Motu proprio Sacrorum antistitum
Jurământul antimodernist. 
Vigilența episcopilor asupra învățământului clericilor.

Vatican, la 1 septembrie 1910

Niciun episcop nu ignoră, credem Noi, că o stirpe foarte vătămătoare de oameni, moderniștii, chiar și după ce Enciclica Pascendi dominici gregis (8 sept. 1907) a ridicat masca sub care se acopereau, nu au părăsit planurile lor de a tulbura pacea Bisericii. Ei n-au încetat, într-adevăr, să caute și să adune într-o asociație secretă noi adepți și, împreună cu aceștia, să inoculeze în vinele societății creștine otrava opiniilor lor, prin publicarea de cărți și broșuri în care ascund ori disimulează numele autorilor. Dacă, după ce s-a recitit scrisoarea Noastră enciclică amintită, se ia în seamă cu luare-aminte această îndrăzneață cutezanță, care Ne-a pricinuit atâta durere, ne vom convinge fără greutate că acești oameni nu se deosebesc întru nimic de aceia pe care i-am descris în acel document. Acești adversari sunt cu atât mai de temut cu cât ne ating mai de aproape; ei abuzează de slujirea lor pentru a întinde momeala unei hrane otrăvite; spre a surprinde buna-credință a celor ce nu sunt în gardă, răspândesc în jurul lor o aparență de doctrină, care cuprinde suma tuturor erorilor.

Acest flagel, răspândindu-se în chip însemnat în acea parte a ogorului Domnului de la care ar trebui să se aștepte cele mai bune roade, este datoria voastră, a voastră, episcopilor, să lucrați la apărarea credinței catolice și să vegheați cu cea mai mare grijă ca integritatea acestui depozit divin să nu sufere nicio atingere, precum ne revine mai ales Nouă să împlinim porunca lui Cristos Mântuitorul, Care i-a spus lui Petru, de a cărui primat am moștenit, în pofida nevredniciei Noastre: Întărește pe frații tăi.

De aceea, spre a întări curajul oamenilor de bine în lupta de față, am socotit potrivit să reamintim aceste învățături și prescripții ale documentului amintit.

„Vă rugăm și vă conjurăm să nu îngăduiți ca, într-o materie atât de gravă, să se poată găsi cât de cât ceva de reproșat vigilenței voastre, zelului vostru, tăriei voastre. Iar ceea ce vă cerem și așteptăm de la voi, cerem și așteptăm și de la toți ceilalți păstori de suflete, de la toți educatorii și profesorii tineretului clerical și, în chip cu totul deosebit, de la Superiorii majori ai Institutelor religioase.

I. În ceea ce privește studiile, vrem și poruncim ca filosofia scolastică să fie pusă la baza științelor sacre. Se înțelege de la sine că, dacă s-ar întâlni la doctorii scolastici ceva ce s-ar putea socoti drept exces de subtilitate, ori care ar fi propus fără a se voi a i se da mare însemnătate, ori care nu s-ar potrivi cu descoperirile timpurilor următoare, ori care, în sfârșit, nu ar avea nicio umbră de probabilitate, este departe de spiritul Nostru a voi să o propunem spre imitare generațiilor de astăzi . Iar când prescriem filosofia scolastică, ceea ce înțelegem mai ales prin aceasta – și aceasta este capital –, este filosofia pe care ne-a lăsat-o Doctorul îngeresc. Declarăm, așadar, că tot ceea ce a fost statornicit în această privință de Predecesorul Nostru rămâne pe deplin în vigoare și, pe cât este nevoie, o statornicim din nou și o confirmăm, și poruncim ca ea să fie de către toți riguros păzită. În Seminariile în care s-ar fi putut da uitării, episcopii să impună și să ceară respectarea ei: prescripții care se adresează și Superiorilor Institutelor religioase. Iar profesorii să știe bine că a se abate de la sfântul Toma, mai ales în chestiunile metafizice, nu se face fără o vătămare gravă. O eroare care este mică în principiul ei, ca să mă folosesc de termenii înșiși ai sfântului Toma, este mare în consecințele ei ultime (De Ente et Essentia prœm).

Pe această bază filosofică să se ridice solid edificiul teologic. Pe cât veți putea, Venerabili Frați, îndemnați la studiul teologiei, astfel încât clericii, ieșind din Seminar, să ducă cu ei o prețuire adâncă și o iubire arzătoare pentru ea și ca toată viața să-și facă din ea desfătarea lor. Căci nimeni nu ignoră că, între această mare mulțime de științe, atât de felurite, care se oferă spiritului avid de adevăr, întâietatea revine de drept teologiei, într-atât încât era o maximă a vechii înțelepciuni că datoria celorlalte științe, ca și a artelor, este de a-i fi supuse și subordonate asemenea unor slujitoare .

Să adăugăm că aceia, între alții, Ni se par vrednici de laudă care, pe deplin respectuoși față de tradiția sfinților Părinți, față de magisteriul ecleziastic, cumpătați în judecata lor și călăuzindu-se după normele catolice (lucru ce nu se vede la toți), și-au luat ca sarcină să aducă mai multă lumină teologiei pozitive, proiectând asupra ei lumina istoriei – a celei adevărate. Desigur, trebuie să se dea teologiei pozitive o importanță mai mare decât în trecut, dar fără cel mai mic detriment pentru teologia scolastică; iar aceia trebuie mustrați, ca făcând jocul moderniștilor, care exaltă într-atât teologia pozitivă încât par cu totul a defăima în același timp scolastica.

Cât despre studiile profane, va fi de ajuns să reamintim ceea ce a spus despre ele, cu multă înțelepciune, Predecesorul Nostru: „Aplicați-vă cu ardoare la studiul științelor naturale: descoperirile geniale, aplicațiile îndrăznețe și folositoare făcute în zilele noastre pe acest tărâm, care pe bună dreptate stârnesc aplauzele contemporanilor, vor fi și pentru posteritate un prilej de admirație și de laudă” (Alloc. Pergratus Nobis către savanții catolici, 7 martie 1880). Dar studiile sacre nu trebuie să sufere de pe urma lor. Despre aceasta același Papă dă îndată următorul avertisment grav: „Dacă se caută cu grijă cauza acestor erori, ea se va găsi mai ales în aceasta: cu cât a crescut mai mult ardoarea pentru științele naturale, cu atât au decăzut științele înalte, științele severe; unele lâncezesc în uitare; altele sunt tratate slab și cu ușurătate și, ceea ce este nevrednic, căzute din vechea lor strălucire, sunt încă infectate cu doctrine perverse și cu opinii a căror monstruozitate înspăimântă” (ibid.). Potrivit acestei legi, poruncim ca în Seminarii studiul științelor naturale să fie rânduit.

II. Se vor avea aceste prescripții, ale Predecesorului Nostru și ale Noastre, înaintea ochilor ori de câte ori se va trata de alegerea directorilor și profesorilor pentru Seminarii și pentru Universitățile catolice. Oricine, într-un chip sau altul, se arată îmbibat de modernism să fie exclus, fără milă, de la funcția de director sau de profesor; iar dacă o ocupă deja, să fie îndepărtat; de asemenea, oricine favorizează modernismul, fie lăudându-i pe moderniști ori scuzând purtarea lor vinovată, fie criticând scolastica, sfinții Părinți, magisteriul Bisericii, fie refuzând ascultare autorității ecleziastice, oricine ar fi depozitarul ei; de asemenea, oricine, în istorie, în arheologie, în exegeza biblică, trădează iubirea de noutate; de asemenea, în sfârșit, oricine neglijează științele sacre ori pare a le prefera pe cele profane.

În toată această chestiune a studiilor, Venerabili Frați, nu veți aduce niciodată prea multă vigilență nici prea multă statornicie, mai ales în alegerea profesorilor: căci, de obicei, după chipul dascălilor se formează elevii. Întăriți de conștiința datoriei voastre, lucrați în toate acestea cu prudență, dar cu tărie.

Trebuie să se procedeze cu aceeași vigilență și severitate la examinarea și alegerea candidaților la sfintele Ordine. Departe, foarte departe de preoție duhul de noutate!

Dumnezeu urăște pe cei mândri și îndărătnici. Să nu se mai confere doctoratul în teologie și în drept canonic nimănui care nu va fi urmat cursul regulat de filosofie scolastică; iar dacă s-a conferit, să fie ținut drept nul și fără nicio valoare.

Prescripțiile făcute de S. Congregație a Episcopilor și Regularilor, într-un Decret din 1896, către clericii seculari și regulari ai Italiei, privitoare la frecventarea Universităților, decretăm ca de acum înainte să se extindă la toate națiunile.

Se interzice clericilor și preoților care au luat vreo înscriere într-o Universitate sau Institut catolic să urmeze, pentru materiile ce se predau acolo, cursurile Universităților civile. Dacă aceasta a fost îngăduită undeva, o interzicem pe viitor.

Episcopii care prezidează conducerea acestor Universități și Institute să vegheze ca prescripțiile pe care tocmai le-am statornicit să fie acolo cu credincioșie păzite.

III. Este, de asemenea, datoria episcopilor, în ceea ce privește scrierile atinse de modernism și răspânditoare de modernism, să împiedice publicarea lor și, odată publicate, să împiedice citirea lor.

Toate cărțile, ziarele, revistele de această natură să nu fie lăsate în mâinile elevilor, în Seminarii ori în Universități: ele nu sunt, într-adevăr, mai puțin vătămătoare decât scrierile împotriva bunelor moravuri; ba sunt chiar mai vătămătoare, căci otrăvesc viața creștină la izvorul ei.

Nu trebuie judecate altfel anumite lucrări publicate de catolici, oameni a căror intenție nu poate fi bănuită, dar care, lipsiți de cunoștințe teologice și îmbibați de filosofie modernă, se silesc să o împace pe aceasta cu credința și să o folosească, precum zic ei, spre folosul credinței. Citite cu încredere din pricina numelui și a bunului renume al autorilor, ele au ca efect – și aceasta le face mai primejdioase – să alunece încetul cu încetul spre modernism.

În general, Venerabili Frați, și acesta este aici punctul capital, faceți tot ce se poate pentru a izgoni din dieceza voastră orice carte vătămătoare, recurgând, dacă este nevoie, la interdicția solemnă. Sfântul Scaun nu neglijează nimic spre a face să dispară scrierile de această natură; însă numărul lor este astăzi atât de mare, încât a le cenzura pe toate întrece puterile sale. Urmarea este că, uneori, leacul vine prea târziu, când răul și-a făcut deja pustiirile. Vrem, așadar, ca episcopii, disprețuind orice teamă omenească, călcând în picioare orice prudență a cărnii, fără a ține seama de strigătele răilor, cu blândețe, fără îndoială, dar cu tărie, să-și ia în această privință partea lor de răspundere, amintindu-și de prescripțiile lui Leon al XIII-lea din Constituția apostolică Officiorum ac munerum (25 ian. 1897): „Ordinarii, chiar ca delegați ai Scaunului apostolic, să se străduiască să proscrie cărțile și celelalte scrieri rele publicate ori răspândite în diecezele lor și să le smulgă din mâinile credincioșilor.” Este un drept conferit în aceste cuvinte, dar și o datorie impusă. Și nimeni să nu creadă că și-a împlinit obligațiile slujirii sale dacă Ne-a deferit una ori două lucrări, lăsând pe celelalte, în mare număr, să se răspândească și să circule.

Să nu vă lăsați opriți, Venerabili Frați, de faptul că autorul a putut obține în altă parte Imprimatur: acest Imprimatur poate fi apocrif, ori a putut fi acordat în urma unui examen neatent, ori încă din prea multă bunăvoință sau încredere față de autor, lucru ce se întâmplă poate uneori în Ordinile religioase. Apoi, aceeași hrană nu se potrivește tuturor: tot astfel, o carte inofensivă într-un loc poate, dimpotrivă, din pricina împrejurărilor, să fie foarte dăunătoare în altul. Dacă, așadar, episcopul, după ce a cerut avizul unor oameni prudenți, judecă necesar să cenzureze în dieceza sa vreo carte de acest fel, să o facă: Noi îi dăm foarte bucuros această facultate, ba chiar îi impunem obligația. Lucrul, firește, trebuie făcut cu prudență, restrângând, dacă ajunge, prohibiția la cler: restrângere pe care, în orice caz, librarii nu și-o vor lua pentru ei, căci datoria lor este să retragă cu totul și fără întârziere de la vânzare lucrările condamnate de episcop.

Și deoarece este vorba de librari, episcopii să vegheze ca iubirea de câștig să nu-i împingă a face negoț cu produse otrăvitoare. Este fapt că în unele dintre cataloagele lor se etalează, însoțite de reclame ispititoare, un mare număr de lucrări moderniste. Iar dacă ei refuză ascultarea, episcopii nu vor ezita, după mustrare, să-i lipsească de titlul de librari catolici; de asemenea, și cu atât mai mult, de titlul de librari episcopali, dacă li s-a acordat. Cât despre librarii pontificali, îi vor deferi Sfântului Scaun.

Tuturor le reamintim articolul XXVI din Constituția Officiorum: „Cei care au obținut facultatea de a citi și de a păstra cărțile prohibite nu au, pentru aceasta, dreptul de a citi și de a păstra cărțile sau ziarele, oricare ar fi ele, interzise de Ordinar, afară de cazul în care, în Indultul apostolic, li s-a acordat în mod expres facultatea de a citi și de a păstra cărțile condamnate de orice autoritate.”

IV. Nu este de ajuns a împiedica citirea și vânzarea cărților rele; trebuie încă să se împiedice publicarea lor. Episcopii, așadar, să folosească cea mai mare severitate în acordarea permisiunii de a publica.

Acum, fiind mare numărul, potrivit Constituției Officiorum, al lucrărilor care nu pot apărea fără permisiunea Ordinarului și fiind, pe de altă parte, cu neputință ca episcopul să le revizuiască pe toate el însuși, în unele dieceze s-au instituit, pentru această revizuire, cenzori de oficiu. Lăudăm din toată inima această instituție și nu numai că îndemnăm a o extinde la toate diecezele, ci o poruncim ca precept strict. Să existe în toate curiile episcopale cenzori de oficiu, însărcinați cu examinarea lucrărilor ce urmează a fi publicate: ei vor fi aleși dintre preoții clerului, atât regulat cât și secular, vrednici de recomandare prin vârsta lor, știința lor, prudența lor, și care, în materie de doctrină de aprobat ori de blamat, se țin în dreapta măsură. Lor li se va deferi examinarea tuturor scrierilor care, potrivit articolelor XLI și XLII ale Constituției menționate, nu pot fi editate fără permisiune. Cenzorul își va da avizul în scris. Dacă avizul este favorabil, episcopul va da permisul de publicare prin acest cuvânt Imprimatur, dar care va fi precedat de formula Nihil obstat, cu numele cenzorului dedesubt.

În Curia Romană, ca și în celelalte, vor fi instituiți cenzori. Numirea lor se va face, de comun acord cu cardinalul-vicar și cu aprobarea Suveranului Pontif, de către maestrul Sacrului Palat. Acestuia îi va reveni să desemneze cenzorul pentru revizuirea fiecărei lucrări. Permisul de publicare va fi dat tot de el, precum și de cardinalul-vicar sau de vicegerentul său, și va fi precedat, ca mai sus, de formula de aprobare a cenzorului, urmată de numele lui.

Numai în cazuri excepționale și foarte rare, pentru motive a căror apreciere este lăsată prudenței episcopului, mențiunea cenzorului va putea fi omisă.

Numele cenzorului va fi ținut ascuns autorilor și nu le va fi dezvăluit decât după un aviz favorabil, de teamă să nu fie molestat, atât în timpul lucrării de revizuire, cât și după aceea, dacă a refuzat aprobarea.

Niciun cenzor nu va fi luat dintr-un Institut religios fără ca, mai înainte, să se fi consultat în taină provincialul; acesta va trebui să ateste în conștiință virtutea, știința, integritatea doctrinară a candidatului.

Îi avertizăm pe Superiorii religioși asupra gravei datorii ce le revine de a veghea ca nicio lucrare să nu fie publicată fără autorizația lor și a Ordinarului. Declarăm, în sfârșit, că titlul de cenzor nu va putea fi invocat niciodată spre a sprijini opiniile personale ale celui ce l-a purtat și că, sub acest aspect, va fi nul și fără nicio valoare.

Spuse acestea în general, poruncim în particular observarea articolului XLII din Constituția Officiorum, al cărui cuprins este acesta: „Se interzice membrilor clerului, atât secular cât și regulat, să ia conducerea ziarelor ori a revistelor fără permisiunea Ordinarilor. Iar dacă vor ajunge să abuzeze de această permisiune, ea le va fi retrasă după mustrare.”

În ceea ce-i privește pe preoții corespondenți sau colaboratori – ca să folosim cuvintele curente –, fiindcă nu este rar ca ei să strecoare în ziare ori reviste articole atinse de modernism, revine episcopilor să-i supravegheze și, dacă îi prind în greșeală, să-i avertizeze mai întâi, apoi să le interzică orice fel de colaborare ori corespondență. Aceeași poruncă se dă Superiorilor religioși: în caz de neglijență din partea lor, episcopii vor acționa ca delegați ai Suveranului Pontif.

Fiecărui ziar și fiecărei reviste să i se rânduiască, pe cât se va putea, un cenzor, a cărui datorie să fie de a parcurge la timp fiecare număr publicat și, dacă întâlnește vreo idee primejdioasă, să impună cât mai degrabă retractarea. Același drept îl va avea episcopul, chiar dacă avizul cenzorului ar fi fost favorabil.

V. Am vorbit deja despre Congrese și adunări publice ca despre un câmp prielnic moderniștilor, spre a semăna și a face să biruiască ideile lor.

De acum înainte, episcopii să nu mai îngăduie Congrese sacerdotale, sau să le îngăduie foarte rar. Iar dacă li se va întâmpla să le îngăduie, să fie întotdeauna sub această lege: să nu se trateze acolo nicio chestiune ce ține de Sfântul Scaun ori de episcopi; să nu se emită nicio propunere și niciun vot care ar uzurpa autoritatea ecleziastică; să nu se rostească niciun cuvânt ce ar mirosi a modernism ori a presbiterianism ori a laicism.

La astfel de Congrese, care nu se vor putea ține decât cu autorizație scrisă, acordată la timp și particulară pentru fiecare caz, preoții din dieceze străine nu vor putea asista fără o permisiune de asemenea scrisă a Ordinarului lor.

Niciun preot, de altfel, să nu piardă din vedere grava recomandare a lui Leon al XIII-lea: „Autoritatea păstorilor lor să fie sfântă pentru preoți; să țină drept sigur că slujirea preoțească, dacă nu este exercitată sub călăuzirea episcopilor, nu poate fi nici sfântă, nici rodnică, nici vrednică de laudă” .

VI. Dar la ce ar folosi, Venerabili Frați, ca Noi să dăm porunci, să facem prescripții, dacă ele nu ar trebui să fie păzite cu punctualitate și credincioșie? Pentru ca vederile și dorințele Noastre să fie împlinite, Ni s-a părut bine să extindem la toate diecezele ceea ce episcopii din Umbria, cu multă vreme în urmă, au statornicit în ale lor, cu multă înțelepciune. „Spre a izgoni erorile deja răspândite și a împiedica o răspândire și mai mare, precum și spre a face să dispară doctorii minciunii, prin care se perpetuează roadele funeste ale acestei răspândiri, sfânta Adunare a decretat, pe urmele sfântului Carol Borromeu, instituirea în fiecare dieceză a unui Consiliu alcătuit din bărbați încercați din ambele cleruri, care va avea misiunea de a supraveghea erorile, de a vedea dacă se strecoară și se răspândesc altele noi și prin ce artificii, și de a-l informa pe episcop despre toate, pentru ca acesta, după deliberare comună, să ia măsurile cele mai potrivite spre a înăbuși răul în principiul lui și a împiedica să se răspândească tot mai mult, spre pieirea sufletelor și, ceea ce este mai rău, să nu se înrădăcineze și să se agraveze.”

Formula Jurământului

Eu, N…, îmbrățișez și primesc cu tărie toate și fiecare dintre adevărurile care au fost definite, afirmate și declarate de magisteriul infailibil al Bisericii, mai ales acele capitole de doctrină care sunt în mod direct opuse erorilor acestui timp.

Și mai întâi, mărturisesc că Dumnezeu, principiu și sfârșit al tuturor lucrurilor, poate fi cunoscut cu certitudine și, prin urmare, și demonstrat prin lumina naturală a rațiunii „din cele ce au fost făcute” [Rm 1, 20], adică prin lucrările văzute ale creației, ca cauza prin efecte.

În al doilea rând, admit și recunosc dovezile exterioare ale Revelației, adică faptele divine, în special minunile și profețiile, ca semne foarte sigure ale originii divine a religiei creștine, și țin că ele sunt cu totul potrivite înțelegerii tuturor timpurilor și a tuturor oamenilor, chiar și a celor de astăzi.

În al treilea rând, cred de asemenea cu toată tăria că Biserica, păzitoare și învățătoare a Cuvântului revelat, a fost întemeiată nemijlocit și direct de Cristos Însuși, adevărat și istoric, pe când trăia între noi, și că a fost zidită pe Petru, capul ierarhiei apostolice, și pe succesorii lui, pentru veacuri.

În al patrulea rând, primesc cu sinceritate doctrina credinței transmisă de la apostoli până la noi, întotdeauna în același sens și în aceeași interpretare, de către Părinții ortodocși; pentru acest motiv resping în chip absolut născocirea eretică a evoluției dogmelor, care ar trece dintr-un sens în altul, diferit de acela pe care Biserica l-a mărturisit mai întâi. Condamn de asemenea orice eroare care, în locul depozitului divin revelat, încredințat Miresei lui Cristos spre a-l păzi cu credincioșie, pune o invenție filosofică sau o creație a conștiinței omenești, formată încetul cu încetul prin efort omenesc și pe care un progres nedefinit ar desăvârși-o în viitor.

În al cincilea rând, țin cu toată certitudinea și mărturisesc cu sinceritate că credința nu este un sentiment religios orb, care iese din întunericul subconștientului sub presiunea inimii și înclinarea voinței informate moral, ci că ea este un adevărat asentiment al intelectului la adevărul primit din afară, prin auz, prin care credem adevărat, din pricina autorității lui Dumnezeu, în chip suveran veridic, ceea ce a fost spus, atestat și revelat de Dumnezeu personal, Creatorul și Domnul nostru.

Mă supun de asemenea, cu cuviincioasa reverență, și ader din toată inima la toate condamnările, declarațiile și prescripțiile care se găsesc în enciclica Pascendi și în decretul Lamentabili, mai ales cu privire la ceea ce se numește istoria dogmelor.

De asemenea, reprob eroarea acelora care afirmă că credința propusă de Biserică poate fi în contradicție cu istoria și că dogmele catolice, în sensul în care sunt înțelese astăzi, nu pot fi puse în acord cu o cunoaștere mai exactă a originilor religiei creștine.

Condamn și resping și părerea acelora care spun că creștinul savant îmbracă o dublă personalitate, aceea a credinciosului și aceea a istoricului, ca și cum i-ar fi îngăduit istoricului să susțină ceea ce contrazice credința credinciosului, ori să pună premise din care ar urma că dogmele sunt false sau îndoielnice, cu condiția ca aceste dogme să nu fie negate în mod direct.

Reprob de asemenea felul de a judeca și de a interpreta Sfânta Scriptură care, disprețuind tradiția Bisericii, analogia credinței și regulile Scaunului apostolic, se lipește de născocirile raționaliștilor și adoptă critica textuală ca singură și suverană regulă, cu tot atâta dezordine câtă temeritate.

Resping, în plus, părerea acelora care țin că profesorul disciplinelor istorico-teologice ori autorul care scrie despre aceste chestiuni trebuie mai întâi să pună deoparte orice opinie preconcepută, fie despre originea supranaturală a tradiției catolice, fie despre ajutorul făgăduit de Dumnezeu pentru păstrarea veșnică a fiecăruia dintre adevărurile revelate; apoi, că scrierile fiecăruia dintre Părinți trebuie interpretate numai după principiile științifice, independent de orice autoritate sacră, cu libertatea critică folosită în studiul oricărui document profan.

În sfârșit, în chip general, mărturisesc că nu am absolut nimic comun cu eroarea moderniștilor, care susțin că nu este nimic divin în tradiția sacră sau, mai rău încă, care admit divinul într-un sens panteist, astfel încât nu mai rămâne decât un fapt pur și simplu, pus pe același plan cu faptele istoriei: oamenii, prin eforturile lor, prin îndemânarea lor, prin geniul lor, continuând, de-a lungul veacurilor, învățătura inaugurată de Cristos și de apostolii Săi.

În sfârșit, păstrez cu toată tăria și voi păstra până la ultima mea suflare credința Părinților despre harisma sigură a adevărului care este, care a fost și care va fi întotdeauna „în succesiunea episcopatului de la apostoli”, nu pentru ca să se țină ceea ce pare mai bun și mai potrivit culturii fiecărui veac a putea fi ținut, ci pentru ca „niciodată să nu se creadă altceva, nici să nu se înțeleagă altfel adevărul absolut și neschimbat propovăduit de la început de apostoli”.

Toate acestea făgăduiesc a le păzi cu credincioșie, pe deplin și cu sinceritate, și a le păstra neatinse, fără a mă abate vreodată de la ele, nici în învățătură, nici în vreun alt chip, în cuvântul și în scrierile mele. De acestea fac jurământ; jur. Așa să-mi ajute Dumnezeu și aceste sfinte Evanghelii.

Despre predicarea sacră

După cum o lungă experiență Ne-a învățat, roadele nu răspund grijii puse de episcopi ca să se vestească cuvântul lui Dumnezeu, și aceasta nu atât din pricina inerției ascultătorilor, cât din pricina slavei deșarte a predicatorilor, care fac să se audă mai degrabă cuvântul omului decât pe cel al lui Dumnezeu; de aceea am socotit potrivit să se traducă în latină, să se răspândească și să se recomande Ordinariilor documentul adresat, la porunca lui Leon al XIII-lea, Predecesorul Nostru de fericită amintire, de către Congregația Episcopilor și Regularilor, la 31 iulie 1894, Ordinariilor Italiei și superiorilor Familiilor și Congregațiilor religioase.

1° „Și mai întâi, în ceea ce privește virtuțile cu care este mai ales de trebuință ca oratorii sacri să fie împodobiți, Ordinarii și superiorii Familiilor religioase să aibă grijă să nu încredințeze niciodată această sfântă și mântuitoare slujire a cuvântului dumnezeiesc acelora care nu au din belșug fie pietate către Dumnezeu, fie iubire pentru Fiul Său Isus Cristos, Domnul nostru. Dacă predicatorilor doctrinei catolice le lipsesc aceste calități, oricare ar fi, de altfel, talentul lor de vorbire, ei nu vor avea mai mult rezultat decât un aramă sunătoare ori un chimval răsunător (1 Cor 13, 1); le va lipsi, de asemenea, ceea ce face tăria și virtutea predicii evanghelice, adică zelul pentru slava divină și pentru mântuirea veșnică a sufletelor. Această pietate, deosebit de necesară oratorilor sacri, trebuie să strălucească și în purtarea exterioară a vieții lor; poruncile și rânduielile creștinului, pe care le slăvesc în predicile lor, nu trebuie să fie în contradicție cu moravurile lor; ei nu trebuie să nimicească ei înșiși, prin faptele lor, ceea ce cuvintele lor vor fi zidit. Mai mult, pietatea lor nu va trăda nimic profan; ci va avea acea gravitate care arată în ei adevărați slujitori ai lui Cristos și iconomi ai tainelor lui Dumnezeu (1 Cor 4, 1). Altfel, precum observă foarte bine Doctorul îngeresc, dacă doctrina este bună, iar predicatorul este rău, el însuși devine prilej de a se blasfemia cuvântul lui Dumnezeu.

Dar știința să nu înceteze a merge deopotrivă cu pietatea și cu celelalte virtuți creștine; căci este un fapt evident și întărit de o lungă experiență că un cuvânt înțelept, cumpătat și folositor nu poate fi nicidecum partea celor care nu sunt îmbogățiți cu știință, mai ales cu știința sacră, și care, încrezători în arta unei elocvențe naturale, urcă la amvon cu temeritate și aproape fără pregătire. Ei lovesc cu adevărat aerul și expun fără să știe cuvântul dumnezeiesc disprețului și batjocurii; pe bună dreptate li se poate aplica această sentință a lui Dumnezeu: Pentru că ai lepădat știința, te voi lepăda și Eu, ca să nu-Mi mai împlinești preoția (Os 4, 6).”

2° „Așadar, episcopii și superiorii Familiilor religioase nu vor încredința unui preot grija de a predica cuvântul lui Dumnezeu decât după ce se vor fi încredințat că el are pietatea și știința cerute. Ei vor veghea de asemenea cu grijă ca subiectele tratate în predicare să fie numai dintre acelea care se cuvin amvonului sfânt.

Care sunt aceste subiecte?
Isus Cristos, Domnul nostru, a arătat care sunt, când a spus: Propovăduiți Evanghelia… (Mc 16, 15); învățându-i să păzească toate câte v-am poruncit Eu însumi (Mt 28, 20). Iar sfântul Toma adaugă foarte potrivit: Predicatorii trebuie să aducă la lumină cele privitoare la credință, să îndrume faptele, să arate ce trebuie evitat și, fie amenințând, fie îndemnând, să predice oamenilor (loc. cit.). Și Preasfântul Conciliu de la Trento spune de asemenea: Vestiți-le ce greșeli trebuie să evite, ce virtuți să practice, ca să poată scăpa de pedeapsa veșnică și să dobândească slava cerească. Papa Pius al IX-lea, de fericită amintire, a dat aceleași îndemnuri pe larg, când a spus: Voim ca, predicând nu pe ei înșiși, ci pe Isus Cristos cel răstignit, să vestească limpede și pe față poporului dogmele și preceptele preasfintei noastre religii, după doctrina Bisericii catolice și a Părinților, folosind în acest scop o elocvență deopotrivă gravă și luminoasă; să explice cu grijă care sunt îndatoririle deosebite ale fiecăruia, să-i abată pe toți de la vicii și să-i aprindă de ardoare pentru pietate, astfel încât credincioșii, întăriți prin lucrarea mântuitoare a cuvântului lui Dumnezeu, să evite astfel toate viciile, să urmeze practica virtuților și să poată ocoli pedepsele veșnice și dobândi slava cerească.

Se vede limpede de aici că Simbolul Apostolilor, divinul Decalog, poruncile Bisericii, sacramentele, virtuțile și viciile, îndatoririle proprii fiecărei stări, cele de pe urmă și alte adevăruri de acest fel, care sunt veșnic adevărate, alcătuiesc subiectele cărora predicatorul trebuie să-și închine cu deosebire cuvântul.”

3° „Dar, oricât ar fi bogăția și gravitatea unor asemenea subiecte, se întâmplă de multe ori că predicatorii de astăzi nu le dau nicio atenție: le neglijează ca pe ceva învechit și zadarnic și ajung aproape să le respingă. Simțind foarte bine, într-adevăr, că subiectele enumerate de Noi îngăduie mai puțin decât altele să se câștige acea bunăvoință populară la care ei singuri aspiră, le pun deoparte, căutând ale lor și nu pe cele ale lui Isus Cristos (Fil 2, 21); și această purtare o urmează chiar în timpul Postului Mare și la sărbătorile mai solemne ale anului. Ei schimbă deopotrivă numele și subiectul cuvântărilor lor și înlocuiesc predicile de altădată cu un gen de cuvântare recent și mai puțin fericit conceput, pe care îl numesc conferințe și care seduce mai mult mintea și imaginația decât mișcă voința spre bine și schimbă moravurile. Desigur, aceștia sunt departe de a-și da seama că predicile asupra moralei sunt de folos tuturor, pe când conferințele abia slujesc câtorva; iar chiar și aceștia, dacă s-ar lucra cu mai mult zel la îndreptarea lor prin repetata predicare a virtuților curăției, smereniei, supunerii față de autoritatea Bisericii, și-ar părăsi prejudecățile față de credință pentru a primi curând deplina lumină a adevărului. Într-adevăr, dacă mulți oameni, mai ales în sânul națiunilor catolice, gândesc rău despre religie, aceasta trebuie atribuit patimilor nestăpânite ale sufletului mai degrabă decât lipsei unei inteligențe rătăcite, după cuvintele: Din inimă ies gândurile rele…, blasfemiile (Mt 15, 19). De aceea și sfântul Augustin, amintind cuvintele Psalmistului: Nebunul a zis în inima sa: nu este Dumnezeu (Ps 13, 1), face următoarea observație: în inima sa, și nu în mintea sa.”

4° „Să se păzească însă cineva de a da cuvintelor Noastre înțelesul unei reprobări absolute a acestui fel de cuvântări, întrucât, dimpotrivă, tratate cum se cuvine, asemenea subiecte pot fi foarte folositoare, ba chiar necesare, pentru a respinge erorile care se ridică împotriva religiei. Dar trebuie cu totul să se interzică în amvon acea pompă de limbaj care stă mai degrabă într-o oarecare contemplație a lucrurilor decât în studiul faptelor vieții, care tratează mai degrabă despre civilizație decât despre religie; în sfârșit, care strălucește mai mult prin aceste false aparențe decât prin rodnicia roadelor de mântuire pe care le aduce. Mai potrivit revistelor și academiilor, acest fel de elocvență nu se potrivește nicidecum demnității și măreției casei lui Dumnezeu.”