Despre unitatea Bisericii

Venerabili Frați, salutare și Binecuvântare Apostolică.

Este destul de bine cunoscut faptul că o parte deloc mică din gândurile și din grijile Noastre este îndreptată spre a face ca cei rătăciți să se întoarcă la staulul supremului Păstor al sufletelor, Isus Cristos. Având aceasta în vedere, am socotit potrivit, cu sfat și hotărâre mântuitoare, că ar fi de mare folos să descriem chipul și trăsăturile Bisericii, între care este vrednică de o deosebită considerație unitatea, pe care Autorul divin i-a întipărit-o pentru veșnicie ca semn al adevărului și al valorii absolute. Frumusețea înnăscută a Bisericii trebuie să impresioneze puternic sufletele celor ce o contemplă; și nu este departe de adevăr că, prin contemplarea ei, poate fi înlăturată ignoranța sau pot fi vindecate opiniile false și preconcepute, mai ales ale celor care se află în eroare fără vina lor; ba chiar se poate trezi în oameni o iubire față de Biserică asemănătoare cu caritatea cu care Isus Cristos, răscumpărând-o cu sângele Său divin, a făcut-o mireasa Sa: „Cristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea” (Ef 5,25). Celor care se vor întoarce la prea iubitoarea mamă, până acum nu bine cunoscută sau rău părăsită, chiar dacă nu este necesar ca această întoarcere să le ceară sânge (care totuși a fost prețul cu care Cristos a dobândit-o), ci doar vreo osteneală sau supărare, mult mai ușor de purtat, acest lucru cel puțin să le fie limpede și vădit: că o asemenea povară nu le este impusă de voința omului, ci de o voință și poruncă divină. În consecință, prin harul ceresc, vor recunoaște cu ușurință adevărul afirmației Sale divine: „Jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară” (Mt 11,30). De aceea, punând o foarte mare speranță în „Tatăl luminilor”, de la care coboară „orice dar bun și orice dar desăvârșit” (Iac 1,17), Îl rugăm din toată inima ca El, care singur „face să crească” (1Cor 3,6), să binevoiască a ne dărui puterea de a convinge.

Deși Dumnezeu poate singur, prin puterea Sa, să împlinească toate lucrurile care sunt împlinite de naturile create, totuși, printr-o hotărâre providențială plină de bunătate, a voit să se slujească de oameni pentru a-i ajuta pe oameni; și așa cum, în ordinea lucrurilor naturale, Se folosește de lucrarea și de contribuția oamenilor pentru a conferi lucrurilor desăvârșirea cuvenită, tot astfel Se poartă — în lucrurile care depășesc limita naturală — în scopul de a da omului sfințenia și mântuirea. Este limpede că între oameni nu poate exista nicio comunicare decât prin lucruri exterioare și sensibile. Din acest motiv Fiul lui Dumnezeu a asumat natura umană și, „deși era de natură divină… S-a golit pe Sine, luând chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor” (Fil 2,6-7); astfel, lucrând pe pământ, vorbind direct, i-a învățat pe oameni doctrina Sa și preceptele legii Sale.

Și deoarece se cuvenea ca misiunea Sa divină să fie perpetuă, El a adunat în jurul Său câțiva discipoli ai doctrinei Sale și i-a făcut părtași puterii Sale; și, după ce a chemat peste ei din cer „Duhul adevărului”, le-a poruncit să străbată întregul pământ, propovăduind cu credincioșie tuturor neamurilor tot ceea ce El însuși a învățat și a poruncit, pentru ca neamul omenesc, mărturisind doctrina Sa și ascultând de legile Sale, să poată dobândi sfințenia pe pământ și fericirea veșnică în cer.

Din acest motiv și în virtutea acestui principiu s-a născut Biserica, care, dacă se ia în considerare scopul ultim spre care tinde și cauzele apropiate ale sfințeniei, este cu siguranță spirituală; dar dacă se iau în considerare membrii care o alcătuiesc și mijloacele care duc la dobândirea darurilor spirituale, este exterioară și în mod necesar vizibilă. Apostolii au primit misiunea de a învăța prin semne percepute cu vederea și cu auzul, și nu altfel au împlinit-o decât prin cuvinte și fapte, care în orice caz ating simțurile. Și astfel glasul lor, lovind în chip exterior urechile, a produs credința în suflete: „Credința vine din predicare, iar predicarea se face prin cuvântul lui Cristos” (Rom 10,17). Și deși credința însăși, sau asentimentul față de adevărul prim și suprem, este prin sine cuprinsă în minte, totuși este necesar să se manifeste printr-o profesiune explicită: „Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire” (Rom 10,10). De asemenea, nu este nimic mai lăuntric pentru om decât harul ceresc, care produce sfințenia; dar instrumentele obișnuite și principale pentru participarea la același har sunt exterioare: le numim sacramente, care sunt administrate cu anumite rituri de persoane alese anume în acest scop. Isus Cristos a poruncit Apostolilor și urmașilor lor pentru totdeauna să-i învețe și să-i conducă pe oameni, iar acestora le-a poruncit să primească doctrina lor și să fie supuși și ascultători puterii lor. Însă aceste drepturi și îndatoriri reciproce în creștinism nu ar fi putut nu doar să supraviețuiască, ci nici măcar să înceapă, dacă nu ar fi fost prin intermediul simțurilor, interpreți și mesageri ai lucrurilor.

De aceea Sfintele Scripturi numesc adesea Biserica când trup, când trup al lui Cristos: „Voi sunteți trupul lui Cristos” (1Cor 12,27). Ca trup, Biserica este vizibilă; iar în măsura în care este a lui Cristos, este un trup viu, lucrător și vital, deoarece Isus Cristos o păzește și o susține prin puterea Sa, așa cum vița hrănește și face roditoare mlădițele sale. După cum la animale principiul vieții este ascuns și cu totul nevăzut, dar totuși se revelează și se manifestă prin mișcarea și atitudinea membrelor, tot astfel în Biserică principiul vieții supranaturale se manifestă în mod evident prin însăși acțiunile sale.

De aici urmează că se află într-o mare și fatală eroare cei care își plăsmuiesc în minte, după bunul lor plac, o Biserică aproape latentă și deloc vizibilă, precum și cei care o consideră o instituție omenească cu o anumită rânduială de disciplină și de rituri exterioare, dar fără comunicarea perpetuă a darurilor harului divin și fără acele lucruri care, printr-o manifestare deschisă și zilnică, să ateste că viața ei provine de la Dumnezeu. Tot atât de contrar este ca una sau cealaltă să fie Biserica lui Isus Cristos, pe cât este ca omul să fie numai trup sau numai spirit. Ansamblul și unirea acestor două părți sunt cu totul necesare Bisericii, așa cum naturii umane îi este necesară unirea intimă a sufletului și a trupului. Biserica nu este ca un trup mort, ci este trupul lui Cristos însuflețit de viață supranaturală. Și după cum Cristos, Capul și exemplul nostru, nu este întreg dacă în El se consideră fie numai natura umană vizibilă, așa cum susțineau fotinienii și nestorienii, fie numai natura divină invizibilă, așa cum obișnuiau să afirme monofiziții, ci este unul singur prin amândouă naturile, vizibilă și invizibilă; tot astfel trupul Său mistic nu este adevărata Biserică decât în virtutea faptului că părțile sale vizibile își derivă puterea și viața din darurile supranaturale și din celelalte elemente din care izvorăsc rațiunea lor de a fi și natura lor proprie.

Și deoarece Biserica este ceea ce este prin voință și instituire divină, trebuie să rămână astfel pentru totdeauna; iar dacă nu ar rămâne astfel, cu siguranță nu ar fi întemeiată pentru totdeauna, iar scopul însuși către care tinde ar fi circumscris de anumite limite de timp și de loc; însă una și cealaltă sunt contrare adevărului. Prin urmare, această unire a lucrurilor vizibile și invizibile, tocmai pentru că este naturală și înnăscută Bisericii prin voință divină, trebuie să dăinuiască în mod necesar atât timp cât va dăinui Biserica. De aceea spunea Hrisostom: „Nu te depărta de Biserică, căci nimic nu este mai puternic decât Biserica. Speranța ta este Biserica, mântuirea ta este Biserica, refugiu-l tău este Biserica. Ea este mai înaltă decât cerul, mai vastă decât pământul. Nu îmbătrânește niciodată, ci este mereu tânără. De aceea, pentru a arăta tăria și statornicia ei, Scriptura o numește munte”. Și Sfântul Augustin: „Ei cred (păgânii) că religia creștină trebuie să trăiască în această lume până la un anumit timp, și apoi nu. Atât timp cât răsare și apune soarele, ea va dăinui ca soarele; adică atât timp cât va dura curgerea veacurilor, nu va lipsi Biserica lui Dumnezeu, adică trupul lui Cristos pe pământ”. Același spune în alt loc: „Biserica va clătina, dacă va clătina temelia; dar cum ar putea clătina Cristos?… Neclătinându-Se Cristos, nici ea nu va cădea vreodată. Unde sunt cei care spun că Biserica a pierit din lume, când ea nici măcar nu poate să se încline?”

De aceste temeiuri trebuie să se slujească oricine caută adevărul. Biserica a fost instituită și formată de Domnul Cristos; și de aceea, atunci când se caută care este natura ei, trebuie mai întâi cunoscut ceea ce Cristos a voit și a făcut. După această normă trebuie mai ales examinată unitatea Bisericii, despre care Ni s-a părut bine să dăm în această Scrisoare o expunere spre folosul comun.

Că adevărata Biserică a lui Isus Cristos este una, este un lucru atât de cunoscut tuturor, prin mărturiile clare și multiple ale Sfintei Scripturi, încât niciun creștin nu îndrăznește să-l contrazică. Totuși, în judecarea și stabilirea naturii unității, diferite erori îi abat pe mulți de la calea dreaptă. Nu numai originea, ci întreaga constituire a Bisericii aparține acelui gen de lucruri care se realizează liber de către oameni; și de aceea întreaga cercetare trebuie să se sprijine pe fapte, și trebuie să se caute nu în ce mod Biserica poate fi una singură, ci cum a voit să fie una singură Acela care a întemeiat-o.

Doctrina cerească a lui Isus Cristos, deși în mare parte fixată în scrierile dumnezeiești, nu putea totuși, dacă ar fi fost lăsată la arbitrariul omului, să lege mințile. Căci se putea întâmpla să dea loc unor interpretări variate și diferite; și aceasta nu numai din pricina ei însăși și a misterelor doctrinei sale, ci și din pricina varietății minților omenești și a tulburării patimilor, care rătăcesc în direcții potrivnice. Din deosebirea interpretării se nasc în mod necesar deosebirile în simțire; și de aici, controversele, dezbinările, certurile, asemenea celor pe care le-a văzut însăși epoca apropiată de originea Bisericii.

Despre eretici scrie Irineu: „Ei mărturisesc, e drept, Scripturile, dar le pervertesc sensul”[11]. Iar Augustin: „Nu s-au născut ereziile și anumite dogme perverse, care prind sufletele în cursă și le aruncă în adânc, decât atunci când Sfintele Scripturi n-au fost bine înțelese”[12]. Așadar, pentru a armoniza mințile spre a produce și a menține acordul sentințelor, pe lângă Sfintele Scripturi era întotdeauna necesar un alt principiu. O cere înțelepciunea divină; căci Dumnezeu nu putea voi să fie o singură credință, dacă nu ar fi rânduit vreun mijloc potrivit pentru a păstra această unitate: lucru pe care Sfintele Scripturi, precum vom spune îndată, îl declară în mod deschis. Desigur, puterea infinită a lui Dumnezeu nu este legată și înlănțuită de niciun lucru și se slujește de toate ca de instrumente docile și ascultătoare. Trebuie, așadar, să se cerceteze care este acest principiu exterior pe care Cristos l-a ales dintre cele ce stau în puterea Sa. Prin urmare se cuvine a readuce în minte principiile religiei creștine.

Să ne amintim lucruri adeverite nouă de dumnezeieștile Scripturi și tuturor cunoscute. Isus Cristos, prin virtutea Sa taumaturgică, dovedește dumnezeirea Sa și misiunea Sa divină; învață cu cuvântul mulțimile despre cele cerești și poruncește tuturor, cu făgăduința răsplătirilor și cu amenințarea pedepselor veșnice, să dea crezare celui ce învață. „Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu Mă credeți” (In 10,37). „Dacă n-aș fi făcut între ei lucrări pe care nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea vină. Dar dacă fac asemenea lucrări și nu voiți să Mă credeți, credeți cel puțin lucrărilor Mele” (In 10,38).

Tot ceea ce poruncește, poruncește cu aceeași autoritate și, cerând asentimentul intelectului, nu face nicio excepție, nu distinge nimic. Așadar, cei care Îl auziseră pe Isus, dacă voiau să se mântuiască, erau obligați să primească nu numai doctrina Sa în genere, ci să consimtă pe deplin la toate cele de El învățate: căci este cu totul contrar ca, măcar într-un singur lucru, să nu se creadă lui Dumnezeu.

Venind vremea de a Se întoarce la cer, cu aceeași putere cu care fusese trimis de Tatăl, El Își trimite Apostolii, poruncindu-le să răspândească și să difuzeze doctrina Sa: „Mi s-a dat toată puterea în cer și pe pământ. Mergeți, așadar, și învățați toate neamurile… învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit” (Mt 28,18-20). Se vor mântui toți câți vor asculta de Apostoli, iar osândiți vor fi toți câți le vor refuza ascultarea. „Cine va crede și se va boteza se va mântui; iar cine nu va crede se va osândi” (Mc 16,16). Iar fiind lucru cu totul potrivit Providenței lui Dumnezeu să nu aleagă pe nimeni la un oficiu mare și înalt fără a-i da totodată cele de trebuință pentru a-l împlini bine, de aceea Isus Cristos a făgăduit că va trimite Apostolilor Săi Duhul adevărului și că acest Duh va rămâne în ei pentru totdeauna. „Dacă Mă duc, vi-L voi trimite (pe Mângâietorul)… Iar când va veni Duhul adevărului, El vă va călăuzi la tot adevărul” (In 16,7-13). „Eu voi ruga pe Tatăl și El vă va da un alt Mângâietor, ca să rămână cu voi în veci, Duhul adevărului” (In 14,16-17). „… El va da mărturie despre Mine, iar și voi veți da mărturie” (In 15,26-27). Prin urmare poruncește ca doctrina Apostolilor să fie primită cu religioasă supunere și păzită cu sfințenie ca fiind a Sa proprie. „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; cine vă leapădă pe voi, pe Mine Mă leapădă” (Lc 10,16). De aceea Apostolii sunt ambasadori ai lui Isus Cristos, precum El este al Tatălui: „Precum M-a trimis Tatăl, așa vă trimit și Eu” (In 20,21); prin urmare, după cum Apostolii și discipolii trebuiau să fie supuși cuvintelor lui Isus Cristos, tot astfel trebuie să fie supuși cuvintelor Apostolilor toți cei ce sunt învățați de ei prin poruncă divină. Așadar nu este îngăduit a respinge nici măcar una dintre învățăturile Apostolilor, după cum nu se poate respinge nimic din doctrina lui Cristos. Și, în adevăr, glasul Apostolilor, înzestrați cu Duhul Sfânt, a răsunat pretutindeni cu largă putere. Oriunde se opreau, acolo se înfățișau ca ambasadori ai lui Cristos: „Prin El (Isus Cristos) am primit harul apostolatului, spre a dobândi ascultarea credinței din partea tuturor neamurilor, spre slava numelui Său” (Rom 1,5); iar Dumnezeu întărește prin minuni misiunea lor divină: „Atunci ei au plecat și au propovăduit pretutindeni, iar Domnul lucra împreună cu ei și întărea cuvântul prin minunile ce-l însoțeau” (Mc 16,20). Și ce învățătură? Fără îndoială aceea care cuprindea în sine tot ceea ce învățaseră de la Învățător: căci în mod deschis înaintea tuturor declarau că nu puteau tăcea cele ce văzuseră și auziseră.

Dar, precum am spus în alt loc, această misiune apostolică nu era de așa natură încât să se poată sfârși odată cu persoana Apostolilor sau să se stingă odată cu trecerea timpului, fiind ea o misiune universală și rânduită pentru mântuirea neamului omenesc. Căci Apostolilor le-a poruncit Isus Cristos să predice „Evanghelia la toată făptura”; să poarte „numele Lui înaintea neamurilor și a regilor” și să fie „martorii Lui până la marginile pământului”. Și le-a făgăduit, pentru împlinirea unei atât de mari misiuni, asistența Sa, nu pentru câțiva ani ori epoci determinate, ci pentru tot timpul până „la sfârșitul veacului”. În această privință Ieronim spune: „Cel ce făgăduiește că va fi cu ucenicii Săi până la sfârșitul lumii arată limpede că ei vor trăi întotdeauna și că El nu se va îndepărta niciodată de credincioși”[13]. Cum s-ar fi putut împlini acestea numai în Apostoli, supuși și ei, prin condiția omenească, morții? Era, așadar, în planurile Providenței ca magisteriul, instituit de Isus Cristos, să nu se sfârșească odată cu viața Apostolilor, ci să fie perpetuu. Căci îl vedem răspândindu-se și trecând, ca să spunem așa, din mână în mână. De aceea Apostolii au consacrat episcopi și au desemnat în chip deosebit pe aceia care aveau să le urmeze curând în slujirea cuvântului. Și nu s-au mulțumit cu aceasta, ci au poruncit și urmașilor lor să aleagă persoane vrednice, care, învestite cu aceeași autoritate, să aibă același însărcinare și oficiu de a învăța. „Tu, așadar, fiule al meu, întărește-te în harul care este în Isus Cristos; și cele ce ai auzit de la mine în fața multor martori, încredințează-le unor oameni credincioși, care să fie în stare să învețe și pe alții” (2Tim 2,1-2). Și de aceea, precum Cristos a fost trimis de Dumnezeu, iar Apostolii de Cristos, tot astfel episcopii și câți au urmat Apostolilor sunt trimiși de Apostoli. „Apostolii au fost rânduiți pentru noi vestitori ai Evangheliei de către Domnul nostru Isus Cristos, iar Isus Cristos a fost trimis de Dumnezeu. Așadar Cristos a fost trimis de Dumnezeu, iar Apostolii de Cristos; și una și alta s-au împlinit pe rând după voința lui Dumnezeu… Iar propovăduind cuvântul prin ținuturi și prin cetăți, au rânduit episcopi și diaconi, alegându-i dintre cei ce fuseseră dintre cei dintâi convertiți, după ce le încercaseră vrednicia… I-au rânduit pe cei de mai sus și au poruncit apoi ca, după moartea lor, alți bărbați vrednici să le ia locul în slujire”[14]. Este, așadar, indispensabil, pe de o parte, ca oficiul de a învăța cele pe care le-a învățat Cristos să fie statornic și neschimbător, iar pe de altă parte, ca datoria de a primi și a mărturisi întreaga doctrină a Apostolilor să fie de asemenea statornică și neschimbătoare. Iar aceasta Ciprian o ilustrează strălucit prin aceste cuvinte: „Când Domnul nostru Isus Cristos a afirmat în Evanghelia Sa că sunt dușmanii Lui cei ce nu sunt cu El, n-a arătat vreo specie de erezie, ci i-a arătat ca potrivnici ai Săi pe toți cei ce, nefiind cu El și nici adunând cu El, risipesc turma Sa, zicând: Cine nu este cu Mine este împotriva Mea; și cine nu adună cu Mine risipește”[15].

Învățată prin asemenea precepte, Biserica, amintindu-și propriul oficiu, nu s-a îngrijit niciodată cu mai multă stăruință de a se osteni cu tot zelul și cu tot efortul decât atunci când a fost vorba de a păzi în întregime integritatea credinței și de a-i socoti răzvrătiți și a-i alunga din sânul ei pe cei ce nu cugetau ca ea în vreun articol oarecare al doctrinei sale. Arienii, montaniștii, novațienii, quartodecimanii, eutihienii nu părăsiseră, desigur, în întregime doctrina catolică, ci numai într-o parte; totuși, cine nu știe că ei au fost declarați eretici și izgoniți din sânul Bisericii? În același fel au fost apoi condamnați, în diferite timpuri, toți cei ce au fost autori de doctrine perverse. „Nimic nu poate fi mai primejdios decât acești eretici, care, deși străbat întregul (al doctrinei) fără greșeli, printr-un singur cuvânt, ca printr-o picătură de otravă, infectează credința curată și neîntinată a tradiției divine și apostolice”[16]. Acesta a fost, într-adevăr, întotdeauna felul de a se purta al Bisericii, și aceasta și după unanima judecată a sfinților Părinți, care i-au socotit întotdeauna eretici și excomunicați pe toți aceia care, chiar și puțin, s-au abătut de la doctrina propusă de legitimul magisteriu. Epifanie, Augustin, Teodoret au alcătuit un lung catalog al ereziilor vremurilor lor. Augustin observă că erori de tot felul pot prolifera; iar dacă cineva aderă chiar și la una singură dintre ele, prin aceasta se separă de unitatea catolică: „Cine crede aceste lucruri (adică ereziile arătate), prin aceasta însăși nu trebuie socotit sau numit creștin catolic. Pot fi și se pot naște și alte erezii, care nu sunt amintite în această lucrare a noastră; dacă cineva va adera la vreuna dintre ele, nu va fi creștin catolic”[17].

Fericitul Pavel, în Epistola către Efeseni, stăruie asupra felului de a păzi unitatea despre care vorbim, așa cum a fost rânduită prin voință divină. El mai întâi îndeamnă să se păstreze cu mare strădanie concordia sufletelor: „Străduiți-vă să păstrați unitatea Duhului prin legătura păcii” (IV, 3 și urm.); iar, fiindcă sufletele nu pot fi pe deplin în armonie prin caritate, dacă intelectele nu consimt în credință, voiește ca în toți să fie o singură credință: „Un singur Domn, o singură credință”; și atât de desăvârșit una, încât să înlăture orice primejdie de a rătăci: „Atunci nu vom mai fi copii, purtați și aruncați încoace și încolo de orice vânt de doctrină, prin vicleniile oamenilor și prin șiretenia de a insufla eroarea”. Și aceasta, zice el, trebuie păzită nu pentru un timp oarecare, ci „până când toți împreună vom ajunge la unitatea credinței… la măsura staturii plinătății lui Cristos”.

Dar al acestei unități, unde a pus Isus Cristos principiul spre a o întemeia și pavăza spre a o păstra? În aceasta: „El însuși a rânduit pe unii apostoli… pe alții păstori și învățători, pentru a-i face pe sfinți în stare să-și împlinească slujirea, spre zidirea trupului lui Cristos” (Ef 4,11-12). Pentru care lucru, încă din cea mai îndepărtată vechime, doctorii și Părinții Bisericii obișnuiau să urmeze această regulă și s-o apere într-un glas. Astfel spune Origen: „De câte ori (eretici) arată Scripturile canonice, pe care orice creștin le primește și în care crede, par să zică: Iată cuvântul adevărului. Dar noi nu trebuie să-i credem, nici să ne depărtăm de întâia tradiție bisericească, nici să credem altfel decât precum, prin succesiune, Bisericile lui Dumnezeu ne-au predat”[18]. Iar Irineu afirmă: „Adevărata doctrină este aceea a Apostolilor… după succesiunile episcopilor… expunere plină de Scripturi, păstrată cu grijă și fără înșelăciune, care a ajuns până la noi”[19]. Tertulian spune: „Este sigur că orice doctrină care este conformă cu cele ținute de Bisericile apostolice primitive este adevărată și fără îndoială mărturisește ceea ce Bisericile au primit de la Apostoli, Apostolii de la Cristos, iar Cristos a primit de la Dumnezeu… Avem comuniune cu Bisericile apostolice; în niciuna dintre ele nu este o doctrină diferită: aceasta este mărturia adevărului”[20]. Ilarie, apoi, afirmă: „(Cristos, învățând din corabie) arată că cei care sunt în afara Bisericii nu pot înțelege cuvântul divin. Căci corabia este chipul Bisericii; cei care sunt în afara ei și cei ce stau goi și nefolositori pe țărm nu pot pricepe cuvântul vieții, pus și propovăduit în ea”[21]. Rufin îl laudă pe Grigorie Nazianz și pe Vasile, pentru că „se dăruiau numai studiului cărților Sfintei Scripturi și le tâlcuiau nu urmând propria lor pricepere, ci potrivit autorității și scrierilor autorilor de mai înainte, care, la rândul lor, primiseră regulile interpretării din succesiunea apostolică”[22].

Din cele spuse se vede, așadar, că Isus Cristos a instituit în Biserică un „magisteriu viu, autentic și perpetuu”, pe care El însuși l-a întărit cu puterea Sa, l-a însuflețit cu Duhul adevărului și l-a autentificat prin minuni; și a voit și a poruncit ca preceptele doctrinei Sale să fie primite ca ale Sale. Așadar, ori de câte ori acest magisteriu declară că acest sau acel dogm este cuprins în corpul doctrinei dumnezeiește revelate, fiecare trebuie să-l țină drept adevărat; fiindcă, dacă ar putea fi fals, ar urma că însuși Dumnezeu ar fi autorul rătăcirii omului, ceea ce este cu neputință: „O, Doamne, dacă este eroare, am fost înșelați de Tine”[23]. Prin urmare, înlăturându-se orice pricină de îndoială, cui i-ar fi îngăduit să lepede măcar una dintre aceste adevăruri, fără ca prin aceasta însăși să cadă în erezie și fără ca, despărțindu-se de Biserică, să respingă în ansamblu întreaga doctrină creștină? Căci aceasta este însăși firea credinței: nimic nu-i este atât de potrivnic precum a primi un dogm și a lepăda altul. Biserica declară limpede că credința este o „virtute supranaturală, prin care, inspirați și ajutați de harul lui Dumnezeu, credem că sunt adevărate lucrurile de El revelate, nu pentru adevărul intrinsec al acelora cunoscut cu lumina naturală a rațiunii, ci pentru autoritatea aceluiași Dumnezeu revelator, care nu poate nici înșela, nici a fi înșelat”[24]. Dacă, așadar, se cunoaște că un adevăr a fost revelat de Dumnezeu și totuși nu se crede, urmează că nimic nu se crede prin credință divină. Căci ceea ce Iacob Apostolul hotărăște despre vină în materie de moravuri trebuie afirmat și despre o opinie greșită în materie de credință: „Oricine va fi greșit într-un singur punct s-a făcut vinovat de toate”. Ba chiar, cu atât mai mult trebuie spus aceasta despre credință decât despre aceea. Căci, mai puțin propriu-zis se spune că a fost călcată toată legea de către cel ce a călcat-o într-un singur lucru, neputându-se vedea în el, decât interpretându-i voința, un dispreț față de maiestatea lui Dumnezeu Legislatorul. În schimb, cel care, fie și într-un singur punct, nu consimte la adevărurile revelate a pierdut cu totul credința, întrucât refuză să-L venereze pe Dumnezeu ca Adevăr suprem și ca motiv propriu al credinței; de aceea Augustin spune: „În multe lucruri sunt de acord cu mine, în câteva puține nu; dar pentru acele puține în care nu sunt de acord cu mine, nu le folosesc la nimic cele multe în care sunt de acord cu mine”[25].

Și pe drept; căci cei care iau din doctrina creștină ceea ce le place se sprijină nu pe credință, ci pe propria judecată; și, neaducând „tot intelectul lor la ascultarea lui Cristos” (1Cor 10,5), ascultă mai degrabă de ei înșiși decât de Dumnezeu. „Voi, zicea Augustin, care în Evanghelie credeți ceea ce voiți și nu credeți ceea ce nu voiți, credeți mai degrabă vouă înșivă decât Evangheliei”[26].

De aceea Părinții Conciliului Vatican nu au decretat nimic nou, ci au avut numai înaintea ochilor instituirea divină, vechea și statornica doctrină a Bisericii și însăși natura credinței, când au decretat: „Prin credință divină și catolică trebuie crezut tot ceea ce este cuprins în cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis și este propus de Biserică, fie prin definiție solemnă, fie prin magisteriul ordinar și universal, ca adevăr revelat de Dumnezeu”[27]. Prin urmare, fiind limpede că Dumnezeu voiește în mod absolut în Biserica Sa unitatea credinței și cunoscând care este ea și prin ce principiu trebuie păzită, prin poruncă divină, să ni se îngăduie a îndrepta către cei care nu stăruiesc a-și închide urechile la adevăr următoarele cuvinte ale lui Augustin: „Văzând noi atâta belșug de ajutoare din partea lui Dumnezeu, atâta folos și rod, vom șovăi să ne închidem în sânul acelei Biserici care (și după mărturisirea neamului omenesc), de la Scaunul Apostolic prin succesiunea episcopilor, în ciuda faptului că în jurul ei latră în zadar ereticii, deja condamnați fie de opinia poporului, fie de greaua judecată a Conciliilor, fie de măreția minunilor, a ajuns la culmea autorității? A-i tăgădui întâietatea este propriu ori unei impietăți extreme, ori unei aroganțe pripite… Iar dacă orice artă, oricât de umilă și de ușoară, pentru a putea fi învățată, cere un învățător sau un maestru, ce poate fi mai trufaș și mai temerar decât a nu voi să cunoaștem cărțile care cuprind misterele divine de la tâlcuitorii lor sau, neștiindu-le, a voi să le osândim?”[28].

Este, așadar, fără îndoială, sarcina Bisericii să păzească doctrina lui Cristos și s-o răspândească neschimbată și nealterată. Și nici aceasta nu este totul; ba chiar nici în aceasta nu se cuprinde scopul pentru care Biserica a fost întemeiată. Căci, după cum Isus Cristos S-a jertfit pentru mântuirea neamului omenesc și, în acest scop, a îndreptat tot ceea ce a învățat și a lucrat, tot astfel a voit ca Biserica să caute, în adevărul doctrinei, ceea ce este necesar pentru sfințirea și mântuirea veșnică a oamenilor.

Or, numai credința nu ajunge pentru a atinge o țintă atât de mare și înaltă, ci sunt necesare atât acel cult drept și evlavios adus lui Dumnezeu, care stă mai ales în jertfa divină și în participarea la sacramente, cât și sfințenia legilor și a disciplinei.

Toate acestea trebuie să le cuprindă în sine Biserica, care continuă în timp oficiul Mântuitorului. Ea singură dă muritorilor acea religie desăvârșită pe care El a voit s-o întrupeze în ea și singură împărtășește acele lucruri care, potrivit rânduielii Providenței, sunt instrumentele mântuirii.

Și în același fel în care doctrina cerească nu a fost niciodată lăsată în voia minții și a voinței omului, ci, învățată mai întâi de Cristos, a fost apoi încredințată în chip deosebit, precum s-a spus deja, magisteriului Bisericii, tot astfel puterea de a săvârși și administra tainele dumnezeiești, împreună cu puterea de a conduce și guverna, nu a fost comunicată de Dumnezeu fiecărui individ al poporului creștin, ci unor persoane alese. Căci nu altora decât Apostolilor și legitimi­lor lor succesori se referă acele cuvinte ale lui Isus Cristos: „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia… botezându-i… Faceți aceasta în amintirea Mea… Cărora le veți ierta păcatele, le vor fi iertate”. Tot astfel numai Apostolilor și urmașilor lor le-a poruncit să păstorească turma Sa, adică să guverneze întreaga creștinătate, și, în consecință, le-a poruncit credincioșilor să le fie supuși și ascultători. Toate aceste oficii apostolice sunt cuprinse de Pavel într-o singură sentință: „Fiecare să ne socotească drept slujitori ai lui Cristos și administratori ai tainelor lui Dumnezeu” (1Cor 4,1).

De aceea Isus Cristos a chemat pe toți muritorii, de față și viitori, să-L urmeze ca pe Cap și Mântuitor, nu numai ca pe niște indivizi, ci și ca pe unii asociați și uniți împreună cu adevărat și din inimă, astfel încât, dintr-o mulțime, să alcătuiască un popor constituit juridic în societate: unul prin unitatea credinței, a scopului și a mijloacelor, supus unei singure și unice puteri. Astfel El a așezat în Biserică toate acele principii naturale care dau naștere societății omenești, în care indivizii ajung la desăvârșirea proprie naturii lor; căci El a așezat în Biserică tot ceea ce este necesar pentru ca aceia care voiesc să fie fii adoptivi ai lui Dumnezeu să poată dobândi o desăvârșire potrivită demnității lor și să obțină mântuirea. Biserica, așadar, precum am arătat în altă parte, este călăuză către cele cerești; ei i-a dat Dumnezeu însărcinarea de a rândui și statornici tot ceea ce privește religia și de a guverna, cu putere proprie și cu deplină libertate, societatea creștină. De aceea, ori nu cunosc bine Biserica, ori o calomniază cu rea-credință aceia care o acuză că ar voi să se amestece în treburile civile ori să invadeze drepturile Statului. Ba dimpotrivă, Dumnezeu a făcut ca Biserica să fie cu mult mai presus decât toate celelalte societăți; căci scopul către care tinde este cu atât mai înalt decât acela la care țintesc celelalte societăți, cu cât harul este mai presus de natură și bunurile nemuritoare mai presus de cele trecătoare.

Biserica este o societate divină prin originea sa; supranaturală prin scopul său și prin mijloacele rânduite în mod imediat către acesta; și este omenească fiindcă se compune din oameni. Într-adevăr, o vedem adesea în Sfânta Scriptură arătată cu nume care desemnează o societate desăvârșită. Căci este numită nu numai Casa lui Dumnezeu, Cetate pusă pe munte, unde este necesar să se adune toate neamurile, ci și Staul, în care trebuie să se strângă toate oițele lui Cristos sub un singur păstor, ba chiar Împărăție pe care Dumnezeu a întemeiat-o și care va dăinui în veac, și, în sfârșit, Trupul lui Cristos, mistic, da, dar viu, desăvârșit alcătuit și rezultând din multe mădulare, care nu au aceeași lucrare și totuși rămân unite împreună sub același cap, care le conduce și le guvernează.

Nu se poate cugeta la o adevărată și desăvârșită societate între oameni fără o putere supremă care s-o conducă. Isus Cristos trebuie, așadar, să fi pus asupra Bisericii un conducător suprem, căruia toată mulțimea creștinilor să-i fie supusă și să-i asculte. Din acest motiv, după cum pentru unitatea Bisericii, în măsura în care este „adunare a credincioșilor”, se cere în chip necesar unitatea credinței, tot astfel pentru unitatea aceleiași, în măsura în care este o societate întemeiată dumnezeiește, se cere prin drept divin „unitatea de guvernare”, care produce și cuprinde în sine „unitatea comuniunii”. „Iar unitatea Bisericii este așezată în aceste două lucruri: în unirea reciprocă a membrilor Bisericii, adică în comuniune; și în corespondența tuturor membrilor Bisericii cu un singur Cap”[29].

De aici se poate înțelege că oamenii se despart de unitatea Bisericii nu mai puțin prin schismă decât prin erezie. „Între erezie și schismă este, după opinia comună, această deosebire: erezia are un dogm pervers, schisma însă se desparte de Biserică printr-o ruptură episcopală”[30]. În aceasta se învoiește și Hrisostom, zicând: „Eu spun și mărturisesc că nu este un rău mai mic a sfâșia Biserica decât a cădea în erezie”[31]. Prin urmare, dacă nu poate fi dreaptă vreo erezie, din aceeași pricină nu există schismă care să poată fi îndreptățită. „Nimic nu este mai grav decât sacrilegiul unei schisme… nu există niciodată o necesitate dreaptă de a rupe unitatea”[32].

Care este apoi această putere, căreia toți creștinii trebuie să-i asculte, nu se poate determina altfel decât după ce se cercetează și se cunoaște voința lui Cristos.

Desigur, Cristos este Re în veci și, deși nevăzut, păzește și guvernează neîncetat din cer împărăția Sa; dar, fiindcă a voit ca aceasta să fie vizibilă, trebuia să desemneze pe cineva care, după înălțarea Sa la cer, să-I țină locul pe pământ. „Oricine ar afirma, zice Toma, că unicul cap și unicul păstor al Bisericii este numai Cristos, care este unicul mire al unicei Biserici, nu s-ar exprima cu precizie. Căci este evident că însuși Cristos lucrează sacramentele Bisericii, El botează, El iartă păcatele, El, adevărat preot, S-a jertfit pe altarul crucii și, prin virtutea Sa, în fiecare zi se consacră trupul Său pe altar; și totuși, fiindcă nu avea să fie trupește și personal de față la toți credincioșii în viitor, a ales slujitori, prin care să poată împărți cele arătate, precum s-a spus mai sus (cap. 74). Din aceeași pricină, înainte de a lipsi Biserica de prezența Sa trupească, I-a fost necesar să rânduiască pe cineva care, în locul Său, să aibă grijă de ea. De aceea i-a spus lui Petru, înainte de înălțare: Paște oițele Mele”[33]. Așadar, Isus Cristos a dat Bisericii, ca conducător suprem, pe Petru și, în același timp, a statornicit ca această putere, instituită pentru totdeauna spre mântuirea comună, să se transmită ca o moștenire urmașilor, în care însuși Petru supraviețuiește cu autoritate neîncetată. Căci a făcut acea făgăduință însemnată lui Petru și nimănui altuia: „Tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Mt 16,18). „Domnul a vorbit lui Petru, numai lui, pentru ca dintr-unul singur să întemeieze unitatea”[34]. „Fără a adăuga alte cuvinte… (Isus) îl numește pe tatăl lui și pe el însuși pe nume (fericit ești tu, Simone, fiul lui Iona), dar apoi nu îngăduie să se mai cheme încă Simone, revendicându-l de acum întreg pentru Sine, pentru planurile Sale, și, printr-o comparație plină de înțeles, a voit să se numească Petru de la piatră, pentru că pe el avea să-și întemeieze Biserica”[35]. Din profeția amintită este limpede că, prin voința și rânduiala lui Dumnezeu, Biserica se întemeiază pe fericitul Petru, precum clădirea pe temelia sa.

Iar firea și puterea temeiului stă în a face ca părțile felurite ale clădirii să rămână legate între ele și ca lucrării să-i fie necesară acea legătură de statornicie și tărie fără de care orice clădire se prăbușește. Așadar, este propriu lui Petru a sprijini și a păstra unită și tare, într-o alcătuire nedesfăcută, Biserica. Dar cine ar putea împlini o însărcinare atât de grea fără puterea de a porunci, a opri și a judeca, care, cu adevărat și propriu-zis, se numește jurisdicție? Căci numai prin virtutea acestei puteri se cârmuiesc cetățile și statele. Un primat de onoare și acea slabă facultate de a sfătui și a mustra, care se numește conducere, nu pot folosi prea mult nici unității, nici tăriei.

Puterea de care vorbim ne este arătată și întărită de acele cuvinte: „Și porțile iadului nu vor birui împotriva ei”. „La ce se referă, întreabă Origen, cuvântul ea? La piatra pe care Cristos zidește Biserica, ori la Biserica însăși? Vorba este ambiguă: va voi să spună că piatra și Biserica sunt aproape unul și același lucru? Eu cred tocmai că aceasta este adevărat; căci nici împotriva pietrei, pe care Cristos zidește Biserica, nici împotriva Bisericii nu vor birui porțile iadului”[36]. Puterea, așadar, a acelei sentințe dumnezeiești este aceasta: orice violență ori vicleșug ar întrebuința vrăjmașii văzuți și nevăzuți, nu va fi niciodată ca Biserica încredințată lui Petru să cadă și să piară: „Biserica, fiind clădirea lui Cristos, care și-a zidit cu înțelepciune casa pe piatră, nu poate fi pradă porților iadului, care pot, ce-i drept, birui împotriva oricărui om care ar fi în afara pietrei și a Bisericii, dar nu împotriva ei”[37]. Așadar, Dumnezeu a încredințat lui Petru Biserica Sa, ca el, în calitate de apărător neînvins, s-o păstreze neîncetat nevătămată. De aceea l-a învestit cu puterea necesară, căci, pentru a apăra orice societate de oameni, celui ce trebuie s-o apere îi este indispensabil dreptul de a porunci. Isus, pe lângă aceasta, a adăugat: „Și ție îți voi da cheile împărăției cerurilor”. El continuă să vorbească despre Biserică, pe care puțin mai înainte o numise a Sa și despre care afirmase că vrea s-o întemeieze pe Petru ca pe temelie. Biserica este închipuită nu numai ca o clădire, ci și ca o împărăție; și nimeni nu ignoră că cheile sunt simbolul poruncii; de aceea, când Isus a făgăduit lui Petru „cheile împărăției cerurilor”, i-a făgăduit că îi va da puterea și dreptul asupra Bisericii: „Fiul (Tatălui) i-a dat (lui Petru) însărcinarea de a răspândi în toată lumea cunoașterea Tatălui și a Sa; și unui om muritor i-a dat toată puterea în cer, când i-a încredințat cheile, și a întins Biserica în toată lumea și a arătat-o mai statornică decât cerurile”[38]. Se potrivesc cu acestea celelalte cuvinte ale lui Cristos: „Și ceea ce vei lega pe pământ va fi legat în ceruri; și ceea ce vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri”. Cuvintele metaforice de a lega și de a dezlega arată dreptul de a face legi și, totodată, puterea de a judeca și de a pedepsi. Această putere este afirmată atât de largă și de atâta virtute încât orice ar fi decretat prin ea va fi întărit de Dumnezeu. Prin urmare ea este supremă și cu totul liberă, ca una ce nu are superior pe pământ: cuprinde întreaga Biserică și toate lucrurile încredințate ei.

Domnul Cristos își împlinește apoi făgăduința după învierea Sa, când, întrebându-l de trei ori pe Petru dacă Îl iubește, îi spune cu glas de poruncă: „Paște mielușeii Mei… Paște oițele Mele” (In 21,16-17). Astfel Cristos a voit să-i fie încredințate lui, ca păstor, toate oițele care aveau să intre în staulul Său. „Domnul nu se îndoiește, zice Sfântul Ambrozie, fiindcă nu întreabă ca să învețe, ci ca să învețe, arătându-ni-l pe acela pe care, fiind aproape să se suie la cer, ni-l lăsa ca Vicar al iubirii Sale… Și, fiindcă el singur dintre toți mărturisește (credința sa), este pus înaintea tuturor… pentru ca cel mai desăvârșit să-i cârmuiască pe cei mai desăvârșiți”[39]. Oficiul și datoria păstorului este de a conduce turma și de a-i procura binele prin sănătatea pășunilor, prin îndepărtarea primejdiilor, prin păstrarea ei de curse și prin apărarea ei de violență: pe scurt, prin a o conduce și a o guverna. Fiind, așadar, Petru păstorul pus peste toată turma lui Cristos, el a primit puterea de a cârmui pe toți oamenii, pentru a căror mântuire Isus Cristos a rânduit prin sângele Său: „Pentru ce, întreabă Hrisostom, și-a vărsat El sângele? Ca să răscumpere acele oițele pe care le-a încredințat lui Petru și urmașilor săi”[40].

Și deoarece este necesar ca toți creștinii să fie uniți între ei prin comuniunea unei credințe neschimbătoare, de aceea Domnul Cristos, prin puterea rugăciunilor Sale, a obținut ca Petru, în exercitarea puterii sale, să nu greșească niciodată în credință: „Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu piară credința ta” (Lc 22,32); și i-a poruncit ca, la nevoie, să împărtășească fraților săi lumină și tărie: „Întărește pe frații tăi” (Lc 22,32). A voit, pe scurt, ca acela pe care îl rânduise temelia Bisericii să fie și bastionul credinței. „Oare nu putea, zice Sfântul Ambrozie, să întărească credința aceluia căruia, prin propria Sa autoritate, îi dădea împărăția și pe care, numindu-l piatră, l-a arătat ca temelie a Bisericii?”[41]. Același Isus a voit ca anumite nume, însemnând lucruri mari, care „I se cuvin Lui prin propria Sa putere, să fie îndreptate și către Petru prin participare cu El însuși”[42], pentru ca din împărtășirea titlurilor să se arate și cea a puterilor. Și astfel Cel care este „piatra unghiulară, pe care toată zidirea crește bine alcătuită spre a fi templu sfânt în Domnul” (Ef 2,21) îl statornicește pe Petru ca piatră de temelie a Bisericii. „După ce a auzit (ești piatră), a fost lăudat. Deși este piatră, însă nu este piatră ca Cristos, ci ca Petru. Căci Cristos este în mod esențial piatra neclintită; iar Petru este prin (această) piatră. Căci Isus dăruiește demnitățile Sale, dar nu se epuizează… Este preot și face preoți… este piatră și face piatră”[43]. Însuși Regele Bisericii, care „ține cheia lui David, și când deschide nimeni nu închide, și când închide nimeni nu deschide” (Ap 3,7), dând lui Petru cheile, îl declară principe al societății creștine. Și tot astfel Păstorul suprem, care Se numește pe Sine „păstor bun”, îi dă lui Petru cârmuirea „mielușeilor și a oițelor Sale”: „Paște mielușeii, paște oițele”. Hrisostom comentează: „Deosebit era (Petru) între Apostoli, gura ucenicilor, capul colegiului lor… Și (Isus), ca să-i arate că de acum înainte se cuvenea să aibă încredere în el, uitând lepădarea, îi încredințează cârmuirea fraților, zicând: Dacă Mă iubești, prezidează fraților”[44]. În sfârșit, Cel care ne întărește „în orice faptă și cuvânt bun” (2Tes 2,16) i-a poruncit lui Petru să „întărească pe frații săi”. Pe drept spunea Leon cel Mare: „În toată lumea, numai Petru este ales ca să fie pus în frunte și chemării tuturor neamurilor, și tuturor Apostolilor, și tuturor Părinților Bisericii; pentru ca, deși sunt mulți în poporul lui Dumnezeu preoții și mulți păstorii, toți, totuși, să fie cârmuiți de Petru, deși Cristos, prin el în primul rând, îi guvernează pe toți”[45]. Iar Grigorie cel Mare scria astfel împăratului Mauriciu Augustus: „Este evident tuturor celor ce cunosc Evanghelia că, prin cuvântul Domnului, grija întregii Biserici a fost încredințată Apostolului Petru, principele tuturor Apostolilor… El a primit cheile împărăției cerurilor; lui i s-a dat puterea de a lega și de a dezlega; lui i-au fost încredințate grija și principatul întregii Biserici”[46]. Iar acest principat, fiind cuprins în însăși alcătuirea și rânduiala Bisericii ca parte principală, sau mai degrabă ca principiu al unității și temei al existenței ei perpetue, nu putea pieri odată cu Petru, ci trebuia să se transmită de la unul la altul urmașilor săi.

De aceea Sfântul Leon spunea: „Rămâne, așadar, rânduiala adevărului, iar fericitul Petru, stăruind în tăria pietrei primite, nu părăsește cârmuirea Bisericii”[47]. Prin urmare, Pontifii, care îi urmează lui Petru în episcopatul roman, dobândesc prin drept divin autoritatea supremă asupra Bisericii. „Noi definim, zic Părinții Conciliului din Florența, că sfântul Scaun Apostolic și Pontiful Roman au primatul peste întregul orbe, și că același Pontif Roman este urmașul fericitului Petru, principele Apostolilor, adevărat Vicar al lui Cristos, cap al întregii Biserici, părinte și doctor al tuturor creștinilor; lui, în persoana fericitului Petru, i-a fost dat de Isus Cristos, Domnul nostru, deplina putere de a paște, a conduce și a guverna întreaga Biserică, după cum se afirmă și în actele Conciliilor ecumenice și în sfintele canoane”[48]. Iar Conciliul Lateran IV definește în chip asemănător: „Biserica Romană, prin rânduiala Domnului, întrece pe toate celelalte prin puterea sa ordinară, ca aceea care este mamă și învățătoare a tuturor creștinilor”. Aceste hotărâri fuseseră precedate de consimțământul întregii antichități, care i-a venerat întotdeauna pe episcopii romani ca legitimi urmași ai fericitului Petru. Și cine nu cunoaște atâtea și atât de strălucite mărturii ale sfinților Părinți în această privință? Luminoasă este aceea a lui Irineu, care, vorbind despre Biserica Romană, spune: „Cu această Biserică, din pricina unei mai vrednice întâietăți, este necesar să se unească orice Biserică”[49]. Iar Ciprian, vorbind despre aceeași Biserică Romană, o numește „rădăcină și mamă a Bisericii catolice”[50], „Catedra lui Petru și Biserica principală din care a izvorât unitatea preoției”[51]. O numește Catedra lui Petru, fiindcă acolo șade urmașul lui Petru; Biserică principală, pentru primatul conferit lui Petru și legitimi­lor săi urmași; din care a izvorât unitatea, fiindcă pricina eficientă a unității în creștinism este Biserica Romană. Și astfel Ieronim se adresează lui Damasus: „Eu vorbesc cu urmașul pescarului și ucenicul Crucii… Cu fericirea ta, adică cu Catedra lui Petru, eu mă unesc prin comuniune. Știu bine că pe acea piatră este zidită Biserica”. Era obiceiul lui să recunoască un catolic după unirea pe care o avea cu Scaunul roman al lui Petru; și spunea: „Dacă cineva este unit cu Catedra lui Petru, este de partea mea”[52]. În același fel Augustin mărturisește pe față că „în Biserica Romană a înflorit întotdeauna întâietatea Catedrei Apostolice”[53] și tăgăduiește că ar fi catolic oricine se abate de la credința romană: „Să nu crezi că ai adevărata credință catolică, dacă nu înveți necesitatea de a avea credința romană”[54]. Același lucru îl afirmă Ciprian: a avea comuniune cu Corneliu „este același lucru cu a avea comuniune cu Biserica catolică”[55]. De asemenea Maxim Mărturisitorul învață că semn propriu al adevăratei credințe și al adevăratei comuniuni este ascultarea față de Pontiful Roman: „De aceea, dacă nu voiește să fie eretic, să nu asculte și să nu mulțumească pe acesta ori pe acela… să se grăbească a mulțumi Scaunului Roman. Făcând aceasta, în chip obișnuit și pretutindeni toți îl vor socoti pios și drept. Căci vorbește fără folos și în zadar cel ce face altfel și nu mulțumește și nu imploră pe fericitul Papă al preasfintei Biserici Romane, adică Scaunul Apostolic”. Și dă următoarea rațiune: „Între toate sfintele Biserici ale lui Dumnezeu care se află pe pământ, aceasta a primit (și are), de la însuși Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, și de la toate sfintele Concilii, potrivit sfintelor canoane și regulilor precise, porunca, autoritatea și puterea de a lega și de a dezlega. Când leagă sau dezleagă ceva, și în cer este ratificat de Cuvântul, care poruncește stăpânirilor cerești”[56]. Așadar, ceea ce exista deja în credința creștină, ceea ce nu un singur popor ori o singură epocă, ci toate veacurile, și Răsăritul împreună cu Apusul recunoșteau și păzeau în mod obișnuit, a fost amintit la Conciliul din Efes de preotul Filip, legatul Papei, fără ca cineva să se ridice împotrivă: „Nimeni nu poate îndoi, ba este cunoscut tuturor, de veacuri, că sfântul și fericitul Petru, principele și capul Apostolilor, stâlpul credinței și temelia Bisericii catolice, a primit de la Domnul nostru Isus Cristos, Mântuitorul și Răscumpărătorul neamului omenesc, cheile împărăției, și i s-a dat puterea de a dezlega și a reține păcatele: el, care până acum și pentru totdeauna trăiește și își exercită puterea în urmașii săi”[57]. La același argument se referă sentința Conciliului Calcedonului: „Petru, prin Leon… a vorbit”[58]; la care răsună glasul Conciliului Constantinopolitan III: „Principele suprem al Apostolilor era de acord cu noi; am avut cu noi, de fapt, pe imitatorul și urmașul său în Scaun… părea hârtie și cerneală, și totuși Petru vorbea prin Agaton”[59]. În formula profesiunii catolice propusă de Ormisda la începutul secolului al șaselea și subscrisă de împăratul Iustinian și de patriarhii Epifanie, Ioan și Menna se declară cu cuvinte puternice: „Deoarece nu se poate trece cu vederea afirmația Domnului nostru Isus Cristos: Tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea,… ceea ce s-a spus este dovedit prin fapte, căci în Scaunul Apostolic religia catolică a fost păstrată întotdeauna fără pată”[60].

Nu voim să aducem mai departe mărturiile una câte una; dar va fi de ajuns aici să amintim formula de credință pe care a mărturisit-o Mihail Paleologul la al doilea Conciliu din Lyon: „Sfânta Biserică Romană are un primat și principat suprem și deplin asupra întregii Biserici catolice; și (Paleologul), cu toată adevărul și umilința, recunoaște că ea l-a primit cu deplină putere de la însuși Domnul, în persoana fericitului Petru, principele și capul Apostolilor, al cărui urmaș este Pontiful Roman. Și deoarece acesta, mai presus de toți, este ținut a apăra adevărul credinței, astfel, dacă se vor ivi chestiuni în legătură cu ea, el trebuie, prin sentința sa, să le definească”[61].

Deși puterea lui Petru este supremă și deplină, să nu se creadă totuși că ea este singura. Căci Cel care l-a pus pe Petru temelia Bisericii „a ales și doisprezece… cărora le-a dat numele de Apostoli” (Lc 6,13). După cum este necesar ca autoritatea lui Petru să se perpetueze în Pontiful Roman, tot astfel episcopii, ca urmași ai Apostolilor, moștenesc puterea ordinară, și, prin urmare, ordinul episcopal atinge în mod necesar alcătuirea intimă a Bisericii. Deși ei nu au o autoritate supremă, deplină și universală, totuși nu trebuie socotiți ca simpli vicari ai Pontifilor romani, fiindcă au o putere proprie și, cu adevăr, se numesc păstori ordinari ai popoarelor pe care le cârmuiesc.

Însă, deoarece urmașul lui Petru este unul singur, iar urmașii Apostolilor sunt mulți, se cuvine să se vadă care sunt, prin constituire divină, raporturile acestora cu acela. Mai întâi, este sigură și evidentă necesitatea unirii episcopilor cu urmașul lui Petru; căci, desfăcându-se această legătură, în mod necesar se destramă și se risipește însăși mulțimea creștinilor, astfel încât nu poate alcătui în niciun fel un singur trup și o singură turmă. „Mântuirea Bisericii atârnă de demnitatea marelui preot; și dacă nu i se dă o putere specială și mai presus de toți, vor fi în Biserică tot atâtea schisme câți sunt preoții”[62].

De aceea este bine a se lua aminte că nimic nu a fost dat Apostolilor separat de Petru, dar multe i-au fost date lui Petru separat de Apostoli. Ioan Hrisostom, tâlcuind afirmația lui Cristos (In 21,15), întreabă: „De ce Cristos, lăsând pe ceilalți, vorbește despre acestea numai cu Petru?”; și răspunde: „Pentru că era cel dintâi între Apostoli, gura ucenicilor, capul colegiului lor”[63]. Căci el singur fusese rânduit de Cristos temelia Bisericii; lui i s-a dat puterea de a lega și de a dezlega; numai lui i s-a dat să păstorească. În schimb, ceea ce au primit Apostolii din autoritate și slujire au primit împreună cu Petru: „Dacă dăruirea dumnezeiască a voit ca ceva să fie comun lui (Petru) cu ceilalți prinți (Apostoli), nu i-a dat exclusiv lui ceea ce nu le-a refuzat celorlalți… Primind singur multe lucruri, nimic nu a trecut la cineva fără participarea lui”[64]. De aceea este limpede că episcopii cad din dreptul și din puterea de a guverna atunci când, de bunăvoie, se despart de Petru și de urmașii lui. Căci, prin schismă, se smulg din temelia pe care trebuie să se sprijine toată clădirea; sunt, așadar, excluși din însăși clădirea și, din aceeași pricină, separați de staul (a cărui cârmuire o are Păstorul suprem) și izgoniți din împărăție (ale cărei chei au fost date, prin voință divină, numai lui Petru).

Și în aceasta recunoaștem iarăși planul ceresc și mintea dumnezeiască ce au prezidat la alcătuirea societății creștine. Adică Autorul divin, rânduind în Biserică unitatea credinței, a guvernării și a comuniunii, l-a ales pe Petru și pe urmașii săi pentru ca, în ei, să se împlinească principiul și centrul unității. Afirmă Ciprian: „Dovada se ia din dobândirea unui adevăr evident pe calea credinței. Domnul zice lui Petru: Eu îți spun că tu ești Petru… Pe unul singur zidește Biserica. Și deși tuturor Apostolilor, după învierea Sa, le dă o putere egală și zice: Precum M-a trimis Tatăl…, totuși, pentru a arăta unitatea, a rânduit cu autoritate ca începutul aceleiași unități să pornească de la unul singur”[65]. Iar Optat din Milevi spune: „Nu poți tăgădui că știi că în cetatea Romei lui Petru întâi i-a fost dat scaunul episcopal, pe care a șezut capul tuturor Apostolilor, Petru (numit Chefa, adică stâncă, piatră); pentru ca, în acel singur scaun, unitatea să fie păstrată de toți, și astfel nici ceilalți Apostoli să nu-și apere propriile scaune împotriva aceluia, încât să fie schismatic și în păcat cel ce ar așeza un alt scaun împotriva unicului Scaun”[66]. De aceea Ciprian afirmă că atât erezia cât și schisma se nasc din faptul că nu se dă ascultarea cuvenită puterii supreme: „Căci din nimic altceva nu au ieșit ereziile și nu s-au născut schismele decât din aceea că nu se ascultă de preotul lui Dumnezeu și nu se socotește că în Biserică este un singur preot și un singur judecător, vicar al lui Cristos”[67]. Nimeni, așadar, care nu este unit cu Petru nu poate avea parte de autoritate, fiind absurd a se gândi că poate porunci în Biserică cel ce este în afara ei. De aceea Optat din Milevi îi mustra pe donatiști, zicând: „Citim că împotriva porților (iadului) Petru, Principele nostru, a primit cheile mântuirii, căruia Cristos i-a zis: Ție îți voi da cheile împărăției cerurilor, și porțile iadului nu le vor birui. Pentru ce, așadar, pretindeți să uzurpați cheile împărăției cerurilor voi, care luptați împotriva catedrei lui Petru?”[68].

Prin urmare trebuie crezut că Ordinul episcopal, așa cum l-a rânduit Cristos, este unit cu Petru numai dacă este supus lui Petru și îi ascultă; altminteri va deveni în mod necesar o mulțime confuză și fără rânduială. Pentru a păstra bine unitatea credinței și a comuniunii nu ajunge un primat de onoare, nici o supraveghere în Biserică, ci este cu desăvârșire necesară o autoritate adevărată și supremă, căreia întreaga comunitate să-i asculte. Și la ce altceva a țintit Fiul lui Dumnezeu când numai lui Petru i-a făgăduit cheile împărăției cerurilor? Expresia biblică și consimțământul unanim al Părinților nu lasă nici cea mai mică îndoială că, sub numele de chei, se înțelege acolo puterea supremă. Nici nu este îngăduit a interpreta altfel ceea ce se atribuie separat lui Petru sau Apostolilor uniți cu Petru. Dacă puterea de a lega, de a dezlega, de a păstori face ca fiecare dintre episcopi, urmași ai Apostolilor, să-și cârmuiască poporul cu adevărată putere, cu atât mai mult aceeași putere trebuie să producă același efect în acela căruia i-a fost încredințat de Dumnezeu oficiul de a păstori „mielușeii și oițele”. „(Cristos) l-a rânduit pe Petru nu numai păstor, ci păstor al păstorilor; Petru paște, așadar, mielușeii și paște și oițele; paște pe fii și paște și pe mame; cârmuiește pe supuși și cârmuiește și pe prelați, pentru că, în afară de mielușei și oițe, nu este nimic în Biserică”[69]. Se explică astfel expresiile folosite de cei vechi despre fericitul Petru și care toate arată pe față un grad suprem de demnitate și de putere. El este numit adesea cu titluri precum „principe al adunării ucenicilor, principe al sfinților Apostoli, corifeu al corului lor, gura tuturor Apostolilor, capul acelei familii, pus peste toată lumea, cel dintâi între Apostoli, bastionul Bisericii”. Pare că Bernard voiește să cuprindă toate aceste titluri în următoarele cuvinte către Papa Eugen: „Cine ești tu? Marele preot, Pontiful suprem. Tu ești principele episcopilor, tu ești moștenitorul Apostolilor… Tu ești acela căruia i-au fost încredințate cheile, acela căruia i-au fost încredințate oițele. Sunt, desigur, și alți portari ai cerului și păstori ai turmelor; dar tu ai moștenit un nume cu atât mai slăvit cu cât, mai deosebit decât ei, ai moștenit și unul, și celălalt nume. Fiecare păstor are turma sa anume rânduită; ție ți-au fost încredințate toate turmele, ție singur una, întreaga turmă, nu numai a oițelor, ci și a păstorilor; tu singur ești păstorul tuturor. Mă întrebi cum o dovedesc? Din cuvântul Domnului. Căci cui, nu zic dintre episcopi, dar nici dintre Apostoli, i-au fost încredințate în chip atât de absolut și nedeterminat oițele? Dacă Mă iubești, o, Petru, paște oițele Mele. Care? Popoarele acestei sau acelei cetăți, ale acestei sau acelei regiuni ori ale unui anumit regat? Oițele Mele, a zis. Cui nu-i este vădit că nu i-a încredințat unele, ci pe toate? Nimic nu este exceptat acolo unde nimic nu se distinge”[70].

Este potrivnic adevărului și vădit contrar constituției divine a spune că episcopii, fiecare în parte, sunt supuși jurisdicției pontifilor romani, dar nu și întregul trup episcopal. Căci întreaga rațiune de a fi a temeiului stă în a da unitate și tărie întregii clădiri, mai degrabă decât fiecărei părți a ei în special. Iar aceasta, în cazul nostru, este cu atât mai adevărat cu cât Domnul Cristos a voit ca, prin tăria temeiului, porțile iadului să nu biruie împotriva Bisericii; iar această făgăduință divină, după cum este vădit tuturor, trebuie înțeleasă despre întreaga Biserică și nu despre părțile ei singulare, care pot fi biruite de furia iadului; și multe, într-adevăr, au fost biruite.

Mai este necesar ca acela care este pus peste toată turma să nu aibă poruncă numai asupra fiecărei oițe, ci și asupra lor unite împreună. Oare va putea staulul să conducă și să cârmuiască păstorul? Oare urmașii Apostolilor, uniți în trup, vor fi temelia pe care urmașul lui Petru să se sprijine spre a avea tărie? Cel ce posedă cheile împărăției cerurilor nu are numai putere și autoritate asupra fiecărei regiuni în parte, ci asupra tuturor împreună; și după cum fiecare episcop, în dieceza sa, prezidează cu adevărată putere nu numai indivizilor, ci întregii comunități, tot astfel pontifii romani, a căror putere cuprinde toată creștinătatea, au supuse și ascultătoare de autoritatea lor toate părțile acesteia, și chiar împreună luate. Domnul Cristos, precum s-a spus de atâtea ori, i-a dat lui Petru și urmașilor lui să fie vicarii Săi și să exercite neîncetat în Biserică acea putere pe care El însuși o exercitase în viața Sa muritoare. S-ar putea oare spune că Colegiul Apostolic ar fi fost mai presus decât Învățătorul său?

Biserica nu a încetat niciodată, în niciun timp, a recunoaște și a mărturisi această putere despre care vorbim asupra trupului episcopal, putere atât de limpede arătată de Sfânta Scriptură. Iată cum vorbesc în această privință Conciliile: „Noi citim că Pontiful Roman a judecat pe prelații tuturor Bisericilor, dar nu citim că cineva l-ar fi judecat pe el”[71]. Și se dă următoarea rațiune: „Nu există o autoritate mai presus de Scaunul Apostolic”[72]. Gelasiu, vorbind despre hotărârile Conciliilor, scrie astfel: „După cum a fost nul tot ceea ce nu a fost aprobat de Scaunul întâi, tot astfel ceea ce acesta a socotit că trebuie să hotărască a fost primit de întreaga Biserică”[73]. Căci a fost întotdeauna privilegiul pontifilor romani de a confirma ori de a anula deciziile și decretele Conciliilor. Leon cel Mare a anulat actele conciliabulului din Efes; Damasus le-a respins pe ale conciliabulului din Rimini, iar Adrian al doilea pe ale conciliabulului din Constantinopol. Canonul XXVIII al Conciliului din Calcedon, fiind lipsit de asentimentul și voința Scaunului Apostolic, a rămas, după cum este cunoscut, fără nicio valoare. Pe drept, așadar, Leon al X-lea, în al cincilea Conciliu Lateran, a sentențiat: „Numai Pontiful Roman, aflat vremelnic în funcție, întrucât are puterea asupra tuturor Conciliilor, are dreptul deplin și autoritatea de a convoca, transfera și dizolva Conciliile; iar aceasta este evident nu numai prin mărturia Sfintei Scripturi, a declarațiilor Părinților și ale altor Pontifi romani și a hotărârilor sfintelor canoane, ci și prin recunoașterea însăși a Conciliilor”. Căci, în adevăr, numai lui Petru i-au fost încredințate cheile împărăției cerești și lui, împreună cu Apostolii, i-a fost dată, după mărturia Sfintei Scripturi, puterea de a lega și a dezlega; dar nu se citește nicăieri că Apostolii ar fi primit această putere supremă „fără Petru și împotriva lui Petru”. Așadar, cu adevărat nu au primit-o astfel de la Isus Cristos. De aceea, prin decretul Conciliului Vatican despre tăria și rațiunea primatului Pontifului Roman, nu s-a introdus un dogm nou, ci s-a afirmat credința veche și statornică a tuturor veacurilor (ale creștinismului)[74].

Nici supunerea față de o dublă putere nu aduce confuzie în cârmuire. Mai întâi, înțelepciunea lui Dumnezeu, prin rânduiala căreia această formă de guvernare a fost statornicită, ne oprește și de la simpla bănuială. Apoi trebuie observat că ordinea și relațiile sunt tulburate numai dacă în popor sunt doi magistrați de același grad, independenți unul de altul. Însă puterea Pontifului Roman este supremă, universală și cu totul independentă, pe când aceea a episcopilor este mărginită în hotare determinate și nu este cu totul independentă. „Nu este potrivit ca doi să fie rânduiți peste aceeași turmă cu puteri egale; dar nu este contrar ca doi, dintre care unul este superior celuilalt, să fie rânduiți peste același popor; astfel, asupra aceluiași popor sunt nemijlocit și parohul, și episcopul, și Papa”[75].

Pontifii romani, amintindu-și oficiul lor, voiesc mai bine decât alții să păstreze în Biserică tot ceea ce a fost rânduit dumnezeiește; și, de aceea, după cum își apără propria autoritate cu acea grijă și veghere cuvenită, tot astfel s-au îngrijit și se vor îngriji întotdeauna ca autoritatea episcopilor să fie păstrată. Ba chiar socotesc ca făcute lor înșiși toată cinstea și toată cinstirea care se aduc episcopilor. De aceea Sfântul Grigorie cel Mare spunea: „Cinstea mea este cinstea Bisericii universale. Cinstea mea este tăria statornică a fraților mei. Atunci sunt eu cu adevărat cinstit, când fiecăruia dintre ei nu i se tăgăduiește cinstea cuvenită”[76].

Prin cele spuse până aici am exprimat cu credincioșie, potrivit constituției divine, chipul și forma Bisericii. Am stăruit îndelung asupra unității și am lămurit în ce constă ea și prin ce principiu a voit Autorul divin să o păstreze.

Nu ne îndoim nicidecum că glasul Nostru apostolic va fi ascultat de aceia care, prin favoarea și harul lui Dumnezeu, născuți fiind în sânul Bisericii catolice, trăiesc în ea: „Oițele Mele ascultă glasul Meu” (In 10,27); nici nu ne îndoim că ei vor lua de aici îndemn a se instrui mai adânc și a se uni cu mai mare dragoste cu păstorii lor, și prin ei cu Păstorul suprem, pentru ca, mai în siguranță, să rămână în unicul staul și să culeagă bogăție mai mare de roade mântuitoare. Însă, ațintindu-ne privirea „la începătorul și desăvârșitorul credinței, la Isus” (Evr 12,2), al cărui loc, deși nevrednici de atâta demnitate și oficiu, îl ținem, inima se aprinde de caritatea Sa; și nu fără temei aplicăm la Noi cele pe care Cristos le-a spus despre Sine: „Mai am și alte oițe, care nu sunt din acest staul; și pe acelea trebuie să le aduc; vor asculta glasul Meu” (In 10,16). Să nu refuze, așadar, a Ne asculta și a se pleca iubirii Noastre părintești aceia care au ură față de nelegiuirea, atât de larg răspândită, și recunosc și mărturisesc pe Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul neamului omenesc, și totuși rătăcesc departe de Mireasa Sa. Cei care Îl primesc pe Cristos trebuie să-L primească întreg: „Întregul Cristos este Cap și Trup (împreună); Cap este Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut; Trupul Lui este Biserica; mirele și mireasa, doi într-un singur trup. Oricine, cu privire la același Cap, nu este de acord cu Sfânta Scriptură, chiar dacă este de acord în toate acele puncte în care este arătată Biserica, nu este în Biserică. Și tot astfel, oricine primește tot ceea ce se spune în Scriptură despre același Cap, dar nu este unit în comuniune cu Biserica, nu este în Biserică”[77].

Cu același afect zboară sufletul Nostru către aceia pe care suflarea cea pestilențială a nelegiuirii nu i-a stricat cu totul; aceștia cel puțin doresc cu putere ca adevăratul Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului, să le fie Tată. Aceștia să ia bine seama și să înțeleagă că nu pot fi numărați între fiii lui Dumnezeu dacă nu-L recunosc ca frate al lor pe Isus Cristos și, deopotrivă, ca mamă a lor Biserica. Tuturor, deci, cu dragoste, Ne adresăm cu cuvintele aceluiași Augustin: „Să-L iubim pe Dumnezeu, Domnul nostru, să iubim Biserica Sa; pe Acela ca Tată, pe aceasta ca mamă. Nimeni să nu zică: Da, mă duc la idoli, consult pe cei posedați și pe ghicitori, și totuși nu părăsesc Biserica lui Dumnezeu: sunt catolic. Ținând-o pe mamă, L-ai jignit pe tatăl! Altul zice: Nu consult niciun ghicitor, nu caut pe cei posedați, nu caut divinații sacrilege, nu mă duc să mă închin demonilor, nu slujesc dumnezeilor de piatră; însă sunt de partea lui Donat. Ce-ți folosește că nu L-ai jignit pe tatăl, dacă acesta răzbună mama jignită? Ce-ți folosește să mărturisești pe Domnul, să-L cinstești pe Dumnezeu, să-L propovăduiești, să recunoști pe Fiul Lui și să mărturisești că șade de-a dreapta Tatălui, dacă hulești Biserica Lui?… Dacă ai avea un patron căruia în fiecare zi i-ai aduce omagiu, și totuși ai arăta o singură vină a soției lui, ai avea tu îndrăzneala să intri în casa lui? Să aveți, deci, preaiubiților, să aveți cu toții într-un cuget pe Dumnezeu ca Tată și ca mamă Biserica”[78].

Având deplină încredere în Dumnezeu cel milostiv, care poate mișca în chip eficace inima oamenilor și îi poate îndemna precum și unde voiește, cu toată afecțiunea încredințăm bunătății Sale pe toți aceia cărora le-am îndreptat expunerea Noastră. Iar ca arvună a darurilor cerești și mărturie a bunăvoinței Noastre, vouă, Venerabili Frați, clerului vostru și poporului vostru, cu dragoste vă împărtășim în Domnul Binecuvântarea Apostolică.

Dat la Roma, la Sfântul Petru, la 29 iunie 1896, în al nouăsprezecelea an al Pontificatului Nostru.

LEON PP. XIII

[1] Omilie: Despre prinderea lui Eutropiu, nr. 6.

[2] La Psalmul LXXI, nr. 8.

[3] Tâlcuire la Psalmul CIII, Cuvântarea II, nr. 5.

[4] Clement Alexandrinul, Stromate, cartea VII, cap. 17.

[5] Despre schisma donatiștilor, cartea III, nr. 2.

[6] La Epistola lui Ioan, tratatul I, nr. 13.

[7] Sf. Ciprian, Despre unitatea Bisericii catolice, nr. 23.

[8] Același, în locul citat.

[9] Sf. Augustin, Predica CCLXVII, nr. 4.

[10] Sf. Ciprian, Despre unitatea Bisericii catolice, nr. 6.

[11] Cartea III, cap. 12, nr. 12.

[12] La Evanghelia după Ioan, tratatul XVIII, cap. 5, nr. 1.

[13] La Matei, cartea IV, cap. 28, v. 20.

[14] Sf. Clement Romanul, Epistola I către Corinteni, cap. 42, 44.

[15] Epistola LXIX, către Magnum, nr. 1.

[16] Autorul Tratatului despre credința ortodoxă împotriva arienilor.

[17] Despre erezii, nr. 88.

[18] Vechea traducere a Comentariilor la Matei, nr. 46.

[19] Împotriva ereziilor, cartea IV, cap. 33, nr. 8.

[20] Despre prescripție, cap. XXI.

[21] Comentariu la Matei, XIII, nr. 1.

[22] Istorie bisericească, cartea II, cap. 9.

[23] Richard de la Sf. Victor, Despre Treime, cartea I, cap. 2.

[24] Conciliul Vatican, sesiunea III, cap. 3.

[25] Sf. Augustin, la Psalmul LIV, nr. 19.

[26] Sf. Augustin, cartea XVII, Împotriva lui Faustus Maniheul, cap. 3.

[27] Sesiunea III, cap. 3.

[28] Despre folosul de a crede, cap. XVII, nr. 35.

[29] Sf. Toma, Summa Theologiae, IIa IIae, q. XXXIX, a. 1.

[30] Sf. Ieronim, Comentariu la Epistola către Tit, cap. III, vv. 10–11.

[31] Omilia XI la Epistola către Efeseni, nr. 5.

[32] Sf. Augustin, Împotriva Epistolei lui Parmenian, cartea II, cap. 11, nr. 25.

[33] Sf. Toma, Împotriva păgânilor, cartea IV, cap. 76.

[34] Sf. Pacian, Către Semproniu, epistola III, nr. 11.

[35] Sf. Chiril al Alexandriei, La Evanghelia după Ioan, cartea II, la cap. I, v. 42.

[36] Origen, Comentariu la Matei, tomul XII, nr. 11.

[37] Origen, Comentariu la Matei, tomul XII, nr. 11.

[38] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia LIV la Matei, nr. 2.

[39] Sf. Ambrozie, Tâlcuire la Evanghelia după Luca, cartea X, nr. 175–176.

[40] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoție, cartea II.

[41] Sf. Ambrozie, Despre credință, cartea IV, nr. 56.

[42] Sf. Leon cel Mare, Predica IV, cap. 2.

[43] Omilie Despre pocăință, nr. 4, în apendicele operelor Sf. Vasile.

[44] Omilia LXXXVIII la Ioan, nr. 1.

[45] Predica IV, cap. 2.

[46] Epistole, cartea V, epistola XX.

[47] Sf. Leon cel Mare, Predica III, cap. 3.

[48] Conciliul din Florența.

[49] Împotriva ereziilor, cartea III, cap. 3, nr. 2.

[50] Epistola XLVIII, către Corneliu, nr. 3.

[51] Epistola LIX, către același, nr. 14.

[52] Epistola XVI, către același, nr. 2.

[53] Epistola XLIII, nr. 7.

[54] Predica CXX, nr. 13.

[55] Epistola LV, nr. 1.

[56] Culegere din Epistola către Petru cel ilustru.

[57] Actul III.

[58] Actul II.

[59] Actul XVIII.

[60] După Epistola XXVI, către toți episcopii Hispaniei, nr. 4.

[61] Actul IV.

[62] Sf. Ieronim, Dialog Împotriva luciferienilor, nr. 9.

[63] Omilia LXXXVIII la Ioan, nr. 1.

[64] Sf. Leon cel Mare, Predica IV, cap. 2.

[65] Despre unitatea Bisericii, nr. 4.

[66] Despre schisma donatiștilor, cartea II.

[67] Epistola XII, către Corneliu, nr. 5.

[68] Cartea II, nr. 4, 5.

[69] Sf. Bruno, episcop de Segni, Comentariu la Ioan, partea III, cap. 21, nr. 55.

[70] Despre considerație, cartea II, cap. 8.

[71] Adrian al II-lea, în Alocuțiunea III către Sinodul Roman din anul 869. Cf. Actul VII al Conciliului Constantinopolitan IV.

[72] Nicolae, în Epistola LXXXVI către împăratul Mihail — „Este, fără îndoială, limpede că hotărârea Scaunului Apostolic, a cărui autoritate nu are una mai mare, nu poate fi revocată de nimeni și nici nu este îngăduit cuiva să judece judecata lui”.

[73] Epistola XXVI, către episcopii Dardaniei, nr. 5.

[74] Sesiunea IV, cap. 3.

[75] Sf. Toma, la Sentințe, cartea IV, dist. XVII, a. 4, ad q. 4, ad 3.

[76] Sf. Grigorie cel Mare, Epistole, cartea VIII, epistola XXX, către Eulogiu.

[77] Sf. Augustin, Împotriva donatiștilor: Epistolă, sau Despre unitatea Bisericii, cap. IV, nr. 7.

[78] Tâlcuire la Psalmul LXXXVIII, Cuvântarea II, nr. 14.