• I. 1 Are Biserica puterea de a stabili porunci? 2 Ce scop urmărește ea stabilindu-le? 3 Ce deosebiri sunt între Poruncile lui Dumnezeu și cele ale Bisericii? 4 Care este numărul legilor date de Biserică? 5 Este el neschimbător?
• II. 1 Ce prescriu primele două Porunci ale Bisericii? 2 Care sunt, în Franța, sărbătorile de poruncă? 3 Numărați câteva sărbători de devoțiune.
• III. 1 Din ce vreme datează a treia Poruncă a Bisericii? 2 Cum a formulat-o Codul Dreptului canonic? 3 Ce obligații impune ea?
• IV. 1 Cum a formulat noul Cod al Dreptului canonic a patra Poruncă a Bisericii? 2 La ce vârstă și în ce timp al anului trebuie făcută Împărtășania pascală? 3 Este bine a ne împărtăși mai des? 4 Care sunt cazurile în care regula nu obligă? 5 Unde trebuie făcută Împărtășania pascală?
• V. 1 Enunțați cele două din urmă Porunci ale Bisericii. 2 În ce scop le-a stabilit Biserica? 3 Pentru ce a ales Biserica postul și abținerea ca moduri de pocăință?
• VI. 1 În ce constă legea postului bisericesc? 2 Care este modul lui? 3 Care este subiectul lui?
• VII. 1 Care este timpul în care Biserica ne poruncește să postim? 2 Ce este Postul Mare? 3 Când cad Quatre-Temps? 4 Care sunt Vigiliile în care este prescris postul?
• VIII. Care sunt cauzele care scutesc de post?
• IX. 1 Ce este legea abținerii? 2 Care este modul ei? 3 Care este subiectul ei?
• X. Ce timp a rânduit Biserica pentru abținere?
• XI. Care sunt cauzele care scutesc de abținere?
• XII. 1 Este oare o datorie pentru credincioși să acopere cheltuielile cultului? 2 Arătați din ce decurge existența acestei datorii. 3 A fost întotdeauna același modul de subvenționare? 4 Care este el astăzi? 5 La ce sunt obligați credincioșii?

(243) Termeni.

Sărbători. Zile închinate de Biserică, în cursul anului, postului, rugăciunii și actelor de cult, spre a aminti anumite evenimente religioase de o mai mare însemnătate.
Pocăința celor Patru-Timpuri. Cele patru săptămâni ale anului în care postul și abținerea sunt poruncite de Biserică miercurea, vinerea și sâmbăta.
Patru-Timpuri. Cele patru perioade ori anotimpuri ale anului.
Vigilii (din latinescul „Vigilia”, priveghere). Ajunurile anumitor sărbători în care Biserica impune postul și abținerea.
Postul Mare (din latinescul „quadragesima”, patruzecime). Etimologic, Postul Mare este postul de patruzeci de zile pe care Biserica îl prescrie înainte de sărbătoarea Paștilor. – A ține Postul Mare = a face pocăință. Micul Post Mare al lui Massillon. Predici vestite, în număr de zece, ținute de Massillon, în 1718, înaintea regelui Ludovic al XV-lea.
Vinerea carne să nu mănânci. Cuvântul carne înseamnă carnea animalelor a căror întrebuințare Biserica o oprește în zilele de post și de abținere.

DEZVOLTARE

(244) I. Poruncile Bisericii.

1° Biserica are puterea de a stabili porunci. – Că Biserica – și înțelegem prin aceasta pe păstorii ei legitimi, Papa și Episcopii – are dreptul de a stabili porunci, rezultă:
a) din însăși natura lucrurilor. Biserica este o societate desăvârșită. Ca atare, ea are deci dreptul de a se cârmui pe sine însăși, adică de a face legi care obligă, fie pe toți credincioșii, fie o anumită categorie, și de a asigura împlinirea lor prin aplicarea de sancțiuni proporționate cu delictul (putere judiciară și putere coercitivă);
b) din cuvintele Domnului nostru: „Tot ce veți lega pe pământ, a zis El Apostolilor Săi, va fi legat în cer.” (Mat., XVIII, 18). „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; și cine vă disprețuiește pe voi, pe Mine Mă disprețuiește.” (Luca, X, 16). Reiese limpede din aceste cuvinte că, pe de o parte, Biserica are puterea de a face porunci, iar, pe de altă parte, că credincioșii sunt obligați să le asculte, ca și cum ar fi porunci ale lui Dumnezeu.

2° Scopul Bisericii în a le stabili. – Statornicind porunci, Biserica își propune să ajute pe credincioși să-și împlinească datoriile de creștini, după starea și vocația lor. Se poate deci pune ca regulă generală că poruncile Bisericii nu impun credincioșilor obligații noi, ci au drept scop să precizeze poruncile lui Dumnezeu ori vreun alt punct de morală evanghelică. Astfel, preceptul asistenței la Sfânta Liturghie duminicile și în zilele de sărbătoare este menit să completeze porunca a 3-a a lui Dumnezeu. Cele două precepte ale spovezii anuale și ale împărtășaniei pascale fixează un minimum datoriei impuse de Domnul nostru de a „mânca trupul Său și a bea sângele Său, spre a avea viața veșnică”. Tot astfel, Domnul nostru, avertizându-ne că, dacă nu vom face pocăință, vom pieri cu toții, fără a hotărî însă modul, Biserica a precizat preceptul poruncind postul și abținerea. Biserica, dorind să vină în ajutorul credincioșilor prin poruncile pe care le statornicește, urmează că nu le promulgă decât în măsura în care se simte trebuința: ele variază deci după vremuri și țări. Astfel, până în veacul al XIII-lea, credincioșii aveau obiceiul de a se spovedi și a se împărtăși des: Biserica nu judecase deci cu cale să facă lege din ceea ce era un obicei. Dar, puțin câte puțin, răceala credincioșilor aducând o slăbire a acestor două practici, Biserica a voit să stăvilească nepăsarea prin cele două precepte ale spovezii anuale și ale împărtășaniei pascale. În chip reciproc, se poate întâmpla ca unele precepte să fie cu totul suprimate ori să rămână într-o țară, pe când sunt suprimate într-alta: de pildă, obligația de a plăti dijma clerului, care a dispărut de mult din catehismele noastre, este încă în vigoare în Canada, formulată astfel: „Drepturi și dijmă vei plăti Bisericii cu credință.” După Separare, ar fi de cuviință să se restabilească această poruncă în Franța.

Notă. – a) Poruncile Bisericii, emanând din autoritatea ecleziastică, sunt legi pur pozitive. Decalogul, dimpotrivă – afară însă de porunca a 3-a, care este lege pozitivă, cel puțin întrucât hotărăște ziua în care cultul trebuie adus lui Dumnezeu – nu este altceva decât legea naturală promulgată din partea lui Dumnezeu, prin Moise.
b) Poruncile Bisericii sunt relative; ele pot, am spus, să varieze după timp și țări, pe când poruncile lui Dumnezeu au un caracter universal. Ele se impun tuturor oamenilor, orice religie ar avea, fie iudei, păgâni ori creștini. Pretutindeni și totdeauna este poruncit a adora pe Dumnezeu și oprit a-L huli; pretutindeni este rău a nu cinsti pe părinți, a fura, a minți etc.
c) Poruncile Bisericii admit dispense și modificări. Legiuitorul care a făcut o lege rămâne mai presus de lege și poate, când socotește de cuviință, să o suprime, să-i pună alta în loc ori să dispenseze. Poruncile lui Dumnezeu creează o obligație absolută. Nimeni, nici chiar Papa, nu le poate modifica și nici nu poate dispensa de la ele.

3° Numărul lor. – În fapt, legislația ecleziastică a suferit, de-a lungul veacurilor, numeroase modificări. Colecția legilor, reunite astăzi în Codul Dreptului canonic, nu cuprinde mai puțin de 2414 canoane, după cum am avut deja prilejul să spunem (N° 165). Cele șase porunci ale Bisericii despre care este vorba în catehisme și pe care le vom explica nu sunt deci singurele legi statornicite de Biserică, ci acelea care se adresează tuturor creștinilor fără deosebire: călugări, slujitori ai cultului ori simpli credincioși.

(245) II. Cele dintâi două Porunci ale Bisericii.
Sărbători de poruncă și sărbători de evlavie.

„Sărbătorile vei sfinți ce-ți sunt de poruncă.
Duminicile Liturghia vei auzi. Și sărbătorile asemenea.”

1° Cele dintâi două Porunci ale Bisericii prescriu: a) să se sfințească sărbătorile ca și duminicile; și b) să se asculte Sfânta Liturghie. Astfel, Biserica pune pe același plan sărbătorile și duminicile. Am arătat, cu prilejul poruncii a 3-a a lui Dumnezeu, cele două datorii pe care le cuprinde sfințirea duminicii: asistența la Sfânta Liturghie și abținerea de la lucrările servile. Cele spuse atunci pentru duminică se aplică în același chip și sărbătorilor; nu este deci loc să revenim.

2° Sărbători de poruncă. – Sărbătorile a căror sfințire este poruncită de Dreptul canonic (can. 1247) sunt în număr de zece: Nașterea Domnului, Tăierea-împrejur, Epifania, Înălțarea, Trupul Domnului, Neprihănita Zămislire, Adormirea, sărbătorile Sfântului Iosif, ale Sfinților Petru și Pavel, Toți Sfinții. – În Franța și Belgia, ele sunt reduse la patru: Nașterea Domnului, Înălțarea, Adormirea și Toți Sfinții. În Evul Mediu, sărbătorile de poruncă erau mult mai numeroase. Biserica, ocrotitoare a celor mici, le înmulțise spre a da iobagilor zile de odihnă dese. După ce au fost reduse într-o anumită măsură, numărul lor era încă destul de însemnat înainte de Revoluție. La vremea Concordatului, în 1802, un indult al Papei Pius al VII-lea a suprimat cea mai mare parte și a transferat solemnitatea unui număr oarecare la duminica următoare, astfel încât nu mai rămân în Franța decât cele patru sărbători pe care le-am numit.

3° Sărbători de evlavie. – Sărbătorile care erau de poruncă înainte de Concordat au devenit sărbători de evlavie, adică sărbători puternic recomandate pietății credincioșilor, dar fără obligația de a le celebra prin asistența la Sfânta Liturghie și abținerea de la lucrările servile. Iată pe cele principale:
a) Sărbători ale Domnului nostru: Tăierea-împrejur (1 ianuarie), Epifania (6 ianuarie), sărbătoarea Preasfântului Sacrament (joia de după Sfânta Treime) și Preasfânta Inimă (N° 499).
b) Sărbători ale Preasfintei Fecioare: Neprihănita Zămislire (8 decembrie), Curățirea (2 februarie), Buna-Vestire (25 martie), Vizitația (2 iulie), Nașterea (8 septembrie).
c) Sărbătoarea Sfântului Iosif (19 martie).
d) Sărbătorile celor Doisprezece Apostoli, fiecare la data sa; Sfântul Ioan Botezătorul (24 iunie), Dedicarea Sfântului Mihail (29 septembrie), Sfântul Ștefan (26 decembrie). Sărbătoarea patronului parohiei și a doua zi după Paști, după Rusalii și după Nașterea Domnului.

(246) III. Porunca a 3-a a Bisericii. Spovada anuală.

„Toate păcatele tale vei mărturisi, cel puțin o dată pe an.”

Porunca a 3-a a Bisericii datează, precum am spus mai sus (N° 244), din veacul al XIII-lea. Preceptul spovezii anuale a fost promulgat în Conciliul general ținut la Roma, la Sfântul Ioan din Lateran, în 1215. A fost formulat din nou de Codul Dreptului canonic în următorii termeni: „Orice credincios, de amândouă sexele, ajuns la vârsta discreției, adică la întrebuințarea rațiunii, este ținut să-și mărturisească cu credință toate păcatele sale, cel puțin o dată pe an.” (Can. 906). Acest canon rânduiește punctele următoare:

1° Vârsta la care preceptul obligă. – „Vârsta discreției” este aceea în care copilul este în stare să deosebească între bine și rău. De obicei se fixează la șapte ani, dar este limpede că variază după inteligența și educația copiilor.

2° Modul. – „Orice credincios trebuie să-și mărturisească cu credință toate păcatele.” Cu alte cuvinte, trebuie să împlinească condițiile cerute ca spovada să fie bună. „Nu se satisface preceptul făcând o spovadă sacrilegă ori voit nulă.” (Can. 907).

3° Timpul în care trebuie împlinit preceptul. – Dreptul canonic se mulțumește să declare că obligația este anuală, fără a hotărî epoca. Dar, întrucât, pe de altă parte, poruncește împărtășania pascală, arată destul că cele două date sunt corelative și că spovada anuală trebuie să fie pregătirea împărtășaniei pascale. Este de la sine înțeles, de altminteri, că Biserica, zicând „cel puțin o dată pe an”, a voit să fixeze numai un strict minimum.

Observații. – A. Preceptul spovezii anuale se impune și celor ce n-au decât păcate veniale? Teoretic nu, întrucât spovada este prescrisă de legea divină și de legea bisericească (Conciliul din Trento) numai celor ce sunt conștienți de păcate de moarte. Practic da, pentru a nu da prilej de scandal. B. Nu este obligație a te spovedi la paroh și nici în biserica parohiei: se împlinește preceptul spovezii adresându-te oricărui preot aprobat.

(247) IV. Porunca a 4-a a Bisericii. Împărtășania pascală.

„Pe Ziditorul tău Îl vei primi, cel puțin la Paști, cu smerenie.”

Porunca a 4-a a Bisericii, impusă de Conciliul al IV-lea din Lateran (1215), a fost formulată din nou de Codul Dreptului canonic în termenii următori:

§ 1. Orice credincios, de amândouă sexele, ajuns la vârsta discreției, adică la întrebuințarea rațiunii, trebuie să primească, cel puțin o dată pe an, la vremea Paștilor, sacramentul Euharistiei, afară numai dacă, la sfatul propriului său preot și pentru vreo cauză îndestulătoare, este autorizat să amâne pentru un timp împlinirea preceptului.

§ 2. Împărtășania pascală trebuie făcută de la Duminica Floriilor până la Duminica Quasimodo; dar este îngăduit Ordinariilor, dacă împrejurările de persoane și de loc o cer, să anticipeze acest timp, chiar pentru toți credincioșii lor, însă nu înainte de a patra duminică din Postul Mare, ori să-l prelungească, dar nu dincolo de sărbătoarea Sfintei Treimi.

§ 3. Se cuvine a se sfătui pe credincioși să împlinească preceptul în parohia lor. Dacă îl împlinesc într-o parohie străină, să aibă grijă a înștiința pe propriul lor paroh.

§ 4. Preceptul împărtășaniei pascale continuă să oblige când nu a fost împlinit, din orice pricină, în timpul hotărât (can. 859).

Canonul de mai sus stabilește deci punctele următoare:

1° Vârsta la care preceptul obligă. – Regula este aceeași ca pentru spovada anuală: preceptul atinge deci pe copiii care au întrebuințarea rațiunii.

2° Timpul în care credincioșii sunt obligați să se împărtășească. – „Cel puțin o dată pe an, la vremea Paștilor.” Vremea Paștilor este, după dreptul comun, de la Duminica Floriilor până la duminica ce urmează Paștilor. Dar Biserica recunoaște Episcopilor dreptul de a prelungi acest timp în dieceza lor. În Franța, ei îi fixează de obicei durata la patru săptămâni: cele două care preced și cele două care urmează sărbătorii Paștilor. Împărtășania pascală trebuie făcută în această epocă, astfel încât cel care s-ar împărtăși cu câteva zile mai înainte nu ar fi împlinit preceptul. Cel care ar lăsa să treacă vremea Paștilor fără a se împărtăși ar trebui să împlinească porunca cât mai curând cu putință. Expresia „cel puțin o dată pe an” arată destul că credincioșii trebuie să se împărtășească mai des: vom reveni, de altfel, asupra acestui subiect cu prilejul împărtășaniei dese (vezi fasciculul al 3-lea, N° 377).

3° Cazurile în care regula nu obligă. – Preceptul Împărtășaniei pascale constituie pentru toți credincioșii o obligație gravă. Totuși se poate întâmpla ca duhovnicul să aibă motive de a amâna, pentru anumiți penitenți, împlinirea datoriei pascale; dar aceasta nu poate fi, în orice chip, decât o amânare vremelnică, iar obligația rămâne întotdeauna urgentă.

4° Locul unde trebuie împlinit preceptul. – Canonul 859, citat mai sus, nu-i obligă pe credincioși să facă Împărtășania pascală în propria lor parohie, ci le-o recomandă cu stăruință și le cere să-și înștiințeze parohul dacă au satisfăcut preceptului într-o parohie străină. – Străinii, călătorii care nu se pot întoarce cu ușurință în parohia lor pentru timpul pascal și, cu atât mai mult, cei ce nu au domiciliu, au dreptul să se împărtășească în parohia prin care trec. Cei care au două domicilii pot să se împărtășească, după alegere, în acela pe care îl preferă.

Observație. – „Nu se satisface preceptul prin împărtășanie sacrilegă.” (Can. 861)

(248) V. Poruncile a 5-a și a 6-a ale Bisericii.

„La Quatre-Temps, la Vigilii vei posti. Și Postul Mare întreg.
Vineri, carne nu vei mânca. Nici zile oprite asemenea.”

1° Temelia acestor două precepte.

a) Cele două precepte ale postului și ale abținerii își au temelia în Evanghelie. Ele au fost promulgate de Biserică spre a pune în lucrare marea lege a pocăinței, impusă prin aceste cuvinte ale Domnului nostru: „Dacă nu veți face pocăință, veți pieri cu toții” (Luca, XIII, 3); căci acesta este, într-adevăr, unul dintre marile mijloace de a ispăși păcatele noastre și de a ne feri de ele pe viitor, prin domolirea iuțimii patimilor. Socotind că mulți creștini ar putea uita prea lesne această datorie capitală, Biserica a voit să întărească preceptul dumnezeiesc cu propria sa autoritate și, pentru a face mai ușoară practica pocăinței, i-a fixat modul și timpul. S-a oprit la aceste două feluri de pocăințe, fiindcă ele nu erau pentru primii creștini un lucru cu totul nou. Iudeii, într-adevăr, posteau fie în urma unei nenorociri și ca ispășire a greșelilor, fie spre a dobândi bunuri viitoare ori a evita pedeapsa. Aveau la ei zile de post public: de pildă ziua sărbătorii Ispășirii, a zecea zi a lunii a șaptea (Lev., XVI, 29, 31; XXIII, 27, 32). Aveau, în afară de aceasta, zile de post particulare: David postește o zi întreagă cu prilejul morții lui Saul (II Regi, I, 12). Mustrați de Ilie, regele Ahab postește ca să abată mânia dumnezeiască (III Regi, XXI, 27, 29).

b) Postul și abținerea își au temelia și în firea noastră. Departe de a fi vătămătoare sănătății, aceste lipsiri impuse de Biserică îi sunt mai degrabă un ajutor prețios, favorizând deprinderile de cumpătare. Oare nu sunt medicii de acord în această privință și nu arată experiența că viața Trapiștilor și a Cartuzienilor nu este nicidecum scurtată de post și de abținere, care sunt, în aceste două ordine, obiectul unei rânduieli neînduplecate?

2° Prescripțiile Codului Dreptului canonic. – Modalitățile postului și ale abținerii, prescrise de poruncile a 5-a și a 6-a ale Bisericii spre a ne face să practicăm mortificarea, sunt rânduite de canoanele 1250 până la 1254 ale Codului. Sprijinindu-ne pe aceste diferite canoane, vom statornici legea, modul, subiectul și timpul postului și al abținerii.

(249) VI. Postul. Legea. Modul. Subiectul.

Se cuvine mai întâi să nu se confunde postul bisericesc, despre care este aici vorba, cu postul euharistic, care constă în a nu lua nimic după miezul nopții atunci când urmează a ne împărtăși.

1° Legea. – Canon 1251.
§ 1. Legea postului poruncește să nu se facă decât o masă pe zi, dar nu oprește a lua oarecare hrană dimineața și seara, cu condiția să se urmeze obiceiurile locului în ce privește cantitatea și calitatea.
§ 2. Nu este oprit a mânca carne și pește la aceeași masă, nici a schimba între ele collațiunea și cina.

2° Modul. – Astfel, după canonul 1251, postul cuprinde: a) o singură masă principală și b) două alte luări ușoare: collațiunea, fie la amiază, fie seara, după ceasul mesei principale, și un mic dejun. Masa principală se poate lua fie la amiază, fie seara; nu este oprit a se mânca la ea carne și pește. Collațiunea nu trebuie să fie o masă deplină; fie că este vorba de cantitatea, fie de calitatea alimentelor (ouă, pește, legume, fructe, unt, lapte etc.), trebuie urmate obiceiurile țărilor. La micul dejun, numit uneori frustulum, dintr-un cuvânt latin care înseamnă bucățică, se poate lua puțin ceai ori ciocolată cu apă, ori cafea cu câteva grame de pâine. Un axioma spune: „lichidul nu rupe postul”. Este deci îngăduit, în afara mesei principale și a collațiunii, a lua, pentru a-ți potoli setea, tot ce este socotit băutură: apă, cidru, bere, vin, cafea etc., dar nu lapte ori zeamă.

3° Subiectul. – Se este obligat a posti de la împlinirea vârstei de douăzeci și unu de ani până la începutul anului al șaizecilea (can. 1254, § 2).

(250) VII. Timpul postului.

Zilele prescrise pentru post sunt: Postul Mare, Quatre-Temps și Vigiliile anumitor sărbători (can. 1252).

1° Postul Mare. – Postul Mare, numit și „Sfânta Patruzecime”, începe în Miercurea Cenușii și se sfârșește în Sâmbăta Mare la amiază; scăzând duminicile, el cuprinde astfel patruzeci de zile de post. Este probabil că postul Postului Mare urcă până la timpurile apostolice. A fost statornicit: a) spre a aminti și a imita postul Domnului nostru și b) spre a ne pregăti prin pocăință pentru sărbătoarea Paștilor.

2° Quatre-Temps. – Biserica poruncește, la începutul fiecărui anotimp, trei zile de post: miercurea, vinerea și sâmbăta. Este, pentru primăvară, prima săptămână din Postul Mare; pentru vară, săptămâna de după Rusalii; pentru toamnă, săptămâna Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie) ori săptămâna următoare, dacă Înălțarea cade după marți; iar pentru iarnă, a treia săptămână din Advent. Quatre-Temps au fost instituite: a) pentru a sfinți fiecare anotimp prin post și abținere; b) pentru a atrage binecuvântările Cerului asupra bunurilor pământului; și c) pentru a cere lui Dumnezeu preoți buni, hirotoniile având loc de obicei în sâmbetele Quatre-Temps.

3° Vigiliile. – Biserica poruncește postul și abținerea în Vigiliile Crăciunului, ale Rusaliilor, ale Adormirii și ale Tuturor Sfinților. Când Vigiliile Crăciunului, ale Adormirii și ale Tuturor Sfinților cad duminica, postul este suprimat, căci duminica nu este niciodată zi de post. Vigiliile au ca scop să ne pregătească a prăznui cu vrednicie marile solemnități. Odinioară credincioșii se adunau în ajunul marilor sărbători și petreceau noaptea în rugăciune și cântare de psalmi.

(251) VIII. Cauze care scutesc de post.

Cauzele care scutesc de post sunt: 1) neputința fizică sau morală; 2) munca; și 3) dispensa.

1° Neputința fizică sau morală. – a) Bolnavii, convalescenții sunt socotiți ca fiind în neputință fizică de a păzi legile postului. b) Neputința morală constă într-o foarte mare greutate de a practica postul: astfel este cazul săracilor care nici măcar nu au mijlocul de a face o masă îndestulătoare și al persoanelor slabe care ar risca să-și primejduiască sănătatea.

2° Munca, când este grea și istovitoare: astfel plugarii, viticultorii, grădinarii, brutarii, zidarii, dulgherii, muncitorii de fabrică etc. nu sunt supuși postului. Predicatorii, misionarii, profesorii, medicii care, postind, s-ar pune în neputința de a-și împlini funcțiile, sunt de asemenea dispensați.

3° Dispensa. – „1. Pentru motive drepte și în cazuri particulare, nu numai Ordinarii locului, ci și parohii pot dispensa pe supușii lor, indivizi ori familii, chiar în afara teritoriului lor, iar pe propriul lor teritoriu, chiar și pe străinii de trecere, de la legea comună a abținerii și a postului. 2. Când este o mare mulțime de popor, ori pentru un motiv de sănătate publică, Ordinariul poate dispensa întreaga sa dieceză ori un întreg teritoriu de la post ori de la abținere ori de la amândouă deodată. 3. Superiorii caselor religioase scutite au, față de profeși, novici și personalul statornic în casa lor, aceeași putere ca parohul.” (can. 1245)

Observații. – a) Dispensările, ca să fie valabile, trebuie să se sprijine pe motive adevărate. b) Dispensa de la post lasă să subziste datoria abținerii, dacă aceasta este poruncită. c) Dispensările dobândite în chip legitim trebuie compensate fie prin milostenii, fie prin alte fapte bune. Milosteniile făcute în asemenea cazuri nu trebuie privite ca un fel de cumpărare, cu bani, a dispenselor acordate.

(252) IX. Abținerea. Legea. Modul. Subiectul.

1° Legea. – Legea abținerii nu privește cantitatea, ca legea postului, ci calitatea sau, mai bine zis, felul hranei. Ea oprește întrebuințarea cărnii și, în general, a oricărui aliment gras, precum sângele, grăsimea, extractele de carne. Odinioară, ouăle, untul și lactatele erau de asemenea oprite, ca alimente provenite de la animale; astăzi, întrebuințarea lor este îngăduită. Tot astfel, este îngăduit, în zilele de abținere, a înlocui untul cu grăsimea la pregătirea mâncărurilor.

2° Modul. – Legea abținerii, care poruncește a te abține de la carne, îngăduie întrebuințarea peștelui. Pentru a hotărî ce este carne și ce este pește, nu trebuie să ne luăm după teoriile naturaliștilor, ci să consultăm judecata comună și obiceiul locurilor. Sunt socotiți drept pești și, prin urmare, sunt îngăduiți: a) crustaceele: crabi, raci, homari, languste; reptilele și amfibienii: țestoase, vidre, broaște etc. În unele regiuni, obiceiul a îngăduit a se mânca lișițe, găinușe de baltă, pupăze de mare și chiar rațe sălbatice. Când obiceiul nu este bine statornicit, trebuie ținut principiul Sfântului Toma: „că animalele care trăiesc de obicei în afara apei sunt carne și nu pește”.

3° Subiectul. – Legea abținerii obligă pe toți cei ce au împlinit șapte ani (can. 1254, § 1).

(253) X. Timpul abținerii.

„Vineri, carne nu vei mânca nici zile oprite asemenea”, zice porunca a 6-a a Bisericii. După canonul 1252, § 1, 2, 4, abținerea este prescrisă: a) în toate vinerile anului, afară de sărbătorile Adormirii, ale Tuturor Sfinților și ale Crăciunului când cad vinerea; b) în Miercurea Cenușii; c) în vinerile și sâmbetele din Postul Mare; Sâmbăta Mare numai până la amiază; d) în miercurea, vinerea și sâmbăta Quatre-Temps; e) în Vigiliile Rusaliilor, ale Adormirii, ale Tuturor Sfinților și ale Crăciunului. Când vigilia celor trei din urmă sărbători cade duminica, ea nu mai este anticipată ca odinioară, adică mutată sâmbăta precedentă: abținerea este deci suprimată în acest caz.

(254) XI. Cauze care scutesc de abținere.

Cauzele care scutesc de abținere nu se deosebesc aproape deloc de cele care scutesc de post. Totuși, întrucât abținerea este o pocăință mai puțin aspră, trebuie motive mai grave pentru a fi dispensat de ea. Aceste cauze sunt: neputința, munca și dispensa.

1° Neputința fizică ori morală. – a) Bolnavii, convalescenții, militarii sunt scutiți de abținere. – b) Toți aceia care întâmpină mari greutăți de a mânca de post: călători cărora hangiii le refuză a servi mâncăruri de post, slujitori ai unor stăpâni care nu țin post, săraci care trebuie să mănânce ceea ce li se dă, sunt de asemenea scutiți.

2° Munca. – Trebuie să fie cu totul foarte grea, pentru a dispensa de abținere (de pildă: munca din mine, din topitorii…).

3° Dispensa. – Pentru ceea ce privește dispensa, vezi N° 251.

Observație. – Cei care țin un restaurant ori un hotel sunt autorizați să servească mâncăruri de dulce celor care le cer, din pricina pagubei mari pe care ar putea-o suferi dacă ar proceda altfel. – Reciproc, ei trebuie să servească mâncăruri de post celor care le cer.

(255) XII. Denarul Cultului.

„Denarul cultului vei plăti Bisericii – cu credincioșie.”

Din faptul că porunca Bisericii care rânduia a se plăti zeciuiala clerului a fost suprimată în Franța, nu trebuie să se tragă concluzia că obligația credincioșilor de a purta grijă de întreținerea cultului și a slujitorilor lui nu mai există. Datoria subzistă întotdeauna; numai felul împlinirii ei se schimbă.

A. Datoria de subvenționare. – Această datorie decurge: – a) din cuvintele Domnului nostru către Apostolii Săi, când le încredință misiunea de a evangheliza pe iudei: „Să nu luați nici aur, nici argint, le-a zis El, nici vreo monedă în brâiele voastre, nici traistă pentru drum, nici două tunici, nici încălțăminte, nici toiag; căci lucrătorul își merită plata” (Mat., X, 9, 10); – b) din cuvintele Sfântului Pavel către Corinteni: „Nu știți oare că cei ce împlinesc slujirile sfinte trăiesc din templu și că cei ce slujesc altarului au parte de altar? Tot astfel și Domnul a rânduit ca cei ce vestesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie” (I Cor., IX, 13, 14); – c) din firea lucrurilor. Dat fiind că preoții sunt slujitorii Domnului și că își exercită funcțiile în numele poporului, acesta trebuie să le asigure subzistența. După cum cetățenii unui stat trebuie să contribuie la sarcinile publice prin plata impozitelor, tot astfel credincioșii sunt ținuți să plătească cheltuielile cultului căruia îi aparțin.

B. Modul de subvenționare. – Dacă datoria ce incumbă credincioșilor de a acoperi nevoile cultului, după măsura mijloacelor lor, este de drept natural și dumnezeiesc, felul împlinirii ei poate să se schimbe după timpuri și locuri. În primele veacuri ale Bisericii, credincioșii se achitau de ea prin ofrande voluntare. Acest obicei a fost desființat prin legea zeciuielii și prin instituirea beneficiilor ecleziastice. La rândul ei, zeciuiala a fost suprimată de Revoluția din 1789, care a confiscat bunurile și veniturile Bisericii. Concordatul din 1802 a recunoscut datoria națiunii, iar Statul și-a luat angajamentul de a o împlini plătind anual o pensie clerului, episcopilor și preoților legați de slujirea parohiilor. Foarte de curând, prin legea Separării Bisericii de Stat (1905 și 1908), guvernul a tăgăduit datoria națiunii și chiar a jefuit bisericile de bunurile și fundațiile lor. Până în ziua când această nedreptate va fi reparată, întreținerea cultului rămâne în sarcina credincioșilor. Denarul Clerului, care are drept scop strângerea ofrandelor voluntare, este deci deopotrivă o necesitate și o datorie: toți credincioșii sunt obligați în conștiință să contribuie la cheltuielile cultului, proporțional cu resursele lor.

Concluzie practică.

Un bun fiu ascultă întru toate de mama sa: nu numai că crede ceea ce ea spune, dar face și ceea ce ea poruncește. Biserica este mama noastră; trebuie, așadar: 1 să-i ascultăm cu promptitudine; 2 să nu cerem, afară de motive drepte, nicio dispensă de la legile ei, fiindcă ea nu ne poruncește nimic cu neputință ori împovărător peste măsură și nu are în vedere decât binele sufletelor noastre; – 3 să recităm în fiecare zi, cu evlavie, Poruncile Bisericii.

LECTURI. 

1 Apostolii dau încă porunci la Conciliul din Ierusalim (Fapte, XV).
2 Domnul nostru ia parte la sărbătorile Paștilor la Ierusalim (Luca, II). 3 Postul Ninivitenilor (Iona, III). 4 Postul Domnului nostru (Mat., IV; Luca, IV).

CHESTIONAR.  

I. 1 Are Biserica puterea de a stabili porunci? 2 Ce scop urmărește ea stabilindu-le? 3 Ce deosebiri sunt între Poruncile lui Dumnezeu și cele ale Bisericii? 4 Care este numărul legilor date de Biserică? 5 Este el neschimbător?
II. 1 Ce prescriu primele două Porunci ale Bisericii? 2 Care sunt, în Franța, sărbătorile de poruncă? 3 Numărați câteva sărbători de devoțiune.
III. 1 Din ce vreme datează a treia Poruncă a Bisericii? 2 Cum a formulat-o Codul Dreptului canonic? 3 Ce obligații impune ea?
IV. 1 Cum a formulat noul Cod al Dreptului canonic a patra Poruncă a Bisericii? 2 La ce vârstă și în ce timp al anului trebuie făcută Împărtășania pascală? 3 Este bine a ne împărtăși mai des? 4 Care sunt cazurile în care regula nu obligă? 5 Unde trebuie făcută Împărtășania pascală?
V. 1 Enunțați cele două din urmă Porunci ale Bisericii. 2 În ce scop le-a stabilit Biserica? 3 Pentru ce a ales Biserica postul și abținerea ca moduri de pocăință?
VI. 1 În ce constă legea postului bisericesc? 2 Care este modul lui? 3 Care este subiectul lui?
VII. 1 Care este timpul în care Biserica ne poruncește să postim? 2 Ce este Postul Mare? 3 Când cad Quatre-Temps? 4 Care sunt Vigiliile în care este prescris postul?
VIII. Care sunt cauzele care scutesc de post?
IX. 1 Ce este legea abținerii? 2 Care este modul ei? 3 Care este subiectul ei?
X. Ce timp a rânduit Biserica pentru abținere?
XI. Care sunt cauzele care scutesc de abținere?
XII. 1 Este oare o datorie pentru credincioși să acopere cheltuielile cultului? 2 Arătați din ce decurge existența acestei datorii. 3 A fost întotdeauna același modul de subvenționare? 4 Care este el astăzi? 5 La ce sunt obligați credincioșii?

TEME SCRISE. 

 1 Este obligația de a păzi Poruncile Bisericii tot atât de gravă ca obligația de a păzi Poruncile lui Dumnezeu? 2 Cel ce n-ar avea decât păcate veniale ar fi obligat să se spovedească în fiecare an? Ar fi ținut de preceptul Bisericii? 3 Domnul nostru a zis: „Nu ceea ce intră în trup spurcă pe om” (Mat., XV, 11). Carnea, așadar, nu spurcă sufletul vinerea mai mult decât într-o altă zi. Spuneți de ce este totuși vină a o mânca. 4 Poate Biserica să suprime legile postului și ale abținerii?