• 1° În ce stare a fost creat Adam? Ce daruri a primit de la Dumnezeu?
• 2° Pentru ce a voit Dumnezeu să-i supună pe Adam și pe Eva unei încercări? Care a fost această încercare? Prin cine ne este atestată existența păcatului strămoșesc? Care a fost gravitatea păcatului strămoșesc?
• 3° Pe ce se întemeiază dogma transmiterii păcatului strămoșesc? Care au fost cele două excepții?
• 4° Care au fost urmările păcatului strămoșesc pentru Adam și Eva? Și pentru urmașii lor?
• 5° Ce deosebire este între păcatul actual și păcatul habitual? Păcatul strămoșesc este păcat actual ori habitual? Care este natura lui?
• 6° Ce obiectează raționaliștii împotriva dogmei păcatului strămoșesc? Repugnă ea atributelor lui Dumnezeu? Repugnă ea rațiunii sub raportul transmiterii?

(64) Termeni.

Dar natural, preternatural, supranatural. Darul este tot ceea ce se primește gratuit și fără a avea vreun drept la el. Tot ceea ce ne vine de la Dumnezeu este un dar, chiar și viața, deoarece nu avem niciun drept față de Dumnezeu. Darul poate fi însă natural, ori preternatural, ori supranatural.

Prin natural se înțelege tot ceea ce face parte din esența unei ființe, tot ceea ce i se cuvine naturii sale: proprietățile ei, scopul ei și mijloacele de a ajunge la scop. Ex.: omul, prin natura sa, este un animal rațional. Rațiunea și libertatea sunt, așadar, pentru el daruri naturale.

Prin preternatural se înțelege tot ceea ce este mai presus de cerințele unei ființe, dar nu depășește cerințele ființelor de ordin superior. Ex.: nemurirea este o proprietate naturală a îngerului, fiindcă îngerul este un spirit pur, iar spiritul este, prin natura sa, nemuritor. Omul, dimpotrivă, prin trupul său, este muritor. De unde urmează că nemurirea trupului constituie pentru om un dar preternatural, sau supranatural relativ.

Prin supranatural se înțelege ceea ce depășește cerințele oricărei naturi create ori posibile. Ex.: harul sfințitor și vederea beatifică, fericirea de a-L vedea pe Dumnezeu față către față, sunt, pentru om ca și pentru înger, daruri supranaturale absolute.

NOTA. Se cuvine a stărui asupra înțelesului acestor trei cuvinte. Noțiunile de mai sus sunt esențiale pentru înțelegerea lecțiilor ce urmează. Ele vor îngădui să se înțeleagă lesne starea originară a primului om (N° 65), natura păcatului strămoșesc (N° 69), necesitatea unui Răscumpărător ca să redea omului bunurile supranaturale (N° 100) și efectele Răscumpărării (N° 102).

Raiul pământesc. Grădină desfătătoare în care Dumnezeu i-a așezat pe Adam și pe Eva. Niciun document nu îngăduie a se spune unde era situată.

Păcatul strămoșesc. Două sensuri: 1° Păcatul pe care Adam și Eva l-au săvârșit neascultând de Dumnezeu. Se numește strămoșesc fiindcă urcă la originea omenirii, fiind cel dintâi pe care omul l-a săvârșit. 2° Starea de păcat în care se nasc toți urmașii lui Adam, adică toți oamenii: păcat pe care îl contractăm, prin urmare, la originea noastră. Păcatul strămoșesc nu este deci un păcat personal, un păcat voit (N° 69); de aceea nu este de ajuns ca să atragă pedeapsa iadului. Vom vedea în altă parte (N° 318) că pruncii care mor fără Botez, adică având păcatul strămoșesc, merg la Limb, dar nu în Iad.

Concupiscență (lat. concupiscere, a pofti). Înclinare care împinge pe om spre rău, spre plăcerile oprite.

Concepție. Momentul în care sufletul se unește cu trupul. Concepția unui om este primul moment al existenței sale.

Neprihănită. Fără pată, scutită de păcatul strămoșesc.

DEZVOLTARE

(65) I. Starea originară a primului om. Ridicarea lui la ordinea supranaturală.

Starea originară a primului om. Adam și Eva au fost așezați în starea de dreptate și de sfințenie. Articol de credință, definit de Conciliul din Trento, Sesiunea V, canonul 1. Dumnezeu a dăruit primului om trei feluri de daruri: naturale, supranaturale și preternaturale: a) daruri naturale, adică toate proprietățile trupului și ale sufletului cerute de natura sa de om, altfel zis, toate mijloacele ce îi erau necesare pentru a-și atinge scopul natural; b) daruri supranaturale. Dumnezeu ar fi putut să nu împartă omului decât numai darurile naturale. Revelația ne învață că i-a acordat, în plus, daruri supranaturale, și anume: harul sfințitor și predestinarea la vederea beatifică, la fericirea cerului, primul dar fiind mijlocul, aici jos, de a dobândi pe al doilea acolo sus. Prin aceste daruri, primii noștri părinți erau ridicați la ordinea supranaturală: o a doua viață, viața supranaturală, depășind cerințele oricărei naturi create, se adăuga vieții lor naturale. Această stare de dreptate și de sfințenie, datorată harului, care îi făcea adevărați fii adoptivi ai lui Dumnezeu, trebuia, de altminteri, să se transmită posterității lor; c) Dumnezeu a acordat, în sfârșit, primului om, fără îndoială ca urmări ale darului supranatural al harului, daruri preternaturale precum: 1° imunitatea, ori scutirea, de suferință (propoziție sigură). Puși de Dumnezeu într-o grădină a desfătărilor, Adam și Eva trebuiau să lucreze acolo, dar fără efort și fără trudă; 2° imunitatea de moarte (adevăr de credință, definit de Conciliul din Trento, Sesiunea V, canonul 1). Prin natura sa, trupul omului este sortit dezagregării și morții. Or Dumnezeu trebuia să-i conducă pe primii noștri părinți și urmașii lor la fericirea cerului fără a-i face să treacă prin angoasele morții; 3° imunitatea de concupiscență. Primul om avea, fără îndoială, înclinații rele, ori pofta simțurilor, dar ele erau supuse rațiunii sale: trupul asculta de suflet, voința de rațiune; concupiscența, adică răzvrătirea cărnii împotriva spiritului, nu exista în starea de nevinovăție; 4° imunitatea de ignoranță ori darul științei. Nu numai că primii noștri părinți au fost înzestrați cu o inteligență superioară, dar au avut știința infuză a lucrurilor omenești, mai ales a celor de ordin religios și moral: știință de care aveau nevoie pentru a putea fi educatorii omenirii. Dintre aceste patru daruri, cele două dintâi priveau trupul, celelalte două, sufletul.

Această stare, în care Dumnezeu a creat pe primul om, se numește fie starea de nevinovăție, fiindcă era incompatibilă cu păcatul, fie starea de dreptate originară, fiindcă îi făcea pe Adam și pe Eva drepți înaintea lui Dumnezeu. În cazul ipotetic în care Dumnezeu n-ar fi acordat omului decât darurile naturale, cu excluderea darurilor supranaturale și preternaturale, ar fi fost starea de natură pură.

(66) II. Încercarea. Păcatul strămoșesc.

1° Încercarea.
După cum tocmai am văzut, Adam și Eva au fost copleșiți de Dumnezeu cu tot felul de daruri la care nu aveau niciun drept. Dar este bine înțeles că, din pricina libertății, care era una dintre facultățile principale ale naturii lor, abuzul de atâtea haruri rămânea o ipoteză posibilă. În plus, se cuvenea ca fericirea de care primii noștri părinți se bucurau deja în raiul pământesc și care nu era decât preludiul unei fericiri mai depline ce trebuia să le fie dată în cer, să nu fie un simplu dar gratuit, ci răsplata credincioșiei lor. Ca și îngerii, Adam și Eva au fost, așadar, supuși unei încercări. Dumnezeu le-a oprit „să mănânce din rodul pomului cunoașterii binelui și răului” (Gen., II, 17). Prin această poruncă, Creatorul voia să amintească făpturii supunerea sa: „Dă o poruncă omului, zice Bossuet, ca să-l facă să simtă că are un stăpân; o poruncă legată de un lucru simțit, fiindcă omul este făcut cu simțuri; o poruncă ușoară, fiindcă voia să-i facă viața lesnicioasă, câtă vreme ar fi rămas nevinovată.”

2° Păcatul strămoșesc.
A. EXISTENȚA. Faptul căderii primilor noștri părinți, și prin urmare existența păcatului strămoșesc, este un articol de credință, definit de Conciliul din Trento, Sesiunea V, canonul 1. Dogma se întemeiază: a) pe relatarea Facerii (III, 6). Primii noștri părinți, ascultând glasul demonului care s-a arătat Evei sub chipul unui șarpe, au călcat porunca lui Dumnezeu; b) pe mărturia Sfântului Pavel, care afirmă că „printr-un singur om păcatul a intrat în lume”. (Rom., V, 12).

B. GRAVITATEA. Neascultarea lui Adam și a Evei a fost un păcat cu atât mai grav cu cât, având în vedere belșugul harurilor ce le fuseseră date, ascultarea de porunca dumnezeiască le era ușoară. În afară de neascultare, în păcatul strămoșesc era răutatea: 1. a mândriei: „Veți fi ca niște dumnezei”, le spusese ispititorul (Gen., III, 5); 2. a curiozității: nădăjduiau să cunoască totul, „binele și răul”; 3. mai era, în plus, la Adam o bunăvoire neorânduită față de Eva, ale cărei sugestii rele le asculta, iar la ei un păcat de senzualitate și de scandal.

(67) III. Transmiterea păcatului strămoșesc la urmașii lui Adam și ai Evei. Cele două excepții.

1° Transmiterea păcatului strămoșesc. Păcatul strămoșesc s-a transmis la întreaga posteritate a lui Adam. Acest adevăr de credință, definit de Conciliul din Trento, Sesiunea V, canonul 2, este întemeiat pe Scriptură, pe Tradiție și, până la un anumit punct, pe rațiune.

A. SFÂNTA SCRIPTURĂ.
a) Vechiul Testament. 1. Iov declară: „Nimeni nu este curat de toată necurăția, nici chiar pruncul a cărui viață n-ar fi fost decât de o singură zi pe pământ.” (Iov, XIV, 4, versiunea Septuagintei). 2. Sfântul rege David spune, la rândul său: „Întru fărădelegi am fost zămislit și în păcat m-a conceput maica mea.” (Ps., L, 7).

b) Noul Testament. Avem aici mărturia foarte lămurită a Sfântului Pavel: „Precum păcatul, zice Apostolul, a intrat în lume printr-un singur om, și moartea prin păcat; astfel moartea a trecut în toți oamenii, toți păcătuind într-unul.” (Rom., V, 12). După Sfântul Pavel, așadar, a fost păcat la un singur om, iar acest păcat, cu urmările sale, a devenit universal, transmițându-se tuturor generațiilor omenești. Credința Bisericii despre transmiterea păcatului strămoșesc face parte, deci, deopotrivă din revelația evanghelică, din revelația mozaică și din revelația primitivă. Ea urcă, într-un cuvânt, la căderea lui Adam.

B. TRADIȚIA.
a) Mărturia Părinților Bisericii. Sfântul Augustin nu este inventatorul dogmei, precum pelagienii și adversarii doctrinei catolice l-au acuzat. Părinții Bisericii anteriori episcopului din Hipona, Sfântul Irineu, Sfântul Ciprian, Sfântul Iustin, Tertulian, Origen etc., învățaseră înaintea lui dogma păcatului strămoșesc.
b) Mărturia religiilor păgâne. Această credință în păcatul strămoșesc se regăsește până și în superstițiile religiilor păgâne. Poeții greci și latini au cântat o vârstă de aur care n-a avut decât o durată trecătoare și au zugrăvit-o în culorile cele mai atrăgătoare. Regăsim adesea la ei aceste descrieri: secerișuri pe care nu costa să le semeni ori să le seceri, râuri de lapte care curgeau pretutindeni, coline încărcate de roade, întreaga natură roditoare și binefăcătoare, aducând omului omagiul bogățiilor sale nesecate. Cum să se explice o mărturie atât de universală în afara unei revelații primitive?

C. RAȚIUNEA. Rațiunea nu poate aduce nicio dovadă a existenței păcatului strămoșesc, dar îi descoperă cel puțin probabilitatea în toate mizeriile care apasă atât sufletul, cât și trupul omului.

2° Excepțiile. Legea generală a decăderii originare a suferit două excepții: una de drept, alta de privilegiu. a) Una de drept. Hristos, în virtutea zămislirii Sale feciorelnice, scăpa de legea generală. b) Alta de privilegiu. Pentru cinstea Fiului, nu se cuvenea ca Maica să fie mânjită de cea mai mică pată. Printr-o favoare cu totul deosebită a lui Dumnezeu și în vederea meritelor Domnului nostru, Sfânta Fecioară a fost, așadar, păstrată de păcatul strămoșesc și „plină de har”. Aceasta este ceea ce Biserica numește privilegiul Neprihănitei Zămisliri. (N° 64 și 87).

(68) IV. Urmările păcatului strămoșesc.

Vom arăta, după Conciliul din Trento, Sesiunea a V-a, cap. 1 și 2, care au fost urmările păcatului strămoșesc: 1° pentru Adam și Eva, 2° pentru urmașii lor.

1° Urmări pentru Adam și Eva
Trebuie să ne amintim aici cele trei feluri de daruri pe care primii noștri părinți le primiseră de la Dumnezeu (n° 65). Că urmarea imediată a greșelii originare a fost să suprime tot ceea ce depășea cerințele naturii omenești, aceasta nu trebuie să ne mire.
De ce ar fi păstrat Dumnezeu omului favoruri pe care acesta nu știuse să le merite cu prețul unor jertfe atât de ușoare? Adam și Eva au pierdut, așadar: a) darurile supranaturale: harul sfințitor și destinația la slavă. Lipsiți de har, primii noștri părinți încetau să fie prietenii și fiii adoptivi ai lui Dumnezeu și, prin aceasta, nu mai aveau drept la moștenirea Cerului; b) darurile preternaturale: 1. imunitatea de suferință. Alungați din raiul pământesc, ei trebuiau de acum înainte să-și plătească tributul suferinței și bolii. Dumnezeu zice femeii: „Îți voi înmulți durerile; în dureri vei naște fii.” Apoi îi zice lui Adam: „Pământul este blestemat din pricina ta… În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea.” (Gen., III, 16, 17, 19). Astfel munca, care odinioară era o plăcere, devine o osteneală și o pedeapsă. 2. imunitatea de moarte. „Pământ ești și în pământ te vei întoarce”, zice Domnul lui Adam (Gen., III, 19); 3. imunitatea de concupiscență. Voința lor avea să sufere stăpânirea simțurilor: de unde o mai mare greutate de a deosebi binele de rău; 4. imunitatea de ignoranță. Prețiosul privilegiu al darului științei, fără a fi cu totul suprimat, a întâmpinat de acum înainte piedici, chiar prin stăpânirea simțurilor și a poftelor stricate. Nu le-a mai rămas, așadar, lui Adam și Evei decât darurile naturale proprii stării lor de făpturi raționale. Încă trebuie adăugat că și chiar facultățile lor naturale, din pricina pierderii darurilor supranaturale, se aflau și ele într-o stare de decădere. „Lipsit de darurile gratuite, zice Beda Venerabilul, Adam păcătosul a fost rănit în cele ale naturii sale proprii, gratuitis vulneratus in naluralibus.”

2° Urmări pentru urmașii lor.
Deși păcat personal, greșeala lui Adam și a Evei nu a fost mai puțin un păcat de natură, un păcat de neam, dacă se voiește; cu alte cuvinte, urmările ei au răsfrânt asupra celor ce împărtășeau natura lor, care erau din același neam, adică asupra întregii omeniri. Urmările păcatului strămoșesc au fost, așadar, pentru urmași ca și pentru Adam și Eva: a) pierderea darurilor supranaturale. Vom vedea mai jos că, spre a ni le redobândi, a doua Persoană a Treimii a voit să Se întrupeze (N° 81) și, prin supliciul Crucii (N° 101 și 102), să ispășească toate păcatele omenirii, nepunând asupra oamenilor altă sarcină decât aceea de a coopera la lucrarea Sa de Răscumpărare; b) pierderea darurilor preternaturale. Dacă Răscumpărarea ne-a redat mijloacele de a regăsi darurile supranaturale, poarta darurilor preternaturale a fost închisă fără putință de reparare; c) slăbirea darurilor naturale, nu în natura lor intrinsecă, ci în exercitarea lor, patimile fiind pricină de rătăcire pentru judecată și abătând voința.

(69) V. Natura păcatului strămoșesc.

Remarci preliminare. Pentru a înțelege bine natura păcatului strămoșesc, se cuvine a deosebi între păcatul actual și păcatul habitual. Cel dintâi exprimă actul prin care călcăm în mod voit legea lui Dumnezeu; al doilea exprimă starea în care ne aflăm după păcat. 2. Este de la sine înțeles că păcatul strămoșesc nu a fost păcat actual decât la Adam și Eva, pe când pentru urmașii lor nu este și nu poate fi decât un păcat habitual, o stare de păcat. 3. Întrucât este păcat habitual și privit mai ales la urmașii lui Adam și ai Evei, cercetăm aici natura păcatului strămoșesc.

1° Erori.
a) Luther și Calvin, sprijinindu-se pe texte ale Sfântului Pavel și ale Sfântului Augustin, au pretins că păcatul strămoșesc constă în mod esențial în concupiscență și că stricăciunea naturii omenești ar fi atât de mare încât liberul arbitru ar fi nimicit. După ei, concupiscența și, prin urmare, păcatul rămân după Botez, dar păcatul nu mai este imputat. b) Aproape aceeași doctrină la Baïus și la Jansenius, care au susținut că voința este atât de slabă încât, fără harul eficace, este în mod necesar târâtă de concupiscență și neputincioasă de vreun bine.

2° Doctrina catolică.
Conciliul din Trento a condamnat teza protestantă, afirmând, Sesiunea V, canonul 5: 1. că păcatul strămoșesc nu se confundă cu concupiscența; 2. că Botezul șterge păcatul strămoșesc, deși lasă să subziste concupiscența; 3. că, dacă concupiscența este uneori numită „păcat” de Sfântul Pavel, Biserica a înțeles-o întotdeauna în acest sens: că vine din păcat și duce la păcat.

Odată condamnată eroarea protestantă, Conciliul din Trento n-a definit doctrina catolică asupra naturii păcatului strămoșesc. După părerea cea mai îndeobște primită, păcatul strămoșesc constă în mod esențial în lipsirea de harul sfințitor și, prin urmare, în pierderea dreptății originare: fapt care i-a așezat pe Adam și pe urmașii lui într-o stare de aversiune, de îndepărtare de Dumnezeu. Dar cum se explică o asemenea decădere la urmașii nevinovați de crima tatălui lor? Fiindcă, pe de o parte, dreptatea originară era un dar de neam, altfel zis, un dar făcut rasei omenești în persoana lui Adam; fiindcă, pe de altă parte, Adam, fiind tatăl și capul omenirii, nu putea lăsa acesteia decât starea de lipsire și de decădere în care se afla după neascultarea sa vinovată. Păcat direct voit și personal la Adam și Eva, indirect voit și imputat urmașilor săi din pricina legăturii de natură care îi leagă și îi face solidari unii cu alții.

(70) VI. Păcatul strămoșesc înaintea rațiunii.

Obiecția raționaliștilor împotriva doctrinei păcatului strămoșesc. După raționaliști, rațiunea nu poate admite ca greșeala unui om să se răsfrângă asupra întregii sale descendențe. a) Dogma păcatului strămoșesc, zic ei, repugnă atributelor lui Dumnezeu. Dumnezeu n-ar fi nici drept, nici bun, dacă ar pedepsi pe nevinovați ca pe vinovați. b) Mai mult, nu este oare ciudat ca păcatul, care este o pată a sufletului, să poată fi propagat prin generarea trupului?

Răspuns.
A. Oricât ar spune raționaliștii, doctrina catolică a păcatului strămoșesc nu repugnă nicidecum atributelor lui Dumnezeu. a) Nu repugnă dreptății Sale. Dreptatea cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine. Or darurile supranaturale și preternaturale fuseseră acordate omului în afara cerințelor naturii sale. Ele fuseseră daruri cu totul gratuite și, de altminteri, condiționate. Un binefăcător care acordă favoruri, fără a fi constrâns la aceasta, are deplin dreptul de a pune o condiție împărțirii dărniciilor sale, și nu s-ar putea să i se aducă vreo vină pentru faptul că acela căruia îi oferă bunurile sale nu voiește să împlinească condiția impusă.

Ceea ce se petrece în privința păcatului strămoșesc nu este un caz izolat și se repetă în altă parte, în ordinea fizică precum și în ordinea morală. Astfel părinții transmit copiilor lor calitățile ori defectele lor, sănătatea ori tarele, averea ori mizeria: aceasta este legea eredității. Slava ori dezonoarea unui prinț cade asupra tuturor cetățenilor aceleiași națiuni; renumele ori rușinea unui tată, asupra tuturor membrilor aceleiași familii: aceasta este legea solidarității. Pentru ce rațiunea, care nu se răzvrătește împotriva acestor două mari legi, le-ar respinge numai atunci când e vorba de pierderea harului? b) Nu repugnă nici bunătății lui Dumnezeu. Aceasta ar fi în lipsă dacă urmașii lui Adam ar fi pedepsiți pentru o greșeală pe care n-au săvârșit-o. Or lucrurile nu stau astfel, fiindcă, și după păcatul strămoșesc, omul păstrează toate bunurile care se cuvin naturii sale de om și rămâne liber să aleagă între bine și rău. În plus, bunătatea lui Dumnezeu n-a voit să se oprească aici. Prin meritele dumnezeiescului Răscumpărător pe care ni L-a dat, darurile supranaturale ne-au fost redate; iar dacă, pe de altă parte, socotim că însăși pierderea darurilor preternaturale, definitivă în viața de față, ne oferă mijloacele de a ajunge, prin primirea generoasă a suferințelor și a morții, la o mai înaltă desăvârșire morală, nu este oare cazul să repetăm cu Biserica, în Exultetul Sâmbetei Mari: „O, fericită vină, care ne-a dobândit un astfel și atât de mare Răscumpărător!”

B. Păcatul strămoșesc nu repugnă mai mult rațiunii nici sub raportul transmiterii. Este adevărat că se poate spune într-un anumit fel că păcatul se propagă prin generare; totuși nu generarea este în cauză, ci numai greșeala lui Adam; și dacă Dumnezeu nu mai dă viața supranaturală sufletului pe care îl creează, aceasta este fiindcă Adam n-a păstrat condiția pe care Dumnezeu o impusese pentru păstrarea și transmiterea harului. Pe nedrept, așadar, raționaliștii se scandalizează de dogma păcatului strămoșesc.

Concluzie practică.

1° Nu atât păcatul strămoșesc trebuie să ne insufle groază, cât păcatele noastre actuale, fiindcă nu suntem siguri că am fi fost mai tari decât primii noștri părinți dacă am fi fost în locul lor.
2° Păcatul strămoșesc a fost răscumpărat din belșug prin Răscumpărare. Să mulțumim lui Dumnezeu că a îngăduit ca această pată să fie spălată prin Botez.
3° Să ne temem de mândrie, care ne târăște atât de lesne și ne face o pradă atât de ușoară demonului.
4° Să o invocăm pe Maria și să-i cerem să vină în ajutorul nostru: „O, Marie, zămislită fără păcat, roagă-te pentru noi, care alergăm la tine.”

LECTURĂ. 

Citiți căderea lui Adam și a Evei (Capitolul III din Facere.)

TEME SCRISE. 

1° Cum a putut păcatul strămoșesc să ne piardă, de vreme ce nu l-am săvârșit noi? 2° Este păcatul strămoșesc o nedreptate? 3° Știința a constatat că rasele primitive erau sălbatice. Este ea în contradicție cu istoria sfântă? Aceasta nu ne învață oare că oamenii au fost atât de stricați încât Dumnezeu a hotărât să-i nimicească prin potop? Apoi nu și-a ales El un popor pentru a păstra adevărata Religie? Arătați că, dacă istoria religioasă și știința sunt de acord asupra faptelor, ele diferă prin explicație.