• I. 1. Ce este morala creștină? 2. Care este obiectul ei? 3. Care este scopul ei? 4. Este nevoie să se studieze Morala pentru a practica virtutea? 5. Cum se împarte Morala?
• II. 1. Ce este datoria? 2. Care sunt felurile ei? 3. Care este temelia datoriei?
• III. 1. Ce înțelegeți prin morală independentă? 2. Ce deosebire este între morala plăcerii și morala interesului? 3. Ce este morala altruistă? 4. Ce este morala evoluționistă? 5. Ce este morala sociologică? 6. Morala rațională? 7. În ce sunt aceste diferite sisteme de morală false ori neîntregite? 8. Cum le întregește morala creștină? 9. Ce mustrare se aduce moralei creștine?
• IV. 1. Ce se înțelege prin act omenesc? 2. Care sunt condițiile cerute pentru moralitatea actului omenesc?
• V. 1. Care sunt cauzele ce influențează răspunderea? 2. Care sunt urmările ignoranței și ale erorii? 3. Care sunt cauzele ce influențează în chip deosebit voința? 4. Care sunt principalele boli ale trupului și ale sufletului care stânjenesc liberul arbitru?
• VI. 1. De ce atârnă moralitatea actului omenesc? 2. Enunțați principiile esențiale care pot sluji la determinarea valorii morale a actului omenesc. 3. Ce este cooperarea?
• VII. 1. Cum se poate defini legea în general? 2. Ce deosebire este între legea fizică și legea morală? 3. Care sunt urmările existenței legii morale? 4. Care sunt felurile legilor?
• VIII. 1. Ce este legea naturală? 2. Cum se dovedește existența ei? 3. Care este obiectul ei? 4. Care este subiectul ei? 5. Ce obligație impune?
• IX. 1. Ce înțelegeți prin legea divină pozitivă? 2. Care sunt cele trei epoci în care Dumnezeu și-a descoperit mai cu seamă voința? 3. Au fost toate poruncile legii mozaice desființate de legea creștină? 4. Legea creștină cuprinde numai porunci?
• X. 1. Ce sunt legile bisericești? 2. Cine este legiuitorul lor? 3. Ce sunt legile generale? 4. Unde sunt cuprinse? 5. Ce sunt legile particulare? 6. Unde sunt cuprinse? 7. Cui îi revine a le interpreta? 8. Care este obiectul lor? 9. Care este subiectul lor? 10. Ce obligație impun? 11. Cum încetează legea bisericească a obliga ori a exista?
• XI. 1. Ce sunt legile civile? 2. Cine este legiuitorul lor? 3. Care este obiectul lor? 4. Subiectul lor? 5. Ce obligație impun? 6. Ce este dreptul internațional?

(155) Termeni.

Morală (din latinescul „moralis”, „mores”, „moravuri”). Acest cuvânt arată: a) știința care se ocupă de moravuri, care ne face să cunoaștem binele poruncit și răul oprit; b) aplicarea practică a acestor porunci. Se zice, în acest înțeles, că un popor (sau un om) are multă morală, când are moravuri virtuoase.

Moralitate. Să nu se confunde acest cuvânt cu cel de mai sus. Moralitatea unui act este caracterul lui moral, adică raportul lui cu legea morală, calitatea lui bună sau rea, după cum este sau nu este potrivit cu legea morală. Cuvintele „datorie”, „obligație morală”, „lege morală”, „răspundere” se explică în Dezvoltare (vezi nr. 167).

Motiv. Mobil. Pricina care ne îndeamnă să lucrăm.

Intenție morală. Scopul pe care ni-l punem în faptele noastre; ținta, conștientă, care cârmuiește actele noastre.

Decalog. (din grecescul „deka”, zece, și „logos”, cuvânt, vorbire). Așa numit, fiindcă arată cele Zece Porunci ale lui Dumnezeu, date lui Moise pe muntele Sinai.

Poruncă. Ceea ce este poruncit sau ceea ce este oprit. Sinonime: lege, precept, datorie.

DEZVOLTARE

(156)  I. Morala creștină.

După ce am înfățișat adevărurile pe care trebuie să le credem, avem să ne ocupăm de datoriile pe care trebuie să le împlinim. După dogmă, morala.

1° Definiție. – Morala creștină este știința care, cu ajutorul religiei revelate și al rațiunii, ne învață legile dumnezeiești și omenești, cărora trebuie să ne potrivim faptele, dacă voim să ne mântuim. Cu alte cuvinte, este știința care ne face să ne cunoaștem datoriile.
2° Obiect și scop. – Din definiție urmează că morala are ca obiect actele omenești și legile care le cârmuiesc, iar ca scop să ne învețe ce trebuie să facem sau să evităm pentru a împlini voia lui Dumnezeu și a dobândi viața veșnică.
3° Folos. – S-a tăgăduit folosul moralei, sub cuvânt că ajunge conștiința spre a arăta datoria, că virtutea nu se învață și că se poate fi om bun fără studiu mai înainte, pe când nu se este totdeauna astfel cu cea mai desăvârșită știință a moralei. – Este prea adevărat că nu trebuie să se încurce cunoașterea cu împlinirea binelui; dar nu rămâne mai puțin adevărat că studiul științei morale este folositor, fiindcă adesea suplinește conștiința, când datoria este greu de priceput. „În vremuri tulburi, zice Guizot, adesea este mai greu a-ți cunoaște datoria decât a o face.” Conștiința poate fi întunecată de patimi, de prejudecăți ori de interes; se întâmplă încă uneori ca două datorii să fie în luptă. În aceste felurite cazuri, numai o cunoaștere limpede a principiilor moralei ne poate călăuzi și ne poate povățui purtarea.
4° Împărțire. – Morala se împarte în două părți: cuprinde morala teoretică și morala practică.

A. Morala teoretică pune temeiul datoriei și tratează, dintr-un punct de vedere general, despre actele omenești, despre legile care le cârmuiesc, despre conștiință, care este puterea de a cunoaște legea și de a o aplica împrejurărilor, despre păcate sau călcări ale legii și despre virtuți ori deprinderi care ne pleacă a trăi după lege.
B. Morala practică cercetează datoriile, păcatele și virtuțile luate în parte. Ea se află arătată în ceea ce s-ar putea numi cele două Coduri ale religiei creștine: Poruncile lui Dumnezeu și Poruncile Bisericii; ea trebuie să fie obiectul deosebit al studiului nostru.

Înainte de a intra în acest studiu, vom vorbi, foarte pe scurt, în această lecție, despre punctele cele mai însemnate ale moralei teoretice, adică despre temeiul obligației morale, despre actele omenești și despre legi. Chestiunile conștiinței, ale păcatelor și ale virtuților se vor trata mai încolo (vezi lecția a 12-a și următoarele).

(157) II. Datoria. Noțiune. Feluri. Temei.

Morala fiind știința care ne învață datoriile, se cade a cerceta, înainte de orice altceva: 1° ce este datoria; 2° care sunt felurile ei; 3° care este temeiul ei.

1° Noțiune. – Datoria este orice regulă care pune asupra voinței noastre obligația morală de a face anumite fapte și de a lăsa altele. Între deosebitele fapte pe care avem libertatea să le împlinim, conștiința noastră face, într-adevăr, o deosebire de cea mai mare însemnătate. Ea spune că unele sunt bune iar altele rele; de o parte binele, de alta răul. Fără îndoială ea nu ne poruncește tot ce este bine, dar voiește ca tot ce facem să fie bine.

2° Feluri. – Datoriile se împart în două mari clase: a) datoriile de dreptate sau datoriile juridice și b) datoriile de caritate sau datoriile nejuridice. Cele dintâi se numesc astfel, fiindcă, în chip obișnuit, se poate cere împlinirea lor înaintea tribunalelor: așa este, de pildă, obligația de a-și plăti datoriile; datoriei stricte a datornicului îi răspunde, la creditor, dreptul absolut de a-și cere ceea ce i se cuvine, recurgând, de va fi nevoie, la puterea publică. Celelalte, dimpotrivă, nu se pot cere înaintea tribunalelor: astfel, a face milostenie este pentru cel bogat o datorie grea; dar datoriei bogatului nu-i răspunde, la sărac, dreptul absolut de a o cere.

Pe de altă parte, datoriile sunt: 1. afirmative sau negative, după cum poruncesc o faptă ori o opresc; 2. naturale sau pozitive, după cum faptele sunt poruncite ori oprite de legea naturală sau de legile pozitive.

3° Temei. – Care este temeiul datoriei? Cu alte cuvinte, în numele a ce sau al cui conștiința ne prescrie anumite fapte care sunt bune și ne oprește pe cele care sunt rele?

La această întrebare moraliștii creștini răspund că morala nu poate afla un alt temei decât în Dumnezeu. Căci ideea obligației presupune un raport de supus către stăpân. Or, toți oamenii, ca oameni, sunt egali: niciunul nu poate impune, prin el însuși, voința sa altora. A spune, prin urmare, că nu este Dumnezeu, înseamnă a spune că omul nu are stăpân, că este independent; este, deodată, a-l descărca de orice datorie.

După moraliștii creștini, așadar, Dumnezeu, Creatorul nostru, este totodată Legiuitorul nostru și Răsplătitorul faptelor noastre. Dar pentru ce poruncește Dumnezeu unele fapte și oprește pe altele? Fiindcă Dumnezeu nu poate să nu voiască binele: aceasta este o lege care izvorăște din firea Sa. El n-a putut deci să-l creeze pe om fără a voi ca și el să împlinească binele și să asculte de aceeași lege care Îl cârmuiește. Ca să ne îndrepte către ținta noastră și să ne facă să ne cunoaștem datoria, El a pus ideea binelui în firea noastră și ne-a dat rațiunea spre a-l deosebi. Conștiința, care este glasul rațiunii, descoperă această rânduială statornicită de Creator; ea ia cunoștință de lege și numește bune toate faptele care îi sunt potrivite, iar rele pe acelea care se împotrivesc.

(158) III. Morala independentă și Morala creștină.

1° Morala independentă. – Orice morală care nu recunoaște pe Dumnezeu ca principiu al obligației este o morală independentă. Nu este cu putință să înfățișăm aici, fie și pe scurt, toate sistemele filozofilor care au căutat, în afară de Dumnezeu și de orice religie, temeiul legii morale și care au făcut încercări zadarnice de a întemeia o morală independentă. Cele mai însemnate se pot reduce la trei clase. După cum și-au luat principiul din sensibilitate sau din rațiune și după cum au recunoscut ca motive de acțiune fie plăcerea, fie interesul, fie cinstea, ele se numesc: morala plăcerii, morala utilitară și morala rațională.

A. MORALA PLĂCERII. – Omul este făcut pentru fericire. Ținta vieții trebuie, așadar, să fie căutarea plăcerii. De unde urmează că trebuie numit bine tot ceea ce aduce o desfătare și rău tot ceea ce pricinuiește durere. „Caută plăcerea, fugi de durere”, iată maxima moralei plăcerii. Această doctrină, mărturisită în vechime de Aristip din Cirene, a fost reluată de materialiști (Enciclopediști) în veacul al XVIII-lea.

B. MORALA INTERESULUI. – Morala utilitară a urmat curând moralei plăcerii. Nu trebuia, într-adevăr, o prea lungă experiență ca să se vadă că nu toate plăcerile sunt bune de luat, că ele sunt adesea urmate de dureri și că interesul nostru bine înțeles ne poruncește să le cântărim cu toate urmările lor, înainte de a le primi. Principiul interesului se deosebește deci de acela al plăcerii prin aceea că este cugetat, că face alegere și că nu ne hotărâm decât la faptele care pot da maximum de fericire cu minimum de suferințe.

Morala interesului, schițată în vechime de Epicur, a suferit multe schimbări. Moralei interesului particular i s-a substituit morala interesului general. Astăzi, cele trei forme principale ale ei sunt: morala altruistă, morala evoluționistă și morala sociologică.

a) MORALA ALTRUISTĂ (din latinescul „alter”, altul, aproapele) pune ca principiu de acțiune iubirea aproapelui și are ca opus egoismul. Plecând de la acest principiu, de altfel fals, că interesul general este condiția interesului particular și că egoistul, cum zice BENTHAM, ar calcula prost dacă ar face abstracție de interesul altora, deoarece, dacă nu respectăm viața și bunurile semenilor, nici ei nu vor respecta viața și bunurile noastre, morala altruistă afirmă că cel mai bun mijloc de a lucra la propria fericire este a o face pe a altora. Marea lege care trebuie deci să cârmuiască lumea este legea solidarității (Bourgeois, La Solidarité). Este bine, prin urmare, orice faptă care ascultă de această lege și rău orice faptă care o împotrivește.

b) MORALA EVOLUȚIONISTĂ, numită și morală științifică, nu se deosebește aproape de morala altruistă decât prin forma mai științifică sub care își înfățișează doctrina. Acest sistem de morală pretinde că se sprijină pe fapte și pe istoria omenirii. După partizanii lui, moravurile au trecut prin aceleași prefaceri ca și speciile. La început, oamenii, abia ieșiți din specia animală prin evoluție, păstraseră moravurile ei. Călăuziți mai mult de instinct decât de rațiune, căutau plăcerea individuală, chiar cu paguba altora; dar, învățați de experiență, care le arătă curând că acela care primea lovituri și injurii răspundea prin lovituri și injurii, au înțeles că este mai bine să jertfească unele plăceri: astfel, din egoism s-a născut altruismul. Noțiunea datoriei, deosebirea între bine și rău a fost deci un rod cu totul firesc al experienței, al educației și al eredității.

c) MORALA SOCIOLOGICĂ (DURKHEIM, LÉVY-BRUHL, A. BAYET) pretinde, și ea, că se sprijină pe fapte. În ochii partizanilor ei „numai morala laică și pozitivă… poate fi învățată și impusă tuturor”, căci altminteri aceia care nu cred în Dumnezeu ar fi fără morală. Trebuie deci întemeiată morala pe fapte care se impun tuturor, de pildă „pe faptul că oamenii trăind în societate au interese comune… și, prin urmare, datorii comune”, a căror sumă alcătuiește morala. În plus, datoriile nu sunt sfinte decât într-atât cât pot sluji fericirii noastre și a omenirii. După cum se vede, morala sociologică, afară de eticheta nouă, se confundă cu morala interesului general și cu morala plăcerii.

C. MORALA RAȚIONALĂ. – Morala rațională, numită și morală kantiană, după numele unuia dintre partizanii ei de seamă, filozoful german KANT († 1804), pretinde a întemeia morala numai pe rațiune și pe natură; de unde și celălalt nume al ei, de morală naturală. După Kant, ceea ce este propriu omului, ceea ce-l face ființă deosebită de animale, nu este sensibilitatea și patimile, fiindcă le are împreună cu ele, ci rațiunea sa. Dacă vrea deci să-și păstreze starea de om, trebuie să prefere bunurile rațiunii bunurilor sensibilității; altminteri și-ar lepăda demnitatea omenească. Or, rațiunea practică, sau conștiința, dictează omului datoria sa – imperativ categoric – căruia trebuie să i se supună numai pentru că este datoria. Datoria trebuie deci împlinită pentru ea însăși, și nu în vederea unei răsplăți.

Binele este un scop în sine și nu are nevoie de răsplătire. Mai mult: nădejdea răsplății ar face din săvârșirea binelui un calcul și o speculație; ar desființa, deodată, meritul virtuții și ar înjosi morala.

De morala rațională se leagă: a) MORALA SUPRAOMULUI, născocită de filozoful german NIETZSCHE (mort în 1900), după care oamenii superiori sau supraoamenii trebuie să poruncească celor necultivați și să le impună voința lor ca pe niște legi; b) MORALA ONOAREI, după care este bine ceea ce merită stima oamenilor și rău tot ceea ce stârnește dezaprobarea: morală care ar fi minunată dacă s-ar putea dovedi că opinia publică nu este niciodată nedreaptă în judecățile sale și stricată de prejudecăți; c) MORALA CONȘTIINȚEI (Guyau – 1888), care învață că conștiința îl îndeamnă pe om să ducă viața cea mai desăvârșită, prin urmare să împlinească preceptele moralei, nu în virtutea unei porunci, nici în virtutea unei sancțiuni, ci pentru că acesta este cel mai bun mijloc de a ne desăvârși și de a împlini trebuințele firii noastre.

2° Morala creștină. – Le este lesne moraliștilor creștini să arate că principiile pe care se sprijină feluritele sisteme ale moralei independente sunt ori false, ori neîndestulătoare și că numai morala care recunoaște pe Dumnezeu ca Creator, ca Legiuitor și ca Răsplătitor are autoritatea trebuincioasă pentru a face binele obligatoriu (nr. 157).

A. Principiile moralei independente sunt false sau neîndestulătoare:

a) false: 1. când iau plăcerea drept regulă de purtare. Este destul de vădit că plăcerea nu este totdeauna un bine, că plăcerile sensibilității sunt trecătoare și că unele plăceri foarte vii, precum cele ale jocului și ale ambiției, sunt adesea urmate de mari suferințe. 2. Deși principiul interesului este mai bun decât acela al plăcerii, el nu poate totuși determina datoria. Interesul personal poate fi sfătuit, dar nu este obligatoriu. Cât despre doctrina interesului general, ea face o greșeală grosolană când susține că fericirea individului și aceea a societății merg totdeauna împreună. Nu se întâmplă, dimpotrivă, adesea să le găsim în opoziție? Ostașul în vreme de război, doctorul în vreme de epidemie, care își dau viața pentru binele societății, nu-și jertfesc ei interesul particular interesului general? Să ni se spună în virtutea cărui principiu li se poate cere jertfirea fericirii lor pentru fericirea societății.

b) Principiul moralei raționale este drept, dar neîndestulător. Este adevărat că rațiunea dreaptă trebuie privită ca regula moralității; dar de la cine își ia rațiunea autoritatea? Cum poate ea să fie deodată legiuitor și supus? Pentru a porunci omului și a-i impune legi, trebuie să fii mai presus de el. Dacă rațiunea, care este parte alcătuitoare a omului, vorbește în nume propriu, ea poate spune că o faptă este cinstită; dar nu este în puterea ei să o impună.

B. Morala creștină împlinește deci, în chip foarte fericit, morala rațională. Privind rațiunea omenească drept dependentă de Dumnezeu, drept chip al Rațiunii necreate, iar rânduiala naturală drept arătare a voinței dumnezeiești, ea are dreptul să pună ca regulă că există obligația de a trăi și a lucra după rânduiala așezată de Stăpânul și Legiuitorul suveran.

Cât despre învinuirea pe care raționaliștii o aduc moralei creștine, că ar fi o morală interesată, ea este mai mult meșteșugită decât întemeiată.

a) Se poate răspunde întâi că dezinteresarea desăvârșită este, fără îndoială, un lucru minunat; dar trebuie știut dacă ea se află în adâncul firii omenești și dacă este cu putință a cârmui oamenii punându-le înainte numai frumusețea datoriei de împlinit.

b) Pe de altă parte, este adevărat că morala creștină n-are alte motive mai înalte pentru a îndemna la bine decât priveliștea Cerului sau a Iadului, a răsplății sau a pedepsei? Nu este oare o greșeală a zice că sancțiunea veșnică se pune în locul datoriei? Cu siguranță ea o sprijină, dar nu o întemeiază. Creștinii ascultă de legea morală, înainte de toate, fiindcă ea este arătarea voinței lui Dumnezeu. „Nu pentru că omul virtuos va fi făcut un calcul va fi fericit, ci pentru că își va fi făcut datoria. Cu cât se va fi uitat mai mult pe sine în strădania virtuoasă, cu atât mai mare va fi răsplata lui. Măsura dezinteresării lui va fi aceea a plății lui”.

c) Ar fi lesne, în sfârșit, a se dovedi, prin nouăsprezece veacuri de istorie, că creștinismul a fost întotdeauna cea mai bună școală de dezinteresare.

(159) IV. Actul omenesc. Condiții pentru moralitatea unui act.

1° Definiție. – Ceea ce numim aici „act omenesc” nu este orice faptă săvârșită de om, ci numai aceea de care el este răspunzător: este deci actul moral care purcede din voința cu chibzuință a omului.

2° Condițiile cerute pentru moralitatea unui act. – După definiția de mai sus, actul omenesc cere două condiții: discernământul și libertatea. Cu alte cuvinte, pentru ca o faptă să fie morală, trebuie ca rațiunea să deosebească însușirea bună ori rea a acelei fapte și ca voința să fie liberă a lucra sau a nu lucra.

A. DISCERNĂMÂNTUL. – Discernământul este lucrarea minții noastre, care privește acțiunea în ea însăși și în împrejurările ce o însoțesc și judecă dacă este bună, rea sau indiferentă.

Discernământul are trepte. El este: a) deslușit, ori b) încurcat, după cum pricepem limpede sau vag însușirea bună ori rea a unui lucru. De aceea, când este vorba de a stabili răspunderea, trebuie deosebite: 1. actele pe deplin cu chibzuință, adică săvârșite cu un discernământ întreg (răspundere deplină); 2. actele semichibzuite, adică săvârșite cu un discernământ neîntreg, ca în somnul pe jumătate (răspundere micșorată); și 3. actele nechibzuite, adică săvârșite fără discernământ; de pildă: faptele nebunilor, faptele spontane și instinctive, ca în mișcările patimilor, în accesele de febră, de delir, în sugestia hipnotică, dacă nu s-a dat consimțământ (nicio răspundere).

B. LIBERTATEA. – Libertatea este puterea pe care o are voința de a se hotărî pentru un lucru mai degrabă decât pentru altul, de a alege între bine și rău. Libertatea presupune, așadar, că omul este scutit de orice constrângere lăuntrică și de orice silnicie dinafară.

Libertatea – voluntarul, cum zic teologii – are și ea trepte.

Voluntarul este: a) desăvârșit, când libertatea este deplină; b) nedesăvârșit, când libertatea este neîntreagă (de pildă: mișcare de mânie nechibzuită). Răspunderea este deplină numai în voluntarul desăvârșit.

Fie desăvârșit, fie nedesăvârșit, voluntarul este: 1. expres ori tacit, după cum se arată prin cuvânt sau printr-un semn dinafară, ori după cum tăcerea poate fi tâlcuită drept semn de încuviințare, după axioma: „Cel ce nu zice nimic încuviințează”; ceea ce se întâmplă în cazurile în care cel ce tace ar trebui să vorbească; 2. explicit ori implicit, după cum voința este arătată în chip formal, ori cuprinsă într-o altă propoziție explicită; de pildă: dacă ziceți: „Mă duc la Liturghie”, vă arătați în chip explicit voința de a păzi duminica; dacă ziceți numai: „Vreau să sfințesc duminica”, vă exprimați în chip implicit voința de a merge la Liturghie și de a nu lucra; 3. direct ori indirect, după cum voința are în vedere un act și îl voiește ca atare (de pildă: a ucide pentru răzbunare ori pentru a fura), ori, fără a-l voi în sine, prevede că el poate urma dintr-un act voit în chip direct (de pildă: a ucide în stare de beție: beția a fost voită direct, omorul indirect). Pentru ca voluntarul indirect să fie imputabil, trebuie ca urmarea rea a actului voit direct (beția) să fi fost prevăzută, cel puțin în chip confuz, și să fi putut și trebuit a se feri de ea; pentru această din urmă pricină, medicul și infirmiera care, prin datoria stării lor, îngrijesc anumite boli, nu sunt răspunzători de gândurile rele ce le pot veni, precum este acela care se expune la ele fără temeiuri îndestulătoare; 4. actual ori virtual, după cum voința se arată în clipa actului, ori stăruiește fiindcă n-a fost revocată printr-o voință potrivnică (de pildă: dacă dimineața se oferă lui Dumnezeu toate faptele zilei, intenția stăruiește, deși, în ceasul lucrării, nu se mai cugetă la ea).

(160) V. Cauzele care schimbă moralitatea actului.

Deoarece discernământul și libertatea se trag din inteligență și din voință, cauzele care pot influența aceste două puteri schimbă firea moralității și, prin urmare, a răspunderii.

1° Cauze care influențează inteligența. – NECUNOAȘTEREA ȘI EROAREA.

Două cauze influențează în chip direct inteligența: necunoașterea și eroarea. Între amândouă este o deosebire destul de limpede, fiindcă a nu cunoaște înseamnă a nu ști nimic, a nu bănui adevărul, pe când a greși înseamnă a crede că un lucru fals este adevărat ori că un lucru adevărat este fals; însă, în practică, cele spuse despre una se pot aplica și celeilalte.

Necunoașterea poate privi legea ori faptul: necunoaștere de drept ori de fapt. Astfel, se poate să nu se știe că o lege a Bisericii oprește căsătoriile între rude în linie colaterală până la gradul al treilea; ori, cunoscând legea, se poate să nu se cunoască rudenia.

Fie că necunoașterea privește dreptul, fie faptul, ea este neînvinsă ori învinsă: a) neînvinsă, când nu este bănuită ori când nu este cu putință a o învinge. În acest caz, faptele care, în ele însele, sunt de mustrat, devin moralicește bune, fiindcă cel ce lucrează crede în existența unei obligații și ascultă, prin urmare, de conștiința sa, potrivindu-și purtarea după ea; dimpotrivă, faptele bune devin moralicește rele dacă, prin greșeală, sunt crezute oprite; b) învinsă, când se bănuiește adevărul și nu se caută a-l cunoaște. Necunoașterea învinsă micșorează libertatea. Dacă însă este afectată și nu se voiește a se instrui asupra legii, pentru a putea păcătui mai slobod, vinovăția, departe de a fi micșorată, este mai degrabă sporită, din pricina intenției rele.

2° Cauze care influențează voința. – Cele principale sunt: frica, silnicia, patimile, temperamentul, educația, deprinderea și bolile trupului și ale sufletului.

A. FRICA ȘI SILNICIA. – Între frică și silnicie este această deosebire: cea dintâi atinge actele lăuntrice și actele dinafară, pe când cea de-a doua influențează numai actele dinafară. a) Frica, care vine dintr-o cauză intrinsecă, nu răpește liberul arbitru: astfel, o persoană primejdios bolnavă care, de frica morții, face făgăduința de a da o sută de franci săracilor în caz de vindecare, este ținută să o împlinească dacă se vindecă într-adevăr. b) Frica ce vine dintr-o cauză extrinsecă și care este, de obicei, efectul silniciei, răpește liberul arbitru și răspunderea, întru cât omul se împotrivește lăuntric forței mai tari. Mucenicii pe care prigonitorii îi sileau cu forța să dea cult idolilor nu erau vinovați de păcatul idolatriei. În cazul silniciei, răspunderea este, așadar, în raport direct cu treapta consimțământului lăuntric pe care voința o dă actului dinafară.

B. PATIMILE. – Patima despre care este aici vorba este o mișcare dezordonată a sufletului, care îl împinge dincolo de hotarele rațiunii. a) Când patima este de o asemenea tărie încât pricinuiește ca o ruptură de echilibru și tulbură cu totul mintea, ea răpește orice libertate și scuză de orice rău, afară numai dacă nu este voluntară în cauza ei. b) Dacă, dimpotrivă, cum se întâmplă îndeobște, ea poate fi biruită prin strădania voinței, se pot deosebi trei cazuri: 1. ori i se stă împotrivă cu izbândă și atunci patima biruită sporește meritul; 2. ori se cade după ce s-a împotrivit: în acest caz, patima, fără a scuză cu totul, micșorează vinovăția; 3. ori voința, departe de a se împotrivi patimei, i se lasă, o ațâță și îi sporește tăria: în acest al treilea caz, este agravare a greșelii.

C. TEMPERAMENTUL constă în dispozițiile înnăscute din noi, care ne vin prin ereditate. „Omul, moștenind felurile de a simți și de a cugeta ale părinților săi, este îndemnat să voiască și, prin urmare, să lucreze ca ei.” Aceste imbolduri și tendințe nu aduc neapărată necesitate a actelor; ele nu fac decât să micșoreze libertatea.

D. EDUCAȚIA are rostul de a dezvolta dispozițiile bune pe care natura le-a pus în noi și de a tăia pe cele rele. Ea trebuie să cârmuiască patimile, să le supună rațiunii, să lupte împotriva înclinațiilor rele înlocuindu-le cu bune. Dacă sunt cazuri în care lucrul este greu, istoria ne dovedește că el nu este mai presus de puterile omenești și că un temperament iute poate ajunge pildă de blândețe, precum sfântul Francisc de Sales, că un mândru, precum sfântul Francisc Xavier, se poate ridica la cea mai înaltă treaptă a smereniei și să nu mai cunoască altă ambiție decât aceea a mântuirii sufletelor. Dar se întâmplă și ca ideile de bine și de rău să fie strâmbe printr-o educație rea și ca noțiunea datoriei să fie întunecată de prejudecăți. Se poate, de pildă, ca un anarhist să creadă cu bună credință că are dreptul să fure pe alții pentru a restabili egalitatea socială. Spre a judeca asemenea cazuri și a măsura treapta răspunderii, ajunge a se aplica aceleași principii ca pentru necunoaștere și eroare.

E. DEPRINDEREA este o înclinare de a lucra într-un anumit fel, care se naște din repetarea acelorași acte. a) Dacă deprinderea rea a fost dobândită cu voie și omul i se dă fără împotrivire, răspunderea se agravează. b) Când ea este rodul neatenției și este respinsă îndată ce omul își dă seama de ea, este nevoluntară și suprimă orice răspundere. c) Dacă a fost contractată cu voie, dar apoi lepădată, ea micșorează libertatea: așa este cazul blasfematorului ori al bețivului care cad iarăși în vechile lor păcate, chiar atunci când au smuls deja deprinderile rele.

F. STĂRILE PATOLOGICE. – Bolile trupului și ale sufletului sunt destul de numeroase. Vom aminti aici numai pe cele mai însemnate:

a) IMBOLDURILE IREZISTIBILE. – Se poate întâmpla, în anumite cazuri patologice, ca omul să fie împins la rău ca de o putere irezistibilă. Nenorociții care au astfel de crize sunt, fără îndoială, iresponsabili; dar trebuie să ia mijloacele de a le face neprimejdioase, rugând, de pildă, pe un prieten să-i oprească.

b) NEURASTENIA este o stare patologică în care nervii sunt slăbiți și ale cărei efecte sunt o deprimare fizică și morală și o mare nestatornicie a voinței. Răspunderea neurastenicului este micșorată.

c) ISTERIA este, de asemenea, o stare bolnăvicioasă a sistemului nervos, de caracter mai grav. Efectele ei sunt a micșora sau a stinge simțirea în unele părți ale trupului (anestezie) și a o spori în altele (hiperestezie). Această iritabilitate a nervilor, care influențează caracterul, care face ca dispoziția și simțămintele istericului să se schimbe din minut în minut, slăbește cu siguranță voința; dar este foarte greu de hotărât până la ce punct liberul arbitru este micșorat.

d) EPILEPSIA este, ca și isteria, o tulburare a nervilor. „Sub influența imboldului, epilepticul este în stare să rănească, să ucidă pe cei ce se apropie, și este cu atât mai înfricoșător cu cât vigoarea lui, în acele clipe, este uimitoare și el lovește cu o siguranță remarcabilă.” Aceste crime atunci nu sunt imputabile.

e) ABOULIA este o nimicire a voinței ca urmare a unei deprimări a sistemului nervos. Persoanele atinse de aboulie sunt neputincioase de a face un lucru pe care totuși doresc să-l facă. În aceste cazuri, răspunderea poate fi nulă. Este totdeauna răspundere când aboulia a fost pricinuită de o cauză pusă cu voie, de pildă prin întrebuințarea stupefiantelor (voluntar indirect).

f) HIPNOZA este un somn artificial (v. nr. 178), în care cel hipnotizat își pierde conștiința faptelor sale. Ea nu răpește răspunderea când cel ce s-a lăsat cu voie adormit a prevăzut că i se vor putea sugera fapte rele (voluntar indirect).

(161) VI. Elementele moralității actului omenesc. Reguli de apreciere.

1° Elementele moralității. – Trei elemente contribuie la moralitatea actului omenesc: obiectul, scopul și împrejurările. Pentru ca un act să fie bun, trebuie ca aceste trei elemente să fie potrivite cu firea noastră de ființe raționale. Dacă unul dintre ele nu este, fapta este rea.

A. OBIECTUL. – Întâiul element care dă moralitatea actului omenesc este însăși firea acestui act, adică obiectul, privit independent de scop și de împrejurări. Sunt, într-adevăr, acte care, privite intrinsec (în sine), sunt bune, ori rele, ori indiferente: astfel, este bine a iubi pe Dumnezeu și a ușura mizeria aproapelui; este rău a fura și a vătăma buna faimă a altuia; și este indiferent a se plimba. Sunt și acte care nu sunt bune ori rele decât în chip accidental, adică în temeiul unui precept care le poruncește ori le oprește (de pildă: lucrul duminica).

Să mai observăm că obiectul rău în sine poate fi astfel în chip absolut, încât Dumnezeu nu-i poate schimba firea: așa este cazul blasfemiei și al sperjurului; ori în chip condiționat, astfel încât, în anumite condiții, firea actului încetează de a fi rea: astfel, este îngăduit a lua bunul altuia în caz de nevoie extremă.

B. SCOPUL. – Prin scop se înțelege intenția care ne călăuzește în săvârșirea unui act. Se vede îndată că intenția poate schimba firea faptei: astfel, o faptă bună poate fi făcută cu intenție rea și, dimpotrivă, o faptă rea cu intenție bună. Pot da milostenie din trufie și pot fura cu gând să ajut un nenorocit.

C. ÎMPREJURAREA este ceva cu totul accidental, care se adaugă actului omenesc. Astfel, furtul rămâne furt; dar împrejurarea se schimbă dacă se fură de la un sărac ori de la un bogat, dacă se fură într-o biserică etc.

2° Principii pentru a aprecia moralitatea actelor omenești. – Sprijinindu-ne pe cele trei elemente care contribuie la moralitatea actului – obiectul, scopul și împrejurările – iată principiile cele mai esențiale care îngăduie a aprecia valoarea morală a faptelor omenești.

Întâiul principiu. – O faptă bună în sine, adică prin obiectul ei, poate deveni mai bună prin scopul urmărit. A da milostenie din milă pentru sărac este o faptă bună; a da milostenie ca să placi lui Dumnezeu este o faptă mai bună. Se poate întâmpla ca o faptă bună prin firea ei să fie făcută cu două intenții, una bună, alta de mustrat. Dacă aceasta din urmă nu este intenția principală, fapta nu pierde decât o parte din merit: așa este cazul celui ce dă milostenie mai ales din iubire și numai în al doilea rând din slavă deșartă.

Al doilea principiu. – Scopul poate uneori schimba cu totul firea unui act. Astfel, o faptă bună prin obiectul ei devine rea când se urmărește un scop rău: de pildă, a face semnul crucii în batjocură, a face milostenie unui sărac ca să-l abată de la adevărata religie și de la datorie, sunt fapte rele. Am zis „uneori”, căci, dacă o faptă este rea prin obiectul ei, ea nu devine bună pentru că scopul urmărit este bun. „Scopul nu sfințește mijloacele.” „Nu trebuie să facem răul ca să iasă binele”, zice sfântul PAUL (Rom., III, 8). Este oprit a fura, chiar dacă am vrea să ajutăm un nenorocit; nu se poate ucide un bolnav cu scopul, fără îndoială bun, de a-l scăpa de suferință. Totuși buna intenție micșorează totdeauna vinovăția și o suprimă cu totul, precum s-a spus (nr. 160), în cazul unei conștiințe greșite în chip neînvins.

D’altra parte, dacă este vorba de o faptă care nu este rea în sine și nu este rea decât pentru că este oprită de o lege pozitivă, ea devine îngăduită dacă este făcută cu intenție bună și trebuie să atragă urmări folositoare. Se poate atunci presupune că legiuitorul nu a prevăzut cazul de față. Este rău, de pildă, a nu asculta de un ordin dat de un superior; dar, dacă împlinirea acestui ordin are urmări rele pe care superiorul nu le-a prevăzut, neascultarea nu mai este o vină. Nu scopul îndreptățește mijloacele rele, ci mijloacele încetează de a mai fi rele, fiindcă avem dreptul să presupunem că voința superiorului este de a anula ordinul pe care l-a dat.

Al treilea principiu. – O faptă indiferentă în sine devine bună sau rea, după scopul pe care ni-l propunem. De pildă: a te plimba ca să te odihnești și să lucrezi mai bine după aceea, ori a te plimba ca să fii admirat.

Al patrulea principiu. – O faptă rea în sine, dar nu în chip absolut, poate deveni îngăduită în cazul ciocnirii a două datorii și din pricina necesității în care ne aflăm de a alege între două acte opuse și de a împlini pe acela care este impus de datoria de ordin mai înalt. Astfel, neascultarea de părinți, uciderea, furtul, minciuna sunt fapte rele în sine. Totuși avem dreptul și chiar datoria de a nu asculta de părinți dacă ne poruncesc lucruri potrivnice legii lui Dumnezeu (nr. 200). De asemenea este îngăduit, după cum vom vedea mai jos, a ucide pe un agresor nedrept (nr. 212), a fura în caz de lipsă extremă (nr. 229), a minți pentru a nu trăda un secret (nr. 238).

Al cincilea principiu. – O faptă bună sau indiferentă care are două feluri de efecte, unele bune, altele rele, este îngăduită dacă intenția este bună și dacă efectele bune compensează ori întrec pe cele rele. Este îngăduit unui preot, în pofida scandalului, să intre într-o casă rău-famată, dacă are motive grave să o facă, cum ar fi, de pildă, pentru a administra un sacrament.

Al șaselea principiu. – O faptă bună sau rea prin obiectul ei și prin scopul ei devine mai bună ori mai rea din pricina împrejurărilor. Milostenia dată de un sărac este o faptă mai meritorie decât aceeași milostenie dată de un bogat. Este mai rău a fura într-o biserică decât într-o casă.

Împrejurările pot, și ele, schimba cu totul firea unei fapte: astfel, a lucra este o faptă bună în sine; a lucra duminica este o faptă rea; a mânca carne este o faptă indiferentă; a mânca carne vinerea este o faptă rea, fiindcă este oprită de Biserică.

COOPERAREA. – Dacă nu mai privim fapta în sine, ci cooperarea, trebuie să deosebim între cooperarea directă și cooperarea indirectă. Dacă cooperarea este directă, ea este, de obicei, oprită. Nu se poate ajuta pe cineva să ucidă ori să fure. Totuși, în acest din urmă caz, este îngăduit a ajuta pe un hoț dacă refuzul ne-ar costa viața; viața este un bun mai de preț, pe care avem dreptul să-l apărăm înaintea averii altuia.

Dacă cooperarea este indirectă, ea nu este vinovată, cu condiția ca actul să nu fie rău în chip intrinsec și să existe un motiv serios de a coopera. Astfel, este îngăduit unui lucrător tipograf să coopereze la publicarea unei cărți rele, dacă nu are alt mijloc de a-și câștiga viața.

(162) VII. Legea în general. Felurile legilor.

Moralitatea unei fapte fiind raportul acestei fapte cu legea morală, trebuie să cercetăm: 1. ce este legea morală în general; și 2. care sunt diferitele feluri de legi.

1° Noțiunea legii. – Legea, privită în general, este o regulă de acțiune, dreaptă și rațională, impusă, pentru binele comun, membrilor unei societăți, de către acela care o cârmuiește de drept.

Din această definiție urmează că, pentru a obliga în conștiință, legea trebuie să fie: 1. dreaptă, adică să nu poruncească nimic potrivnic rânduielii așezate de Dumnezeu, de pildă un act rău în chip absolut; 2. rațională, adică admisă de rațiune ca moralicește cu putință și care să nu fie mai presus de puterile noastre, precum ar fi jertfirea vieții noastre, afară numai când mântuirea patriei o cere, ca în vreme de război; 3. impusă pentru binele comun: legiuitorul are, așadar, dreptul de a impune jertfe unei clase din societate, pentru interesul general; 4. pentru ca legea să fie obligatorie, ea trebuie să fi fost promulgată, în așa fel încât să fie cunoscută de aceia cărora li se adresează. Cei ce nu cunosc legea pot fi scuzabili înaintea conștiinței lor; dar, în dreptul civil, nimeni nu este socotit a nu cunoaște legea.

COROLARE.

A. Din faptul că legea morală este obligatorie, ea creează, de o parte, datoria, iar de alta, dreptul: a) datoria, adică necesitatea morală de a face ceea ce poruncește legea; b) dreptul, adică puterea morală de a ne împlini datoria. Ceea ce legea morală ne poruncește să facem, ea oprește pe alții să ne împiedice; și, oricare ar fi inegalitățile ce despart pe oameni unii de alții, cei mai smeriți și cei mai săraci au înaintea ei aceleași drepturi ca cei puternici și bogați.

B. Legea morală mai atrage, ca urmări: a) răspunderea, adică obligația de a da seama pentru faptele bune ori rele pe care le-am săvârșit și de a ne supune sancțiunii pe care o merită: răsplată ori pedeapsă; b) fie meritul, adică sporirea valorii noastre morale care ne face vrednici de răsplată, fie demeritul, ori micșorarea valorii morale care ne face vrednici de pedeapsă.

2° Felurile legilor. – După cum porunca dată de legea morală vine de la Dumnezeu ori de la oameni, legea este: a) divină, ori b) omenească. Legea divină îmbracă o îndoită formă. Ea este: 1. naturală, ori 2. pozitivă.

Legea omenească se împarte, la rândul ei, în: 1) lege bisericească și 2) lege civilă; cea dintâi izvorăște din autoritatea bisericească, iar cea de-a doua din autoritatea civilă. Vom spune câteva cuvinte despre aceste diferite legi.

(163) VIII. Legea naturală.

1° Definiție. – Legea naturală este, după cum arată numele ei, aceea care decurge din natura lucrurilor: ea poruncește, așadar, ceea ce este potrivit cu natura și cu scopul omului și oprește tot ceea ce i se împotrivește. Săpată de Dumnezeu în adâncul inimii omenești, ea ne este cunoscută prin luminile rațiunii; însă se poate întâmpla ca această cunoaștere să fie întunecată și chiar strâmbată de prejudecăți, de patimi și de o educație rea.

2° Existența. – Existența legii naturale ne este adeverită: a) de mărturia sfântului Paul, care, în „Epistola către Romani”, vorbește „de poruncile unei legi scrise în inimă” și căreia păgânii îi dau ascultare (Rom., II, 14-15); b) de conștiința noastră, care declară unele fapte bune și altele rele; și c) de mărturia tuturor popoarelor, care sunt într-un glas în a face deosebire între bine și rău, deși se înșală în aplicare.

3° Obiectul. – 1. La drept vorbind, numai câteva principii generale și universale sunt obiectul întâi al legii naturale. Astfel sunt următoarele: „Trebuie iubit binele suprem, adică Dumnezeu”; „Trebuie făcut binele și evitat răul”; „Nu face altora ceea ce nu voiești să ți se facă ție”; „Trăiește după dreapta rațiune.” 2. Din aceste principii întâi se trag toate datoriile noastre față de Dumnezeu, față de noi înșine și față de semenii noștri: cultul datorat Creatorului, cinstirea părinților, oprirea sinuciderii, a omorului, a furtului, a minciunii; pe scurt, toate poruncile cuprinse în Decalog, afară de a treia, privitoare la sfințirea Sabatului, care este o lege pozitivă.

4° Subiectul și obligația. – 1. Pe când legile pozitive sunt relative și schimbătoare, adică nu se adresează decât unei părți a omenirii și se schimbă cu vremurile, țările și împrejurările, legea naturală este universală, neschimbată și absolută. Ea se impune tuturor oamenilor din toate țările și din toate timpurile și nu îngăduie dispensă. 2. Totuși se cuvine a deosebi între poruncile ei negative (de pildă: să nu ucizi, să nu furi), care obligă în orice clipă, și poruncile ei afirmative (de pildă: să adori pe Dumnezeu), care obligă numai în momente hotărâte. 3. Fiindcă nu ne cârmuiește purtarea în toate privințele, ea are trebuință a fi întregită prin legile pozitive: divine și omenești.

(164) IX. Legea divină pozitivă.

Dumnezeu nu S-a mulțumit să scrie legea naturală în inima omului; El Și-a mai arătat voia Sa în diferite epoci ale istoriei omenești. Legea primitivă, legea mozaică și legea creștină alcătuiesc, ca să zicem așa, cele trei trepte ale Revelației divine.

A. Legea primitivă. – Această lege cuprinde poruncile impuse lui Adam și Patriarhilor și transmise din neam în neam până la Moise prin tradiție orală. Poruncile cele mai însemnate ale acestei legi au fost: oprirea dată lui Adam de a mânca din rodul pomului cunoștinței, legea tăierii împrejur impusă lui Avraam și urmașilor săi ca semn al legământului lui Dumnezeu cu poporul iudeu (Gen., XVII, 10) și obligația de a aduce jertfe.

B. Legea mozaică sau Legea scrisă ori Legea veche. – Legea mozaică, care a înlocuit legea primitivă, se numește astfel fiindcă partea cea mai însemnată a acestei legi, adică Decalogul, a fost dată poporului evreu prin mijlocirea lui Moise. Se mai numește: 1. lege scrisă, fiindcă cele zece porunci ale Decalogului erau săpate pe două table, numite „Tablele Legii”; și 2. lege veche, în opoziție cu legea creștină, numită lege nouă.

1. Legea mozaică cuprindea, mai întâi, Decalogul, care întărea poruncile principale ale legii naturale, pe care oamenii, stricați de păcatul strămoșesc, le nesocotiseră. Iată textul: „I. Eu sunt Iehova, Dumnezeul tău, care te-am scos din țara Egiptului. Să nu ai alți dumnezei înaintea feței Mele. Să nu te închini idolilor și să nu le slujești. II. Să nu iei numele lui Iehova în deșert. III. Adu-ți aminte de ziua Sabatului ca să o sfințești. IV. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie zilele lungi în țara pe care ți-o dă Iehova, Dumnezeul tău. V. Să nu ucizi. VI. Să nu săvârșești păcat de necurăție. VII. Să nu furi. VIII. Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău. IX. Să nu poftești casa aproapelui tău. X. Să nu poftești femeia aproapelui tău, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui, nici nimic din cele ce sunt ale lui.” (Ieșire, XX, 1-17). După cum se vede lesne, cele zece Porunci ale lui Dumnezeu se confundă aproape cu Decalogul. Singura deosebire este că oprirea privitoare la cultul idolilor (întâia poruncă) a fost înlăturată ca inutilă, că duminica a luat locul Sabatului și că ultimele două porunci au fost transpuse.
2. Legea mozaică cuprindea, în al doilea rând, porunci ceremoniale sau rituale care rânduiau lucrurile cultului și legi civile care rânduiau raporturile supușilor, fie între ei, fie cu cârmuitorii. Aceste două categorii de legi se adresau iudeilor și nu obligau decât pe ei, pe când Decalogul, nefiind decât întărirea legii naturale, se impunea tuturor oamenilor. Poruncile care priveau numai pe iudei au fost desființate odată cu Legea nouă.

C. Legea creștină sau Legea nouă. – Legea creștină, promulgată de Apostoli și de urmașii lor, se numește astfel fiindcă îl are pe Isus Cristos drept autor.

Se mai numește: 1. lege nouă, fiindcă a înlocuit legea mozaică, numită lege veche; 2. lege evanghelică, fiindcă cuprinsul ei se află mai ales în Evanghelii; 3. lege a iubirii, fiindcă se impune mai mult prin iubire decât prin frică; 4. lege a harului, fiindcă creștinii primesc, pentru a o păzi, haruri îmbelșugate datorate meritelor Răscumpărătorului. Legea creștină cuprinde porunci privitoare la credință, la morală și la cult.

a) CREDINȚA, adică adevărurile pe care trebuie să le credem și dintre care cele mai de seamă sunt cuprinse în Simbolul Apostolilor (a se vedea fasciculul întâi).

b) MORALA. – Morala creștină are un îndoit obiect: porunci și sfaturi. 1. Poruncile. – Sunt cele ale Decalogului, întregite prin poruncile Bisericii. În Predica de pe munte, Domnul nostru, după ce a declarat că n-a venit să desființeze Legea, ci să o întărească, a promulgat din nou și a desăvârșit Legea veche (Mat., V, 17 și urm.).

Cele zece Porunci ale Decalogului, pe care le-am citat mai sus, au fost puse în versuri franțuzești în veacul al XVI-lea și au fost cuprinse în rugăciunile de dimineață și de seară. Cele trei întâi porunci rânduiesc datoriile noastre față de Dumnezeu; a patra, datoriile noastre față de familie; celelalte șase, datoriile noastre față de noi înșine și față de aproapele. 2. Sfaturile. – Legea nouă cuprinde, pe lângă acestea, sfaturi (sărăcie, castitate, ascultare) care, fără a impune o obligație strictă, îngăduie a ajunge la o mai înaltă desăvârșire și a merita o răsplată mai mare în cer (v. lecția a 18-a).

c) CULTUL, adică mijloacele (har, rugăciune și sacramente) pe care Dumnezeu le-a pus la îndemâna noastră, atât pentru a ne sfinți, cât și pentru a-I da cultul ce I se cuvine.

Notă. – Ansamblul legilor divine alcătuiește ceea ce se numește „Dreptul divin”.

(165) X. Legile bisericești.

Deși desăvârșită și definitivă, Legea nouă nu putea străbate toate veacurile fără a se adapta timpurilor, locurilor și împrejurărilor. De aceea Isus Cristos a încredințat Bisericii Sale, după cum am văzut (nr. 134, fasc. I), puterea de a face legi.

A. Legiuitorul. Pontiful suprem, fie singur, fie împreună cu Episcopii adunați în Conciliu, poate face legi pentru întreaga Biserică. Episcopul nu poate face legi decât pentru dieceza sa. Legile făcute pentru întreaga Biserică, sau legile generale, se află într-o culegere numită Codul de Drept canonic, promulgat de Benedict al XV-lea în 1917 și având putere de lege în 1918: el cuprinde 2414 canoane sau legi. – Legile speciale pentru o dieceză, sau legile particulare, se află într-o culegere numită Statutele diecezane.

Oricare ar fi legiuitorul, se întâmplă adesea ca legea să aibă nevoie să fie explicată și interpretată. Interpretarea, care are drept scop a preciza în ce măsură legea este obligatorie, se face fie de către legiuitorul însuși (interpretare autentică), fie de către moraliști (interpretare doctrinală), care explică legea după regulile primite. Obiceiul poate sluji, de asemenea, drept interpretare a legii (interpretare uzuală).

B. Obiectul. – Legile bisericești având drept scop a procura binele spiritual și mântuirea credincioșilor, obiectul lor cuprinde: – 1. tot ceea ce ține de domeniul spiritual și privește sfințirea sufletelor: cult, disciplină, pedepse canonice; – 2. tot ceea ce ține de domeniul mixt (de pildă: în chestiunile școlii) și chiar ceea ce ține de domeniul temporal, atunci când acesta are legătură cu morala creștină (de pildă: contracte).

C. Subiectul și obligația. –
Can. 12. Nu sunt ținuți de legile pur bisericești cei care nu sunt botezați; cei botezați care nu se bucură îndeajuns de folosirea rațiunii; cei care, deși au folosirea rațiunii, nu au încă șapte ani, afară numai dacă dreptul nu hotărăște în chip expres contrariul.

Can. 13. – § 1. Legile generale obligă pretutindeni pe aceia cărora li se aplică. § 2. Legile particulare pentru un teritoriu obligă pe aceia cărora li se adresează și care au acolo un domiciliu sau un cvasi-domiciliu și locuiesc acolo în fapt, cu păzirea canonului 14.

Can. 14. – § 1. Călătorii nu sunt ținuți: – 1° de legile particulare ale teritoriului lor, când sunt departe de el, afară numai dacă încălcarea acestor legi ar pricinui o vătămare în propria lor dieceză sau dacă aceste legi ar fi personale; – 2° nici de legile teritoriului în care se află, afară de cele care sunt date în favoarea ordinii publice; – 3° dar sunt ținuți de legile generale, chiar dacă ele nu sunt în vigoare în teritoriul lor; dimpotrivă, nu sunt ținuți de ele dacă ele nu obligă în locul unde se află. § 2. Vagabonzii (cei care nu au domiciliu) sunt ținuți atât de legile generale cât și de legile particulare care sunt în vigoare în locul unde se află.

Obligația creată de lege este cu atât mai riguroasă: a) cu cât materia este gravă; b) cu cât legiuitorul a avut intenția de a impune o poruncă gravă; și c) cu cât a prevăzut împotriva celor vinovați pedepse grave, precum excomunicarea.

D. Încetarea legii. – Se poate întâmpla: a) ca legea să nu oblige fără a înceta să existe; sau b) ca ea să fie suprimată.

În primul caz, obligația unei legi încetează în două feluri: 1. prin neputință fizică sau morală: nimeni nu este ținut la imposibil; 2. prin dispensă. Aceasta se acordă de către legiuitorul însuși sau de succesorul lui, ori de către o persoană delegată care a primit, de la legiuitor sau prin uz, puterea de a dispensa.

În al doilea caz, legea este suprimată: 1. prin abrogare; 2. prin încetarea scopului pentru care legea fusese așezată; 3. prin desuetudine. Se spune că o lege a căzut în desuetudine atunci când, timp de o anumită perioadă, a încetat să fie aplicată ori a fost înlocuită de un obicei contrar. Pentru ca un obicei să abroge o lege, trebuie ca el să fie urmat, timp de un anumit răstimp, de majoritatea credincioșilor, să nu fie contrar dreptului divin și să fie aprobat, în chip expres ori tacit, de către legiuitor.

Notă. – Ansamblul legilor bisericești alcătuiește ceea ce se numește „Dreptul bisericesc”.

(166) XI. Legile civile.

A. Legiuitorul. – Autorul legii civile este acela care deține autoritatea în societate (rege într-o monarhie, adunarea nobililor într-o aristocrație, adunarea legislativă într-o democrație).

B. Obiectul. – Legile civile, fiind făcute în interesul societății, au drept scop tot ceea ce contribuie la binele public. Domeniul lor este, așadar, foarte întins. El cuprinde: a) bunurile trupului, treburile materiale (legi care favorizează agricultura, industria și comerțul; legi care rânduiesc contractele, dobândirea și transmiterea bogățiilor); b) bunurile spiritului (literatură, științe și arte); și c) bunurile societății luate în întregul ei și privită din punctul de vedere al solidarității tuturor membrilor ei (legi de asistență publică, orfelinate, aziluri, spitale, ajutoare pentru bătrâni etc.).

Deși legile civile izvorăsc din voința legiuitorului, nu trebuie să se creadă că ele ar fi lăsate la capriciul lui. Ele nu au, dimpotrivă, valoare decât în măsura în care iau legea naturală drept temelie și nu sunt în opoziție cu principiile ei. Ele nu trebuie, așadar, niciodată să fie arbitrare.

Urmează de aici că Statul este independent în materiile pur civile, după cum și Biserica este independentă în materiile pur religioase. Dimpotrivă, în materiile mixte, care cuprind un dublu teren, cum ar fi, de pildă, chestiunea legilor școlare, trebuie să fie înțelegere între cele două Puteri, și una nu trebuie să meargă împotriva cerințelor legitime ale celeilalte. Este sigur, într-adevăr, că părinții au dreptul de a-și crește copiii după credința și principiile lor religioase. Statul are, așadar, de ales între două alternative: ori a lăsa părinților libertatea învățământului, ori, dacă se pune în locul lor și revendică monopolul, trebuie să ofere aceleași garanții și să asigure instrucția religioasă.

C. Subiectul și obligația. – Legile civile obligă în conștiință pe toți supușii unei țări, din moment ce ele nu sunt vădit nedrepte. Totuși trebuie făcută o deosebire între legile preceptive și prohibitive, adică acelea care poruncesc sau opresc un act, și legile pur penale (de pildă: legile împotriva fraudatorilor). Cele dintâi obligă înainte de sentința judecătorului; cele din urmă obligă numai după sentință.

Notă. – Ansamblul legilor unui stat alcătuiește ceea ce se numește „Dreptul civil”. De dreptul civil, propriu fiecărei țări, trebuie legat Dreptul internațional sau Dreptul ginților, cuprinzând ansamblul legilor care rânduiesc raporturile națiunilor între ele (de pildă: tratate de comerț, ocrotirea bunurilor supușilor lor etc.).

Concluzie practică.

1. Să fim mândri de morala noastră creștină și să-i studiem bine principiile, ca să fim în stare să răspundem atacurilor potrivnicilor.
2. Să recităm în fiecare zi Poruncile, mulțumind lui Dumnezeu că ne-a făcut cunoscute datoriile noastre într-un chip atât de precis.
3. Să ascultăm cuvântul Psalmistului și să-l săpăm în inimile noastre: „Fericit bărbatul care se teme de Domnul și se desfată în poruncile Lui.” (Psalmul 127).

LECTURI. 

 1. Poruncile lui Dumnezeu date pe Sinai. (Ieșire, XX și urm.).
2. Isus Cristos făgăduiește viața veșnică acelora care păzesc poruncile. (Mat., XIX, 16-17).

TEME SCRISE. 

 1. Este binele înțeles în același fel de toate sistemele de morală?
2. Expuneți diferitele sisteme ale moralei independente. 3. Arătați, prin spectacolul lumii, că nu este totdeauna acord între utilitate și ceea ce se numește virtute, și că morala utilitară este o morală a celui mai mic efort. 4. Care sunt raporturile moralei creștine cu dogma?