• CHESTIONAR. 
• I. 1 Care este obiectul Poruncii a II-a a lui Dumnezeu?
• II. 1 Ce este jurământul? 2 Ce condiții sunt cerute pentru ca să fie jurământ? 3 Care sunt feluritele specii de jurământ?
• III. 1 În ce condiții este jurământul îngăduit? 2 Care este gravitatea sperjurului, a jurământului ușuratic și a jurământului nefolositor?
• IV. 1 Ce fel de obligație rezultă din jurământul promițător? 2 În ce cazuri încetează obligația?
• V. 1 Ce este ispitirea lui Dumnezeu? 2 Care sunt felurile de a ispiti pe Dumnezeu?
• VI. 1 Ce este blasfemia? 2 Cum se face cineva vinovat de blasfemie? 3 Înjurătura este ea o blasfemie? 4 Este blasfemia un păcat grav?
• VII. 1 Ce este imprecația? 2 Câte feluri de imprecații sunt?
• VIII. 1 Ce este votul? 2 Este votul potrivnic libertății?
• IX. 1 Care sunt feluritele specii de voturi?
• X. 1 Ce obligație constituie votul personal? 2 Și votul real? 3 În ce cazuri încetează obligația?

(180) Termeni.

A jura. Două înțelesuri: – a) a lua pe Dumnezeu martor. A jura = a depune jurământ. Cuvântul a jura trebuie înțeles astfel la a II-a Poruncă: „Numele lui Dumnezeu în deșert să nu-l juri” înseamnă: să nu iei pe Dumnezeu martor fără pricină îndestulătoare. – b) a blasfemia. Adesea cuvântul a jura este întrebuințat în acest înțeles. De obicei, cel ce se acuză că a jurat înțelege prin aceasta că a rostit blasfemii, sau mai bine, înjurături pe care le ia drept blasfemii, și nu că a făcut jurăminte în deșert.

Jurământ (din lat. „sacramentum”, lucru sacru). După cum arată etimologia, jurământul este un act religios. – Jurământul lui Annibal, jurământ de ură împotriva romanilor, pe care Annibal îl făcu la picioarele altarelor, a fost un act politic, și nu religios.

A depune jurământ în justiție. A jura înaintea unui judecător că vei spune adevărul.

Sperjur (lat. „perjurium”). Jurământ mincinos ori călcat.

Blasfemie (din gr. „blasphêmia”, defăimare, calomnie). A blasfemia înseamnă deci, după etimologie, a calomnia pe Dumnezeu, a-L defăima, a-I vătăma bunul nume.

Imprecația este sinonimă cu maledicția. A face imprecații înseamnă a dori cuiva rău, a-l blestema.

A blestema (lat. male, rău, nenorocire; dicere, a zice) înseamnă a dori cuiva nenorocire, a chema asupra lui blestemul dumnezeiesc. – Vorbind despre Dumnezeu, a blestema înseamnă a reprimi, a osândi: Dumnezeu blesteamă pe cel rău. Imprecațiile erau foarte dese la popoarele vechi, care aveau obiceiul de a închina zeilor infernali pe un vinovat sau pe un vrăjmaș. Grecii și romanii săpau chiar formule de blestem pe tăblițe de plumb și le puneau în morminte, ca mortul să ducă cererea zeilor infernali.

DEZVOLTARE

(181) I. Obiectul Poruncii a II-a.

Porunca a II-a este o urmare și o consecință a celei dintâi. Este vorba, într-adevăr, tot de cultul lui Dumnezeu; căci, când ni se oprește a lua în deșert Numele lui Dumnezeu, nu este oprit decât excesul, adică întrebuințarea rea pe care o putem face de acest sfânt Nume. Or, se poate lua Numele lui Dumnezeu în deșert, adică se poate întrebuința rău: – 1 prin jurământ sau serment făcut în afară de condițiile cerute; – 2 prin ispitirea lui Dumnezeu; – 3 prin blasfemie; – 4 prin imprecare; și – 5 prin necredincioșia față de voturile noastre.

(182) II. Jurământul.

1° Definiție. – Jurământul este invocarea Numelui lui Dumnezeu ca martor al adevărului celor ce se spun, sau al sincerității făgăduinței ce se face. Două condiții se cer pentru ca să fie jurământ: – a) invocarea Numelui lui Dumnezeu, expresă sau tacită, iar în acest din urmă caz arătată prin semne din afară, precum a pune mâna pe Evanghelie, pe cruce ori a o ridica spre crucifix. Nu se jură pe sfinți, nici pe creaturi, decât numai întru cât ele îl reprezintă pe Dumnezeu, ca în aceste cuvinte: Jur pe cer, pe cruce, pe altar, pe evanghelie. „Cel ce jură pe cer, zice Domnul nostru, jură pe tronul lui Dumnezeu și pe Cel ce șade pe el.” (Mat., XXIII, 22). Nu este, deci, jurământ a zice: cuvântul meu de onoare; în adevăr; în conștiință; pe cât e adevărat că Dumnezeu există; să mă ia diavolul dacă nu spun adevărul; sau încă: parol, parbleu, sacristi, sacrédié etc. A zice „jur” nu este nici aceasta jurământ prin sine, decât dacă împrejurările arată că se ia pe Dumnezeu martor; – b) invocarea lui Dumnezeu ca martor al adevărului enunțat, de unde urmează că jurământul presupune, la temelia lui, intenția de a se obliga a spune adevărul.

2° Specii. – A. DIN PUNCTUL DE VEDERE AL OBIECTULUI, jurământul este: – 1. afirmativ, când se face spre a afirma un lucru. Ex.: jur că nu cunosc, că n-am văzut niciodată pe omul acesta; – 2. promițător, dacă Dumnezeu este invocat ca martor al sincerității unei făgăduințe. Ex.: Dumnezeu îmi este martor că voi da o mie de franci săracilor; – 3. cominatoriu, când este însoțit de o amenințare; ex.: a jura că te vei răzbuna pe vrăjmașul tău; – 4. imprecatoriu, când se cheamă pe Dumnezeu ca răzbunător, dacă cineva ar fi vinovat de sperjur; ex.: „Să mă osândească Dumnezeu dacă nu spun adevărul!”
B. DIN PUNCTUL DE VEDERE AL FORMEI, jurământul este: – 1. simplu, dacă se face fără nici o podoabă; – 2. solemn, dacă este însoțit de o ceremonie din afară, potrivită legii ori obiceiului; ex.: jurământul depus, cu mâna pe Evanghelie ori ridicată spre crucifix, înaintea unui tribunal ori a unui notar.

(183) III. Condițiile cerute pentru legitimitatea jurământului. – Gravitatea.

1° Condiții. – Spre a-și întări cuvântul și a-i da un fel de consacrare, omul, în anumite împrejurări solemne, depune jurământ. A chema, deci, mărturia lui Dumnezeu în favoarea celor ce se spun este o manieră indirectă de a proclama că El știe totul și că nu poate minți; este a-I aduce omagiu și este, prin aceasta, un act de religie. Se înțelege de aici că jurământul, ca să fie legitim, trebuie să fie încadrat de anumite condiții.
Trei condiții se cer pentru ca jurământul să fie îngăduit. Trebuie să fie făcut după adevăr, după dreptate și cu discreție (can. 1316, § 1): – a) după adevăr, sau cel puțin după ceea ce se crede a fi adevărul. A chema mărturia lui Dumnezeu în favoarea minciunii constituie un sperjur; – b) după dreptate, adică spre a se angaja a face un lucru drept și cinstit; – c) cu discreție, adică cu discernământ și pentru un motiv just. Jurământul trebuie să fie necesar ori foarte folositor; altminteri ar fi în zadar, adică fără pricină îndestulătoare. Este totdeauna îngăduit când este cerut în justiție, când un superior îl pretinde, înainte de a intra în slujbă într-o funcțiune publică etc.

2° Gravitate. – 1. Jurământul făcut spre a afirma un lucru fals ori pe care îl crezi fals (sperjur), ori spre a te angaja a săvârși o faptă rea (a te răzbuna, a ucide, a fura etc.) este un păcat grav prin natura sa, fiindcă înseamnă a voi să faci din Dumnezeu părtaș la o minciună ori la o nedreptate. – 2. Dimpotrivă, jurământul ușuratic, ori chiar cu totul nefolositor, nu este de obicei decât o greșeală ușoară, când nu este împotriva adevărului și a dreptății.

(184) IV. Obligația jurământului promițător. Cazuri în care încetează.

1° Obligație. – Orice jurământ promițător atrage o îndoită obligație: o obligație de credincioșie față de făgăduința sa și o obligație de religie, din pricina jurământului care a însoțit făgăduința. Un jurământ smuls prin violență ori printr-o teamă gravă este valid, dar superiorul bisericesc poate dezlega de el. Un jurământ care are ca obiect „un act vătămător aproapelui, binelui public, mântuirii veșnice, nu atrage nici o obligație; s-ar păcătui deci împlinindu-l” (can. 1317 și 1318, § 2).

2° Cazuri în care obligația încetează. – Obligația jurământului încetează: – a) când a fost eroare asupra obiectului. De pildă, făgăduiesc cu jurământ unui prieten să-i dau un lucru care, în mintea mea, nu are mare preț și pe care nu i l-aș da dacă aș ști contrariul; dacă aflu că prețul lui este cu mult mai mare, nu sunt obligat să i-l dau; – b) „prin iertarea celui în favoarea căruia a fost depus”: juri să dai o sumă de bani unui prieten; dacă acesta renunță la dreptul său, obligația jurământului tău încetează; – c) „prin schimbarea substanțială a lucrului jurat sau dacă, din pricina împrejurărilor, acel lucru devine rău, ori cu totul indiferent, ori potrivnic unui bine mai mare”; astfel, un tată care a jurat să-și lovească fiul spre a-l îndrepta nu trebuie să-și țină jurământul dacă prevede că îndreptarea va avea urmări rele; – d) „prin lipsa condiției puse”, ori dacă cineva se află în neputință de a-și ține făgăduința: de pildă, jur să merg la Lourdes dacă mama mea se vindecă. Este limpede că nu sunt ținut să-mi împlinesc jurământul în caz de nevindecare, ori dacă starea mea materială se schimbă între timp și nu-mi mai îngăduie cheltuielile călătoriei; – e) „prin anulare, dispensă sau comutație” (can. 1319). „Cel ce are puterea de a anula un vot, de a dispensa de el ori de a-l comuta, are aceeași putere cu privire la jurământul promițător” (can. 1320). (A se vedea N° 190.)

(185) V. Ispitirea lui Dumnezeu.

1° Definiție. – A ispiti pe Dumnezeu înseamnă a pune pe Dumnezeu la încercare, a zice ori a face un lucru care Îl provoacă să-Și arate una dintre însușirile Sale: puterea, bunătatea, înțelepciunea, dreptatea etc.

2° Specii. – Ispitirea lui Dumnezeu este expresă ori implicită: a) expresă ori formală, când, prin impietate, se îndoiește cineva de o însușire dumnezeiască și îi cere în chip lămurit manifestarea; – b) implicită, când, fără intenție expresă de a ispiti pe Dumnezeu, se lucrează ca și cum L-ar ispiti; ex.: un bolnav care așteaptă de la Dumnezeu vindecarea fără a întrebuința leacurile artei; a te expune primejdiei fără nevoie, socotind pe ocrotirea dumnezeiască; predicatorul care, spre a-și izbi auditoriul, vestește un miracol; a voi să judeci de nevinovăție ori vinovăție prin probele focului, ale crucii etc. (a se vedea N° 213).

3° Malicie. – Aceste felurite ispitiri sunt mai mult ori mai puțin de osândit după intenția celui ce se face vinovat. Este limpede că ispitirea care are drept pricină necredința este cu totul mai gravă decât acelea care vin din curiozitate ori din prezumție, ori dintr-o rea înțelegere a Providenței dumnezeiești.

(186) VI. Blasfemia.

1° Definiție. – Blasfemia este injuria adusă lui Dumnezeu și la tot ceea ce poate fi socotit drept lucrarea Lui: sfinții, religia etc.

2° Specii. – Blasfemia poate fi directă ori indirectă: – a) directă ori imediată, când injuria, exprimată prin cuvinte ori prin scrieri, se îndreaptă direct către Dumnezeu: de pildă, a tăgădui desăvârșirile lui Dumnezeu; a zice că Dumnezeu nu este atotputernic, că nu este milostiv, că lucrarea Lui este rea, că Providența Lui este nedreaptă ori crudă, că voința Lui este tiranică; – b) indirectă ori mediată, dacă injuria nu se îndreaptă decât pe cale ocolită către Dumnezeu: – 1. fie că se blestemă pe Dumnezeu în lucrarea Sa, batjocorind Religia, pe Sfânta Fecioară și pe Sfinții în care El a făcut să strălucească măreția, bunătatea și înțelepciunea Sa; vorbind rău despre preoți și despre călugări; și chiar, într-o oarecare măsură, neîndrăznind a protesta, din respect omenesc și din lașitate, împotriva vorbelor rele ale altora; – 2. fie că se atribuie creaturilor însușiri care nu aparțin decât lui Dumnezeu, zicând, de pildă, despre demon că știe totul și că este atotputernic.

Remarcă. – Locuțiunile în care se întrebuințează în zadar numele lui Dumnezeu și, îndeosebi, acelea care sunt precedate de cuvântul „sacré”, sunt ele adevărate blasfemii? Luate în înțelesul lor propriu, aceste formule, departe de a fi injurioase lui Dumnezeu, sunt formule pioase; însă cuvântul „sacré” poate fi luat în înțeles de blestemat și, în acest caz, formula devine blasfematoare. Totuși, când asemenea locuțiuni sunt rostite dintr-o deprindere grosolană și dintr-o rea educație, ele nu trebuie socotite drept blasfemii: totul atârnă, de altminteri, de uz, de prețuirea obștească a țării și de intenția celui ce rostește cuvintele.

3° Malicie. – Blasfemia este, prin natura sa, un păcat foarte grav, fiindcă se îndreaptă împotriva lui Dumnezeu și Îi tăgăduiește cinstea și respectul ce I se cuvin; ea nu îngăduie, așadar, ușurătate de materie ori de câte ori este pe deplin chibzuită și voită. A defăima pe Sfânta Fecioară, a zice că este o femeie ca toate celelalte, că n-a fost neprihănit zămislită, că nu este Maica lui Dumnezeu, înseamnă, de asemenea, a blasfemia grav. Totuși se întâmplă adesea că necugetarea și ușurătatea, ca în mișcările de nerăbdare, micșorează gravitatea greșelii.
Persoanele evlavioase care aud rostindu-se o blasfemie trebuie să aibă la inimă a repara insulta făcută lui Dumnezeu, zicând înlăuntru una dintre următoarele invocații: „Binecuvântat fie Dumnezeu – Binecuvântat fie sfântul Său Nume! – Binecuvântat fie Isus Cristos, adevărat Dumnezeu și adevărat om – Binecuvântat fie Numele lui Isus – Binecuvântat fie Numele Mariei, Fecioară și Maică! – Binecuvântat fie Dumnezeu în îngerii și în sfinții Săi” (Indulgență de un an pentru fiecare invocație.)

(187) VII. Imprecația.

1° Definiție. – Imprecația este orice cuvânt de ură ori de mânie prin care se dorește cuiva rău, se dăruiește nenorocirii.

2° Specii. – Este imprecație: – a) împotriva lui Dumnezeu, dacă se blestemă pe Dumnezeu, dacă se dorește să nu existe; – b) împotriva sieși, când se cheamă nenorocirea asupra sa: de pildă, zicând: „Să mor! Să mă osândească Dumnezeu!…” Așa a fost cumplita imprecație a iudeilor înaintea lui Pilat, după ce au cerut osândirea Domnului nostru: „Sângele Lui asupra noastră și asupra copiilor noștri” (Mat., XXVII, 25); – c) împotriva aproapelui, când i se dorește nenorocirea, moartea, osânda; – d) împotriva ființelor lipsite de rațiune. În clipe de mânie, plugarul blestemă vremea și dobitoacele care, după părerea lui, îl slujesc rău; lucrătorul își blestemă unealta etc.

3° Malicie. – Malicia imprecației atârnă de răul ce se dorește. Adeseori neatenția îi micșorează gravitatea. Se poate întâmpla chiar să fie legitimă: ex.: blestemul lui Ham rostit de tatăl său Noe (Gen., IX, 25).

(188) VIII. Votul.

1° Definiție. – Votul (lat. votum, făgăduință) este „o făgăduință deliberată și liberă, făcută lui Dumnezeu, a unui bine posibil și mai bun” (can. 1307).

A. NATURA VOTULUI. – a) Votul nu este o simplă hotărâre care nu obligă; este o făgăduință care leagă conștiința. – b) O făgăduință făcută lui Dumnezeu, și nu altuia, căci votul este în chip esențial un act de religie prin care recunoaștem, pe de o parte, suverana stăpânire a lui Dumnezeu asupra noastră și, pe de altă parte, deplina noastră dependență.

B. OBIECTUL VOTULUI. – a) Votul este făgăduința unui bine mai bun. Nu numai că fapta trebuie să fie moralmente bună, ci trebuie să fie mai desăvârșită decât aceea care îi este opusă. Astfel, votul pe care cineva l-ar face de a se căsători nu are preț, fiindcă este opus unui bine mai înalt, care constă în a păstra fecioria. – b) Votul este făgăduința unui bine posibil; nu se poate, de pildă, face vot de a evita toate păcatele veniale, dar se poate face vot de a evita un anumit păcat determinat; o mamă nu poate face vot că fiul ei va intra în viața religioasă.
O faptă deja poruncită printr-un precept poate fi materia unui vot, fiindcă un lucru poruncit este un bine; astfel, ai dreptul să faci vot de a posti în Postul Mare; în acest caz ești legat printr-o dublă obligație: aceea a preceptului și aceea a votului.

C. CONDIȚIILE VOTULUI. – Două condiții sunt cerute: deplina cunoaștere a obligației contractate și libertatea. Ignoranța, eroarea, lipsa de deliberare sau de libertate sunt, deci, cauze de nulitate. De unde urmează că voturile emise de copii, de adulți care nu sunt în deplina posesie a rațiunii lor, ori care sunt determinați de o teamă gravă și nedreaptă, sunt fără valoare.

2° Obiecție. – Nu este votul potrivnic libertății? – Celor ce o pretind, „aș răspunde, zice Mgr D’HULST, că ești liber în măsura în care faci lucrare de voință, și că eu am voit mai tare decât voi, fiindcă am voit lucruri mai grele. Și dacă, întorcându-vă iarăși la atac, îmi vorbiți de lanțurile mele, vă voi spune că le port, fiindcă le-am ales, și că sunt legat de ele, pe când voi purtați poate unele pe care nu le-ați ales și de care vă rușinați.” Nu stă oare adevărata libertate în a oferi ceea ce voim, și am mai fi noi liberi dacă, în numele libertății, ni s-ar opri a face de bună seamă acel uz al bunurilor noastre pe care îl socotim potrivit?

(189) IX. Feluritele specii de voturi.

Voturile sunt: – a) vremelnice sau perpetue, după cum sunt făcute pentru un timp determinat ori pentru viață; – b) condiționale sau absolute, după cum se pune o condiție ori nu. În primul caz ele nu obligă decât dacă condiția este împlinită; – c) personale, reale sau mixte, după cum obiectul votului este persoana însăși, ori un bun de care ea dispune, ori amândouă împreună. Pildă de vot personal: a făgădui că te vei consacra lui Dumnezeu în starea ecleziastică ori religioasă. Vot real: făgăduința de a zidi o biserică. Vot mixt, adică personal și real totodată: „Eu însumi voi merge să duc la Notre-Dame de Lourdes un ex-voto, dacă mă voi vindeca de boala mea”; – d) publice, dacă sunt primite în numele Bisericii de către superiorul bisericesc legitim; altminteri sunt private; – e) solemne, dacă sunt recunoscute ca atare de Biserică, precum în Ordinele religioase propriu-zise; altminteri sunt simple; – f) rezervate, când numai Sfântul Scaun poate acorda dispensa (can. 1308).

(190) X. Obligația votului. Cazurile în care încetează.

1° Obligația votului. – Voturile obligă în conștiință. Această obligație decurge din dreptul natural și din dreptul divin: – 1. din dreptul natural: dreptatea și cinstea ne fac, într-adevăr, o datorie de a ne ține angajamentele; – 2. din dreptul divin: făgăduința făcută lui Dumnezeu adaugă datoriei naturale o datorie de religie. Votul este, așadar, o făgăduință îndoit sfântă.
Gravitatea obligației atârnă de însemnătatea lucrului făgăduit și de intenția pe care ai avut-o când l-ai făgăduit. Votul personal obligă numai pe cel ce-l face. Dar obligația unui vot real trece la moștenitori, precum și aceea a unui vot mixt, în ceea ce are el real (can. 1310).

2° Cazuri în care încetează. – Obligația încetează: – a) când timpul acestei obligații a trecut; – b) prin schimbarea substanțială a obiectului făgăduit, când, de pildă, lucrul care este obiectul votului încetează de a mai fi licit ori ne devine cu neputință: ai făgăduit să postești de mai multe ori pe săptămână, dar sănătatea ți se împotrivește; – c) prin lipsa cauzei finale a votului: fac vot să dau o sută de franci pe lună unui prieten fiindcă este sărac; dacă acest prieten ajunge bogat, obligația votului meu încetează; – d) prin anularea, dispensa ori comutația votului (can. 1311). Oricine are putere legitimă asupra voinței celui ce a făcut votul (ex.: un tată, un soț, un superior) poate, în mod valid și chiar pentru o cauză dreaptă, în mod licit, să anuleze acest vot (can. 1312, § 1). Dispensa voturilor nerezervate poate fi dată, pentru un motiv just și cu condiția să nu lezeze dreptul unui terț: 1) de către Ordinariul locului tuturor supușilor săi și chiar străinilor trecători; 2) de către superiorul unei case religioase exempte întregului personal al casei sale; și 3) de către toți cei care au primit puterea aceasta de la Sfântul Scaun (can. 1313). Papa își rezervă dispensa voturilor publice, precum și a voturilor private de castitate desăvârșită și perpetuă și a votului de a intra într-un ordin cu voturi solemne, când aceste voturi sunt absolute și au fost făcute după optsprezece ani (can. 1309). „O lucrare făgăduită printr-un vot nerezervat poate fi comutată într-o lucrare mai bună ori echivalentă de către cel ce a făcut votul; dar ea nu poate fi schimbată într-o lucrare mai puțin bună decât de către acela care, după canonul 1313, poate dispensa de votul însuși” (can. 1314).

Concluzie practică.

1 Să fie Numele Domnului totdeauna înconjurat de către noi cu respect și venerație.

2 Să avem groază de blasfemie și de imprecație. Se cuvine chiar să nu rostim niciodată jurăminte ori vorbe care ar putea da altora prilej de rea tâlcuire.

3 Fiindcă votul este un lucru foarte însemnat, să nu facem niciodată vot fără a fi chibzuit îndelung și cu maturitate și, pe cât se poate, fără a fi consultat pe duhovnicul nostru ori o persoană cu judecată sigură.

LECTURI. 

1 Jurăminte rele. Irod făgăduiește prin jurământ fiicei Irodiadei capul Sfântului Ioan Botezătorul (Mat., XIV). 2 Martori mincinoși îl învinuiesc pe Isus Cristos înaintea lui Pilat (Mat., XXVI, 59 și urm.). 3 Despre blasfemie. Pedeapsa blasfemiei (Levitic, XXIV). 4 Despre voturi. Votul nechibzuit al lui Iefté (Judecători, XI, 29, 30). Votul Anei, mama lui Samuel (Cartea I a Regilor sau Cartea I a lui Samuel, I, 10, 11).

TEME SCRISE. 

 1 Arătați pentru ce jurământul este un act religios. 2 Ce cugetați despre sperjur și despre blasfemie? Este blasfemia mai odioasă decât sperjurul? Pot fi motive care să scuze blasfemia? Sunt unele care să micșoreze gravitatea sperjurului? 3 Arătați că voturile religioase sunt o izvorâre de binefaceri pentru societate.ebuința la uzuri profane covoarele Bisericii, sfeșnicele etc.? Sunt aceste lucruri lucruri sfinte?