• 1° Despre ce este vorba în această lecție?
• 2° Care este ierarhia Bisericii? Ce cuprinde Biserica învățătoare? Și Biserica învățată?
• 3° Care sunt puterile Bisericii în general? Vorbiți despre puterea ei doctrinară: despre existența, subiectul, modul de exercitare și obiectul infailibilității Bisericii. Vorbiți despre puterea ei de cârmuire.
• 4° Care este puterea doctrinară a Papei? Care îi sunt obiectul și modul de exercitare? Care este obiectul puterii sale de cârmuire? Și modul de exercitare?
• 5° Ce sunt Episcopii? Ce deosebire trebuie făcută între ei și Apostoli? Vorbiți despre puterile lor.
• 6° Are Biserica drepturi? Care sunt principalele ei drepturi?
• 7° Care trebuie să fie raporturile Bisericii și ale Statului?

(131) Termeni.

Ierarhie (din grecescul „ieros”, sacru, și „arché”, poruncire). Acest cuvânt desemnează diferitele trepte de rang și de putere în Biserică. În Biserică este o dublă ierarhie, și anume: a) ierarhia de ordin (vezi Lecția „Despre Sacramentul Preoției”) și b) ierarhia de jurisdicție (v. Nr. 133).

Papă (din grecescul „papas”, părinte). După însăși etimologia cuvântului, papa este părintele și capul Bisericii catolice.

NUMELE SALE. a) Vicar (cel care înlocuiește) al lui Iisus Hristos; b) urmașul Sfântului Petru; c) Sfântul Părinte; d) Suveranul Pontif, cel dintâi dintre Pontifi (Episcopi), acela care poruncește celorlalți; e) Păstorul suprem, acela care are grija întregii Biserici, precum păstorul are grija turmei sale.

EX CATHEDRA. Această expresie înseamnă: de la înălțimea catedrei. Catedra desemnează calitatea, funcția de învățător și de cap. A vorbi ex cathedra înseamnă, așadar, a vorbi ca șef al Bisericii universale.

Cardinali. Prelați ai Bisericii, care sunt ajutoarele și ca niște miniștri ai Papei. Numărul lor, care a variat după epoci, este astăzi de șaptezeci, dintre care șapte în prezent pentru Franța. Totalitatea cardinalilor alcătuiește „Sacrul Colegiu”, care are ca misiune să aleagă pe Papă într-o adunare numită „Conclav”.

Conclav (din latinescul „cum”, cu, și „clavis”, cheie).
Etimologic, acest cuvânt înseamnă că cardinalii nu pot ieși din palat, nici să comunice cu exteriorul înainte ca alegerea să fie făcută. În veacul al XVI-lea, guvernele catolice și-au arogat un pretins drept de veto sau de exclusivă. Austria s-a slujit de el împotriva cardinalului Rampolla la conclavul care l-a ales pe Pius al X-lea în 1903. Acesta, puțin timp după alegerea sa, l-a desființat.

Conciliu ecumenic. Conciliu la care sunt chemați toți Episcopii catolici și pe care Papa îl prezidează în persoană sau prin legații săi.

Au fost, până în zilele noastre, 19 concilii ecumenice: primul în 325, la Niceea; al 18-lea la Trento, în 1545-1563; și al 19-lea la Vatican, în 1870, în care s-a definit infalibilitatea papei.

Membrii conciliilor ecumenice sunt: a) Episcopii, chiar dacă nu au fost consacrați; b) titularii (in partibus infidelium); c) vicarii apostolici. Cel puțin au fost admiși la Conciliul Vatican, fără a se fi tranșat chestiunea de drept; d) Cardinalii, chiar nefiind episcopi; e) Generalii Ordinelor călugărești; f) Abații care se bucură de o jurisdicție cvasi-episcopală.

Conciliu provincial. Acela la care participă sau cel puțin sunt chemați toți Episcopii aceleiași provincii.

Conciliu național. Acela care reunește pe toți Episcopii unei aceleiași națiuni.

Episcop (din grecescul „episcopos”, supraveghetor). Dregător al Bisericii care are plinătatea preoției și care conduce o dieceză. Episcop in partibus (infidelium). Acela care este ridicat la un scaun episcopal aflat în țările necredincioase, fără a locui acolo.

Arhiepiscop sau Mitropolit. Acela care are scaunul în capitala unei provincii și are sufragani. Ex.: arhiepiscopul de Cambrai are ca sufragani pe episcopii de Arras și de Lille. Biserica unui arhiepiscop se numește mitropolă; aceea a unui episcop, catedrală.

Paroh (din latinescul „cura”, grijă). Preot căruia Episcopul i-a încredințat paza, grija unei parohii.

Credincios (din lat. „fidelis”, „fides”, credință). Acela care are adevărata credință, care aparține Bisericii catolice.

DEZVOLTARE

(132) I. Constituția Bisericii.

În lecția precedentă s-a stabilit că Biserica întemeiată de Iisus Hristos este o societate ierarhică, pusă sub autoritatea unui cap unic și infailibil, și că Biserica catolică, fiind singura care poate revendica aceste titluri, este adevărata Biserică instituită de Hristos. Este vorba acum de a-i studia constituția mai în amănunt. Vom cerceta deci: 1° care este ierarhia Bisericii; 2° care sunt puterile cu care Biserica, în general, a fost învestită; care sunt, în particular, puterile Papei și ale Episcopilor; 3° care sunt drepturile Bisericii și 4° care trebuie să fie relațiile ei cu Statul.

(133 )II. Ierarhia Bisericii.

Am văzut că Iisus Hristos a întemeiat Biserica Sa pe principiul ierarhiei (Nr. 124). Biserica nu este, așadar, o societate în care toți membrii sunt egali. Ea cuprinde, am spus, două grupuri deosebite: Biserica învățătoare și Biserica învățată.

1° Biserica învățătoare.
a) În fruntea Bisericii învățătoare se află Papa, care este capul ei suprem și are plinătatea puterilor date de Iisus Hristos Bisericii Sale (v. Nr. 135). b) Sub Papă, și supuși jurisdicției lui, sunt episcopii care, ca și el, se bucură de plinătatea preoției, dar ale căror puteri de învățătură și de cârmuire sunt mărginitе la diecezele lor respective (v. Nr. 136).

La baza ierarhiei găsim preoții, care au misiunea de a învăța și de a administra sacramentele, afară de cele ale Mirungerii și ale Preoției, care sunt în chip deosebit rezervate Episcopului. Cei care își exercită slujirea într-o circumscripție numită parohie și care poartă titlul de parohi își țin toate puterile de la episcopul diecezei. Ei nu sunt, deci, păstori în același titlu ca Episcopul; nu pot face legi pentru parohiile lor; trebuie să se mărginească la a aplica pe acelea care au fost date de Papă și de episcopul diecezei; cu alte cuvinte, puterile lor nu le aparțin de drept, ci în virtutea delegației episcopale.

2° Biserica învățată.
Credincioșii alcătuiesc ceea ce se numește Biserica învățată. Ei nu au nici o parte la autoritatea bisericească; sunt învățați, cârmuiți și sfințiți de păstorii lor. Totuși, ei pot, mai ales în vremea noastră, să-i sprijine puternic, ajutându-i să împartă copiilor învățătura creștină, susținându-i cu mijloacele lor și apărându-i împotriva atacurilor și a silniciilor necredinței. (v. Nr. 206 și 255).

(134) III. Puterile Bisericii în general.

Puterile Bisericii decurg în chip firesc din scopul pe care îl urmărește. Întemeind Biserica Sa, Hristos i-a încredințat misiunea de a propovădui doctrina Sa și de a conduce sufletele la mântuire. Pentru a atinge acest scop, ea trebuie deci să se bucure de o întreită putere: 1° puterea doctrinară, pentru a învăța adevărata credință; 2° puterea de ordin sau de slujire, pentru a administra sacramentele; și 3° puterea de cârmuire, pentru a-i obliga pe credincioși la tot ceea ce ea judecă necesar sau folositor binelui lor sufletesc.

Deoarece chestiunea puterii de slujire își are locul la sacramentul Preoției, nu vom vorbi aici decât despre puterea doctrinară și despre puterea de cârmuire.

1° Puterea doctrinară. Infailibilitatea Bisericii. Iisus Hristos a conferit puterea doctrinară Apostolilor Săi când i-a însărcinat „să învețe toate neamurile”. Această putere cuprinde infailibilitatea. Vom stabili deci existența infailibilității Bisericii, privită nu numai în capul ei, ci în întregul trupului ei învățător; apoi vom determina subiectul, modul de exercitare și obiectul.

A. EXISTENȚA INFALIBILITĂȚII. Infailibilitatea Bisericii reiese din făgăduințele Domnului nostru. Hristos a făgăduit, într-adevăr, Apostolilor și urmașilor lor: 1) „să fie cu ei până la sfârșitul veacurilor.” (Mat., XXVIII, 20); 2) să le trimită Mângâietorul, pe Duhul Sfânt, Care trebuie „să-i învețe toate” (Ioan, XIV, 26); și 3) să le dea biruință asupra vrăjmașilor, asigurându-i că „porțile iadului nu o vor birui.” (Biserica). Astfel de cuvinte arată bine că privilegiul infailibilității este dat întregului trup învățător; căci dacă Biserica ar putea greși, nu s-ar mai putea spune că Iisus este cu ea, nici că Duhul Sfânt îi dă ajutorul Său, nici că vrăjmașii Bisericii, adică aceia care învață rătăcirea, nu biruiesc.

B. SUBIECTUL. Subiectul infailibilității, adică aceia cărora Iisus Hristos le-a dat puterea de a învăța și cărora le-a făgăduit infailibilitatea, sunt: a) Papa (v. Nr. 124 și 135) și b) episcopii în comuniune cu Papa (v. Nr. 136).

C. MODUL DE EXERCITARE. Biserica își poate exercita puterea infailibilă de a învăța în felurite chipuri: a) prin conciliile ei generale. Conciliul general, la care sunt chemați toți episcopii, reprezintă trupul învățător al Bisericii: el este deci infailibil. Pentru ca decretele lui să fie legitime, trebuie ca ele să fie sancționate fie de Papă însuși, fie de legații lui, atunci când aceștia au primit puterea de a face aceasta; b) prin acordul unanim al episcopilor răspândiți în toată lumea și uniți cu Papa. Nu este nevoie ca episcopii să se adune în conciliu general pentru a fi infailibili. Chiar răspândiți, ei alcătuiesc trupul învățător al Bisericii și nu se bucură mai puțin de infailibilitate. Consimțământul unanim al Bisericii a fost întotdeauna recunoscut ca o dovadă a adevărului doctrinei, și Sfântul Vincențiu de Lerins a putut așeza această regulă: „Ceea ce a fost crezut pretutindeni, totdeauna și de către toți, este cu adevărat și propriu-zis catolic”; c) prin Papa singur, vorbind ex cathedra. Vom trata mai jos, în chip deosebit, despre infailibilitatea Papei (v. Nr. 135).

D. OBIECTUL. Obiectul infailibilității se deduce din scopul pe care Biserica îl urmărește în învățătura sa. Sfârșitul Bisericii este de a învăța adevărurile care privesc mântuirea. Tot ceea ce ține de aceasta, fie în mod direct, fie în mod indirect, alcătuiește, așadar, obiectul infailibilității. a) Obiectul direct: toate adevărurile, în chip explicit sau implicit revelate de Dumnezeu și care se află în cele două depozite ale Revelației: Sfânta Scriptură și Tradiția. b) Obiectul indirect: toate adevărurile care, fără a fi revelate, sunt într-un asemenea raport cu adevărurile revelate încât sunt de neapărată trebuință pentru păstrarea întreagă a depozitului credinței; astfel, nu se poate tăgădui spiritualitatea sufletului fără a ruina, în același timp, dogma nemuririi. Trebuie a se cuprinde în obiectul indirect al infailibilității: 1) concluziile teologice (Nr. 16); 2) faptele dogmatice (Nr. 16); 3) decretele privitoare la cultul dumnezeiesc și la disciplină, când sunt făcute obligatorii pentru toată Biserica; 4) hotărârile care aprobă constituțiile unui ordin religios; 5) aprobarea breviarului: ceea ce înseamnă că el nu cuprinde nimic împotriva credinței sau a moravurilor, dar nu că ar fi lipsit de orice greșeală istorică; 6) canonizarea sfinților; totuși, această propoziție, deși este părerea comună a teologilor, nu este de credință. Biserica nu este infailibilă în beatificare.

2° Puterea de cârmuire.

A. EXISTENȚA. Puterea de cârmuire, adică puterea de a face legi (puterea legislativă), de a judeca faptele (puterea judecătorească) și de a le aplica sancțiuni (puterea penală sau coercitivă), decurge: a) din cuvintele Domnului nostru: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, și cel ce vă nesocotește pe voi, pe Mine Mă nesocotește” (Luca, X, 16); „Cel ce nu ascultă de Biserică să fie socotit ca un păgân și ca un vameș.” (Mat., XVIII, 17).

b) Existența puterii de cârmuire este, în plus, adeverită de practica Bisericii. Apostolii au exercitat această întreită putere: 1) puterea legislativă. La conciliul din Ierusalim, ei poruncesc noilor convertiți „să se ferească de cele jertfite idolilor, de sânge, de ceea ce este sugrumat și de desfrânare.” (Fapte, XV, 29). Sfântul Pavel îi laudă pe corinteni că ascultă de rânduielile sale (I Cor., XI, 2); 2) puterea judecătorească. Sfântul Pavel îl dă satanei pe „Imeneu și Alexandru, ca să se învețe să nu mai hulească” (I Tim., I, 20); 3) puterea penală. Sfântul Pavel scrie corintenilor: „De aceea vă scriu acestea fiind departe de voi, ca, venind, să nu fiu silit să folosesc asprimea, după puterea pe care Domnul mi-a dat-o spre zidire, și nu spre dărâmare.” (II Cor., XIII, 10). După Apostoli, Biserica, în toate timpurile, a exercitat puterea de cârmuire. Ea a făcut legi cu voința expresă de a-i obliga pe credincioși. A rostit sentințe judecătorești împotriva ereticilor și a răzvrătiților. Le-a aplicat pedepse, fie duhovnicești, precum excomunicarea, suspendarea și interdictul, fie trupești, precum penitențele impuse păcătoșilor publici, precum lipsirea clericilor înălțați de beneficiile și de slujbele lor.

B. SUBIECTUL. Aceia cărora Iisus Hristos le-a dat puterea de cârmuire sunt aceiași cărora le-a încredințat misiunea de a învăța, adică Papa și episcopii.

C. OBIECTUL. Biserica, urmărind un sfârșit supranatural, are puterea de a porunci tot ceea ce poate sluji la asigurarea acestui sfârșit și de a opri tot ceea ce îl poate împiedica. Prin urmare, intră în dreptul ei nu numai să facă legi spre a explica sau a tâlcui legea naturală și legile dumnezeiești, ci chiar să intervină în viața socială a membrilor ei, spre a le da o îndrumare.

(135) IV. Puterile Papei.

Am dovedit că Iisus Hristos a rânduit în fruntea Bisericii Sale un cap suprem, pe Sfântul Petru, că episcopul Romei, adică Papa, este urmașul Sfântului Petru în primat (Nr. 124) și că, prin aceasta, el are plinătatea puterilor date de Iisus Hristos Bisericii Sale (Nr. 133). Nu mai rămâne aici decât să determinăm obiectul lor și modul de exercitare.

1° Puterea doctrinară.

A. OBIECTUL. Papa este infailibil, am spus; dar asupra căror chestiuni este el infailibil? După Conciliul Vatican, Papa este infailibil în toate chestiunile care privesc credința sau moravurile. Astfel, dogma și morala sunt tot obiectul infailibilității; dar se cuvine a adăuga că, în chestiunile fie ale cultului, fie ale disciplinei, care sunt într-o strânsă legătură cu credința și moravurile, Papa este, de asemenea, infailibil, dacă dă decrete pe care voiește să le facă obligatorii pentru toată Biserica. După cum se vede, infailibilitatea are un obiect bine hotărnicit. În afara acestui obiect, de pildă pe tărâmul științelor omenești, Papa este, ca orice om, supus greșelii. Infailibilitatea nu este, așadar, o putere arbitrară și ridicolă, împotriva căreia ar fi de răzvrătit.

Observații. 1) Nu numai că infailibilitatea are un obiect hotărnicit, dar ea cere și anumite condiții. „Papa, spune Conciliul Vatican, este infailibil când vorbește ex cathedra, adică atunci când, împlinind slujba de păstor și învățător al tuturor creștinilor, definește că o doctrină despre credință sau despre moravuri trebuie crezută de Biserica universală.” De unde urmează că, pentru a se bucura de privilegiul infailibilității, Papa trebuie: 1) să vorbească drept doctor universal, drept cap suprem al Bisericii; 2) să definească, adică să hotărască în chip definitiv o chestiune până atunci controversată sau nu; 3) să definească cu intenția de a obliga toată Biserica; lucru pe care Papa îl arată prin anatematizarea celor care refuză să primească adevărul definit.

2. Infailibilitatea își are principiul în asistența pe care Domnul nostru a făgăduit-o Sfântului Petru și urmașilor lui; dar nu scutește de muncă și de întrebuințarea mijloacelor omenești pentru a cunoaște adevărul.
3. Infailibilitatea nu trebuie confundată: 1) cu impecabilitatea. Un papă ar putea fi un mare criminal și totuși n-ar fi mai puțin infailibil; 2) nici cu inspirația care i-a îndemnat pe scriitorii sacri să scrie; 3) nici cu revelația care îi învață pe cei favorizați lucruri pe care le ignorau.

B. MODUL DE EXERCITARE. Papa își exercită puterea doctrinară: a) fie prin definiții solemne asupra credinței sau asupra moravurilor; b) fie prin orice alt mijloc pe care îl judecă cel mai potrivit pentru a-i învăța pe credincioși îndatoririle lor. I se întâmplă, de pildă, să recomande cărți și catehisme pentru instruirea credincioșilor și, dimpotrivă, să oprească pe altele ca primejdioase pentru credință și moravuri. Uneori își expune vederile în enciclice, dă îndrumări și condamnă propoziții ca rătăcite sau temerare. Oricare ar fi forma pe care o iau îndrumările sale, ele trebuie primite de toți credincioșii cu o supunere sinceră și respectuoasă.

2° Puterea de cârmuire.

A. OBIECTUL. Papa, având puterea supremă de jurisdicție, poate: a) să facă legi pentru toată Biserica, să le abroge, dacă o judecă bine, sau să dispenseze de ele; poate chiar să dispenseze de legi date de episcopi; b) să rânduiască episcopi; c) să convoace concilii generale; d) să rostească sentințe definitive. Nu se poate, așadar, pe tărâmul disciplinei, tot atât de puțin ca și în chestiunile de dogmă sau de morală, să se facă apel de la Papă la Biserica universală, la conciliul ecumenic, sau de la un Papă pe care l-ar socoti cineva rău informat la un Papă mai bine informat, precum susțineau odinioară galicanii.

B. MODUL DE EXERCITARE. Deoarece Papa nu poate exercita singur jurisdicția sa obișnuită și imediată în lumea întreagă, el se slujește de legați sau nunții, ori de cardinalii și prelații care locuiesc la Roma. Curia romană, adică totalitatea administrațiilor prin care Papa își exercită guvernarea, cuprinde: a) unsprezece Congregații, dintre care cea principală este Congregația Sfântului Oficiu, însărcinată să judece chestiunile de credință și de moravuri și chiar — de când Congregația Indexului a fost desființată (25 martie 1917) — să cerceteze cărțile denunțate ca potrivnice credinței și moralei și să le înscrie la Index, adică în catalogul cărților a căror citire este oprită; b) trei tribunale; și c) cinci secretariate.

(136) V. Puterile episcopilor.

1° Episcopii.
Episcopii sunt numiți și sunt cu adevărat urmașii Apostolilor.

Totuși, între ei trebuie făcută o deosebire. a) Apostolii își țineau misiunea în mod direct de la Iisus Hristos; episcopii o țin pe a lor de la Papă. b) Apostolii aveau drept câmp de lucrare întreg universul: cuvântul Domnului: „Mergeți, învățați toate neamurile” se adresa tuturor fără deosebire. Episcopii nu sunt decât capii unei regiuni determinate, a cărei întindere și hotare sunt fixate de Papă. c) În vederea misiunii lor extraordinare, Iisus Hristos le conferise Apostolilor puteri și daruri extraordinare, precum darul minunilor, darul limbilor și infailibilitatea. Episcopii nu mai au dintre aceste privilegii decât pe ultimul și încă nu îl au în mod individual. Numai întreg trupul episcopilor, adunat în conciliu sau nu, este infailibil și sub condiția întotdeauna ca Papa să aprobe hotărârile lor (Nr. 131). Aceste deosebiri ne vor ajuta să înțelegem mai bine întinderea puterilor episcopale.

2° Puterea lor doctrinară.
Episcopii au, în diecezele lor respective, aceeași putere pe care Papa o are în lumea întreagă. Misiunea lor fiind de a propovădui doctrina catolică și de a o apăra împotriva rătăcirii, le revine să trateze chestiunile de credință, de morală, de cult și de disciplină. Totuși, în controversele asupra materiilor de credință de mare însemnătate, s-a statornicit uzul ca episcopii să supună cazul Suveranului Pontif.

3° Puterea lor de cârmuire.
Episcopul nu poate da legi decât pentru cei supuși jurisdicției sale, adică pentru toți credincioșii diecezei sale; în plus, el trebuie să lucreze întotdeauna în dependență de Suveranul Pontif și de legea comună a Bisericii. El judecă în primă instanță și poate lovi pe cei vinovați cu pedepse canonice; dar aceștia au totdeauna putința de a-și duce cauza înaintea unui tribunal mai înalt și de a face apel la judecata Papei.

(137) VI. Drepturile Bisericii.

Societate de ordin spiritual, Biserica este, prin însăși natura ei, o societate desăvârșită: „ea posedă în ea însăși și prin ea însăși toate mijloacele care sunt trebuincioase existenței și acțiunii sale și nu poate în nici un chip să fie subordonată ori supusă puterii civile”. Cu alte cuvinte, Biserica este autonomă și independentă în existența sa și în exercitarea puterilor sale. Din acest drept la existență și la independență decurg toate drepturile ei; și, fiindcă a primit de la dumnezeiescul ei Întemeietor întreita misiune de a învăța, de a sfinți și de a cârmui, nimeni nu-i poate refuza drepturile care îi sunt necesare pentru împlinirea acestei misiuni cu care este însărcinată. Biserica are deci:

1° Dreptul de a învăța.
Iisus Hristos a spus Apostolilor Săi: „Mergeți, învățați toate neamurile…” Ce s-ar alege de această poruncă dacă cei care au primit-o n-ar avea libertatea de a propovădui pretutindeni Evanghelia? Din această poruncă decurg pentru Biserică două drepturi: a) dreptul de a deschide școli elementare, mijlocii (secundare) și superioare (can. 1375); și b) dreptul de a cenzura, de a pune la index, adică de a proscrie orice doctrină falsă și vătămătoare și orice învățătură care ar fi potrivnică credinței și bunelor moravuri.

2° Dreptul de a-și recruta slujitorii.
Misiunea de a învăța implică pentru Biserică dreptul de a forma slujitorii de care are trebuință și de a-și organiza ierarhia după cum socotește. Ea poate deci: 1) să deschidă așezăminte speciale (seminarii) pentru a cultiva vocația viitorilor ei slujitori și a-i ridica la preoție; 2) să procedeze la numirea păstorilor săi fără amestecul puterii civile. Când aceasta din urmă intervine, este fiindcă Biserica voiește să-i acorde ea însăși această favoare pentru motive drepte; însă pentru ea nu poate fi vorba decât de a desemna sau a prezenta candidați, iar nu de a-i învesti cu puterile lor.

3° Dreptul de a administra sacramentele.
Biserica, primind de la Domnul nostru misiunea și puterea de a sfinți, Statul trebuie să-i lase toată libertatea de a administra sacramentele și de a exercita cultul după rânduielile liturghiei sale.

4° Dreptul de a întemeia ordine religioase.
Biserica are dreptul de a rândui forma după care se cuvine a practica sfaturile evanghelice (v. Nr. 310). Numai chestiunile care privesc bunurile vremelnice ale asociațiilor sunt de competența puterii civile, care are datoria de a le trata în înțelegere cu Biserica.

5° Dreptul de a poseda.
Deși de ordin spiritual, Biserica nu este mai puțin o societate de oameni. Ea trebuie să poarte grijă de întreținerea slujitorilor și a templelor sale, să acopere cheltuielile cultului; trebuie să ajute pe săraci. Ea are deci dreptul de a poseda bunuri mobile și imobile.

(138) VII. Raporturile Bisericii și ale Statului.

Deși societate desăvârșită, Biserica este chemată să trăiască în Stat. Iată, prin însăși aceasta, două societăți autonome, independente, puse față în față sau cel puțin alături una de alta. Care vor fi, așadar, raporturile lor? Trei ipoteze sunt cu putință: poate fi ori dominația unei puteri asupra celeilalte, ori separare deplină, ori înțelegere mutuală. Următoarele câteva principii trebuie să ne îngăduie a soluționa chestiunea.

Principiul întâi. Biserica și Statul sunt amândouă puteri independente, fiecare în domeniul său: Bisericii îi revin treburile spirituale, Statului treburile vremelnice. Fiecare putere este, prin urmare, subordonată celeilalte în tot ceea ce nu intră în competența sa.

Nu este, așadar, adevărat a pretinde, precum odinioară legiștii cezariani și astăzi partizanii liberalismului radical, că Statul ar reprezenta puterea suverană din care decurg toate drepturile, ale Bisericii ca și ale celorlalte societăți. Fără îndoială, Biserica este în Stat, dar ea este acolo ca societate desăvârșită și nu ca o parte care trebuie subordonată întregului. În chestiunile spirituale și în cele conexe lor, ea are drepturi intangibile, iar puterea civilă are datoria de a le respecta. De aceea nu trebuie să ne mirăm că Papii Evului Mediu s-au ridicat uneori împotriva prinților care, abuzând de puterea lor, încălcau un teren ce nu era al lor; au mers până acolo încât i-au depus ca nevrednici de suveranitate și au dezlegat popoarele lor de jurământul de credință.

Principiul al doilea. Cele două puteri sunt independente în sfera lor; însă a zice independență nu înseamnă a zice separare. Opinia care susține că trebuie să existe separare deplină între Biserică și Stat este falsă în principiu și cu neputință în practică: a) falsă în principiu, fiindcă presupune, încă de la început, ori că toate religiile se potrivesc și nu e cazul să fie ocrotită una mai mult decât alta, ceea ce este inadmisibil, ori că rătăcirea trebuie pusă pe același plan cu adevărul, ceea ce este nerațional; b) cu neputință în practică. Căci există, pe lângă treburile exclusiv vremelnice și treburile exclusiv spirituale, chestiuni mixte (de pildă, chestiunea școlilor, aceea a căsătoriei, deopotrivă contract civil și religios etc.) care nu pot fi rezolvate dacă cele două puteri fac profesiune de a se ignora una pe alta.

Principiul al treilea. Trebuie deci să existe unire, cel puțin înțelegere între Biserică și Stat spre binele mutual al celor două societăți. Cele două puteri au ca scop fericirea indivizilor; ele trebuie, prin urmare, să caute tot ceea ce contribuie la aceasta. Urmărind binele vremelnic, Statul trebuie să-și aducă aminte că nu există bun pământesc mai bun decât acela care conduce la fericirea veșnică. Biserica, la rândul ei, urmărind binele spiritual, lucrează la prosperitatea Statului, fiindcă doctrina ei propovăduiește ascultarea de legi și respectul moralei.

Concluzie practică.

Trebuie: 1° să avem o mare recunoștință față de Biserica ce ne-a învățat dumnezeiasca religie a lui Hristos; 2° să privim pe Papă ca reprezentant al Domnului nostru, să-l respectăm și să nu discutăm niciodată poruncile lui; 3° să cinstim și să iubim pe episcopul nostru; 4° să rostim pentru Papă și pentru episcopul nostru această rugăciune: „Domnul să-l păzească, să-l facă să trăiască, să-l facă fericit pe pământ și să nu-l lase în ura vrăjmașilor săi! …”; 5° precum cea mai bună cale de a sluji patria cea mare este de a iubi patria cea mică, tot astfel trebuie să fim devotați parohului nostru și să-l ajutăm în lucrările sale parohiale.

LECTURI.

A se citi: 1° În Sfântul Matei (VIII, 23-27), Biserica înfățișată sub chipul corăbiei pe care furtuna o zguduie, dar nu o poate scufunda. 2° În Sfântul Luca, a se vedea: Chemarea Apostolilor.

TEME SCRISE.

1° Ce deosebire este între infailibilitatea Bisericii și aceea a Papei? 2° Este cu adevărat necesar ca Biserica să fie infailibilă? Dacă ar putea greși în învățătura sa, care ar fi urmările? 3° Care sunt serviciile pe care le aduceți sau pe care socotiți să le aduceți parohului vostru în parohia sa?