• 1°. Care este obiectul ultimului articol al Simbolului?
• 2° Cum se poate dovedi existența Cerului?
• 3° Care este natura Cerului? Sunt toți aleșii egali în fericire? O pot pierde? Poate fericirea lor să crească? Cui i se dă Cerul? Care va fi proporția aleșilor? Unde se află Cerul?
• 4° Care sunt erorile privitoare la Iad? Care sunt dovezile existenței lui?
• 5° Care este natura Iadului? Care sunt pedepsele osândiților? Care este natura focului Iadului? Sunt toate pedepsele osândiților egale? Se îndulcesc pedepsele cu vremea? Care este numărul osândiților? Care este locul Iadului?
• 6° Veșnicia pedepselor Iadului nu contrazice oare rațiunea? Iadul veșnic nu este oare o pedeapsă fără proporție cu vina? Nu este oare incompatibil cu bunătatea lui Dumnezeu?
• 7° Care sunt dovezile existenței Purgatoriului?
• 8° Care sunt pedepsele Purgatoriului? În ce se deosebesc ele de cele ale Iadului?

(146) Termeni.

Cele din urmă. Destinația la care ajunge viața omului. Sub denumirea de „cele din urmă” trebuie înțelese trei momente grave: a) moartea, care desparte pentru un timp sufletul de trup, punând capăt timpului pe care Dumnezeu ni l-a dat ca să ne fixăm prin faptele noastre soarta veșnică. Moartea este pentru orice om o necesitate inevitabilă și, în starea de acum a lucrurilor, o pedeapsă a păcatului strămoșesc (v. Nr. 68): iată ceea ce este sigur; ceea ce este nesigur, dimpotrivă, este când (ceasul) și cum (modul) va veni; b) judecata, a cărei întâi fază, numită judecata particulară (Nr. 113), urmează îndată după moarte și în care se rostește sentința definitivă asupra valorii vieții noastre, fără apel; c) executarea imediată a sentinței, adică intrarea fie în Cer, fie în Iad, fie în Purgatoriu.

Viața veșnică. Acest cuvânt, așa cum este întrebuințat în Simbolul Apostolilor, ca de altminteri și în Sfânta Scriptură, are ca sinonime: Cerul, împărăția lui Dumnezeu, împărăția cerurilor, Raiul, Cetatea sfântă, noul Ierusalim. Expresia Simbolului „viața veșnică” desemnează deci mai ales viața fericită a sfinților în Cer. Cât despre existența osândiților în Iad, ea se numește îndeobște „moarte veșnică”. Osândiții sunt într-adevăr morți pentru viața supranaturală și neputincioși de a o recăpăta.

Cer. Acest cuvânt desemnează aici: a) locul unde aleșii se bucură de fericirea lor; b) fericirea însăși.

În Sfânta Scriptură, cuvântul „cer” înseamnă: a) regiunile de dincolo de pământ, ceea ce este deasupra noastră, spațiul unde strălucesc astrele. Exemplu: „Cerurile vestesc slava lui Dumnezeu” (Ps., XVIII, 2); b) locașul lui Dumnezeu (Ps., X, 11; Mat., V, 34). Cerul este tronul unde șade (Ps., II, 4), de unde coboară pe pământ (Gen., XI, 5) și de unde Își face auzit glasul (Mat., III, 17); c) locuitorii cerurilor, mai ales cel mai mic dintre îngeri.

Iad (lat. „infernus”, locuri de jos, joase, subpământene). Acest cuvânt desemnează: a) locul unde cei lepădați își suferă pedeapsa; b) pedeapsa însăși a osândiților, adică a celor ce suferă pedeapsa damnațiunii (lipsirea de vederea lui Dumnezeu).

Purgatoriu. Loc de curățire unde sufletele drepților, nepedeplin curate, își sfârșesc ispășirea greșelilor.

PURGATORIUL SFÂNTULUI PATRIC. Loc din Irlanda unde, după tradiție, sfântul Patric a dobândit ca Dumnezeu să arate suferințele sufletelor din Purgatoriu spre a-i întoarce pe păcătoși.

DEZVOLTARE

(147) I. Cealaltă viață. Soarta viitoare (v. Nr. 2).

Cred în „viața veșnică”. Simbolul Apostolilor nu putea avea o încheiere mai mângâietoare decât aceasta. Cu ce patimă stăruitoare nu aleargă omul după fericire! Dar, fie că o cere de la avere ori de la putere, de la slavă ori de la prietenie, el nu găsește niciodată decât bucurii relative și trecătoare: pământul nu este țara fericirii supreme. Numai dincolo poate răspunde dorințelor inimii omenești, pentru că numai Dumnezeu este binele suveran. „Ne-ați făcut pentru Dumneavoastră, Doamne, putem repeta cu sfântul Augustin, și inima noastră nu poate avea pace până ce nu se odihnește întru Dumneavoastră.” A crede în viața veșnică înseamnă, deci, pentru orice creștin, a avea totdeauna înaintea ochilor alternativa vieții viitoare: Cerul cu bucuriile lui adânci sau Iadul cu cumplitele lui chinuri; a dobândi unul și a-l evita pe celălalt, acesta trebuie să fie ținta oricărei vieți omenești.

(148) II. Existența Cerului.

Existența Cerului ne este mărturisită de Sfânta Scriptură, de Tradiție și de rațiune.

1° Sfânta Scriptură.
A. VECHIUL TESTAMENT. a) În Facere se spune că moartea îi va reuni pe cei drepți cu părinții lor și cu poporul lor. (Gen., XXV, 8, 17; XXXV, 29). b) În Cartea Înțelepciunii se vorbește adesea despre o supraviețuire plină de fericire, și cei drepți ne sunt arătați acolo „strălucind ca flăcările”. (Înțelepciunea, III, 7).

B. NOUL TESTAMENT. Existența unui loc anume rânduit aleșilor este una dintre temele cele mai obișnuite ale predicii lui Iisus și a Apostolilor. Trecerea lui Hristos pe acest pământ nu are, de altfel, alt scop decât să întemeieze aici jos împărăția lui Dumnezeu, care trebuie să-și aibă împlinirea și desăvârșirea în veșnicie. (Mat., XIII, 24; XXV, 14-46). De aceea El îi îndeamnă pe ucenicii Săi să lucreze la dobândirea bunurilor nepieritoare, „comoara cea neîmpuținată din ceruri”. (Luc, XII, 33). Sfântul Pavel ne înfățișează Cerul ca „ținta nădejdii noastre” (Col., I, 5), ca „moștenirea sfinților” (Col., I, 12) și ca „locuința veșnică” unde aleșii vor primi răsplata faptelor lor. (II Cor., V, 1).

2° Tradiția.
a) Părinții Bisericii din primele veacuri se ocupă mai întâi numai de locul unde trebuie să meargă fericiții și sunt unanimi în a afirma existența Cerului. Mai târziu, cercetările lor privesc puncte secundare, natura răsplății și starea aleșilor în Cer. Astfel sfântul Augustin arată Cerul ca locul vederii fericite și al desfătărilor nesfârșite care decurg din ea.
b) Credința în dogma vieții viitoare se arată și în liturgia primelor veacuri, care întrebuințează deja în rugăciunile sale aceleași expresii pe care le regăsim astăzi în Misale și Ritualuri romane. Astfel, în canonul Sfintei Liturghii, Cerul este numit „un loc de răcorire, de lumină și de pace”.
c) Aceeași credință se vădește în monumentele epocii celei mai îndepărtate. Inscripțiile care se pot citi pe pietrele sepulcrale din catacombe și din primele cimitire, cuprinzând această invocație ca răposatul să trăiască în Dumnezeu „In Deo”, în Hristos „In Christo”, în pace „In Pace”, exprimă aceeași credință în viața viitoare și în răsplățile cerești.

3° Rațiunea.
Nu numai Sfânta Scriptură și Biserica ne afirmă că există un Cer, ci rațiunea ne spune că trebuie să fie o răsplată pentru virtute și o pedeapsă pentru viciu, ca să se restabilească un echilibru care a lipsit în lumea aceasta.

(149) III. Natura Cerului. Corolare.

1° Natura Cerului.
Slava Cerului constă într-o îndoită fericire: vederea fericită și iubirea fericită, adică vederea și iubirea lui Dumnezeu. Articol de credință, Constituția lui Benedict al XII-lea (1336).

A. VEDEREA FERICITĂ sau INTUITIVĂ constă în a-L vedea pe Dumnezeu așa cum este în Sine însuși. Aleșii Îl văd pe Dumnezeu în chip direct, după cum mărturisesc cuvintele sfântului Pavel: „Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură; dar atunci (în Cer) vom vedea față către față.” (I Cor., XIII, 12). Aici jos nu-L vedem pe Dumnezeu decât prin lucrarea Sa și ca într-o oglindă. Prin frumusețea cerurilor ochiul nostru poate să-L întrezărească, dar cât de nedesăvârșit! În Cer, fericiții Îl văd față către față. Totuși, vederea lui Dumnezeu, deși intuitivă și directă, nu este cuprinzătoare, fiindcă este cu neputință ca o minte finită să cuprindă vreodată infinitul.

OBIECTUL vederii fericite este, așadar: a) mai întâi Dumnezeu, ființa Sa, atributele Sale, cele trei Persoane, lucrările Sale; iar dintre lucrările Sale, aleșii; iar dintre aleși, aceia pe care i-am iubit mai ales aici jos: rudele, prietenii, concetățenii noștri; b) misterele pe care fericiții le-au cunoscut pe pământ numai prin credință și care le devin atunci inteligibile; c) tot ceea ce privește starea lor de odinioară; de pildă, un papă va înțelege tot ceea ce privește cârmuirea Bisericii, un rege, tot ceea ce interesează binele public etc.

B. IUBIREA FERICITĂ decurge din vederea fericită. Nu se poate vedea pe Dumnezeu fără a fi îmbătat, prin însuși acest fapt, de o bucurie negrăită despre care nu este cu putință, pe acest pământ, să ne facem o idee, fie și foarte depărtată și aproximativă, căci „lucrurile pe care Dumnezeu le-a gătit celor ce-L iubesc sunt lucruri pe care ochiul omului nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și nu s-au suit în inima omului.” (I Cor., II, 9).

2° Corolare.

1. DEOSEBIRE ÎN STAREA ALEȘILOR. Toți aleșii se bucură de această îndoită fericire, dar se bucură de ea în măsură neegală. „În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri”, zice Domnul nostru. (Ioan, XIV, 2). Toate ființele vor sorbi, deci, fericirea din aceeași izvor; dar o vor sorbi într-o măsură mai mult sau mai puțin îmbelșugată: „Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii, și alta strălucirea stelelor; și stea de stea se deosebește în strălucire. Așa va fi și învierea morților.” (I Cor., XV, 41-42). Fericirea va fi, deci, în proporție cu meritele (gradul de sfințenie), și aceasta este dreptate; un copil care moare după botez, cu sufletul curat și alb ca crinul, nu are însă meritul bătrânului luptător care s-a ostenit multă vreme, ori al mucenicului care și-a vărsat sângele pentru credință. „Cine seamănă puțin, puțin va secera; iar cine seamănă din belșug, din belșug va secera.” (II Cor., IX, 6).
2. NEPIERDEREA FERICIRII. Fericirea Cerului este veșnică și nepoate fi pierdută. Articol de credință, enunțat în simboluri și definit de Conciliile al IV-lea de la Lateran și de la Florența. Viața veșnică este „o cunună de slavă care nu se veștejește niciodată”. (I Petru, I, 4; V, 4). Așa cum este în primul moment când este dăruită unui suflet, așa rămâne toată veșnicia. Se admite totuși că există o fericire extrinsecă ce poate spori, de pildă, dacă un sfânt este obiectul unui cult sau al unei cinstiri deosebite în Biserica luptătoare.
3. CUI I SE DĂ CERUL? „Oricărui suflet deplin curat de păcate și de pedepse pentru păcate”, răspunde Conciliul de la Florența.
4. CARE VA FI PROPORȚIA ALEȘILOR? Va întrece oare numărul fericiților pe cel al osândiților? Da, dacă luăm în înțeles literal parabola în care Domnul nostru spune că împărăția cerurilor se aseamănă cu un ogor de grâu din care se smulge neghina, fiindcă sămânța rea este, de obicei, în mai mică cantitate decât cea bună. (Mat., XIII, 24-30). Nu, dacă ne amintim că, la o întrebare asemănătoare: „Doamne, oare puțini sunt cei ce se mântuiesc?”, Iisus a răspuns: „Nevoiți-vă să intrați prin poarta cea strâmtă, căci mulți, vă spun, vor căuta să intre și nu vor putea.” (Luc, XIII, 24). Biserica nu a putut altfel hotărî chestiunea, și poate este mai bine să fie astfel, dacă este adevărat că sentimentul fricii este mai potrivit să ne păzească de rău decât acela al unei încrederi prea mari.
5. LOCUL. Este de asemenea de prisos să cercetăm locul unde se află Cerul, nefiindu-ne dată vreodată de Domnul nostru vreo indicație precisă asupra acestui punct.

(150) IV. Existența Iadului.

1° Erori.
A. În primele veacuri ale creștinismului, Origen și ucenicii săi, care recunoșteau existența Iadului, îi tăgăduiau însă veșnicia. După sistemul lor, spiritele care abuzează pe pământ de libertatea lor trebuie să sufere în lumea cealaltă o curățire prin foc, după care sunt mântuite și preamărite. Partizanii acestei rătăciri, între care trebuie numărați, în zilele noastre, protestanții liberali și un anumit număr de anglicani, se numesc și „universaliști”, deoarece pretind că la sfârșitul vremurilor va fi o împăcare universală între Dumnezeu și creaturile Sale vinovate, suflete omenești sau demoni.
B. Raționaliștii resping veșnicia pedepselor, judecând că ea este de neîmpăcat cu mila, dreptatea și înțelepciunea lui Dumnezeu. Vezi mai jos (Nr. 152).

2° Dogma catolică. Demonii și oamenii care mor în stare de păcat de moarte sunt pedepsiți cu chinuri veșnice. Acest articol de credință, enunțat în simbolul sfântului Atanasie și definit de conciliile al IV-lea de la Lateran, de la Lyon și de la Florența, precum și în constituția lui Benedict al XII-lea, este întemeiat pe Sfânta Scriptură, pe Tradiție și pe rațiunea teologică.

A. Sfânta Scriptură.
a) VECHIUL TESTAMENT. 1. „Cei ce dorm în țărâna pământului, zice proorocul Daniel (XII, 2), se vor trezi: unii spre viață veșnică, iar alții spre ocară veșnică.” 2. Cărțile morale: Iov, Psalmii, Proverbele, Ecleziastul, în fața spectacolului disproporției dintre mizeriile și virtuțile de aici jos, vorbesc despre sancțiunile viitoare pentru a pune lucrurile la loc.

b) NOUL TESTAMENT.

1. Învățătura Domnului nostru. Poate că nu este subiect asupra căruia Domnul nostru să revină mai adesea decât asupra Iadului. El vestește că la sfârșitul lumii va fi o judecată care va despărți pe cei buni de cei răi, că aceștia din urmă vor fi blestemați de Dumnezeu și vor merge la focul veșnic. (Mat., XXV, 14-46). Ca să lovească mai puternic mintea ascultătorilor Săi, El aseamănă adesea Iadul cu o gheenă de foc în care sunt aruncați osândiții și își îndeamnă ucenicii să nu se dea înapoi de la nici o jertfă spre a evita acest loc de chin. „Dacă mâna ta te smintește, taie-o; mai bine este să intri ciung în viața veșnică decât să mergi cu amândouă mâinile în gheenă, în focul nestins, unde viermele nu moare și focul nu se stinge.” (Marcu, IX, 42-43).

Același avertisment este prezentat uneori de Mântuitorul sub forma parabolei. Să cităm, de pildă: 1) parabola neghinei, care simbolizează soarta celor răi, excluși din împărăție (Mat., XIII, 24, 30); 2) parabola năvodului: pescarul care alege peștii, strânge pe cei buni și aruncă pe cei răi, este chip al despărțirii drepților și a celor răi la sfârșitul lumii (Mat., XIII, 47-50); 3) parabola nunții împărătești, unde împăratul poruncește să fie aruncat în întunericul cel din afară un oaspete care a intrat fără haină de nuntă (Mat., XXII, 1-14); 4) parabola fecioarelor înțelepte și a fecioarelor nebune, care sosesc prea târziu spre a primi pe mire (Mat., XXV, 1-13); 5) parabola talanților, în care Stăpânul îi leapădă pe cei ce și-au lăsat talanții neroditori. (Mat., XXV, 14-30).

2. Învățătura Apostolilor. Credincioși doctrinei Învățătorului lor, Apostolii continuă să propovăduiască pierzarea veșnică a celui rău. 1) Mărturia sfântului Petru. „După cum Dumnezeu a pedepsit pe îngerii răzvrătiți și le-a rânduit, după judecată, chinurile Iadului, tot astfel îi păstrează pe cei răi spre a-i pedepsi în ziua judecății.” (II Petru, II, 4-9). 2) Mărturia sfântului Pavel. Apostolul sfânt Pavel revine adesea în Epistolele sale asupra vieții viitoare: celor drepți le vestește bucuria; prigonitorilor, desfrânaților, idolaților etc., le arată Iadul veșnic. (II Tesal., I, 5-9; Gal., V, 19-21; Efes., V, 5). 3) În Apocalipsă (XXI, 8), sfântul Ioan vorbește despre „iezerul arzând cu foc” în care vor fi aruncați ucigașii, desfrânații, vrăjitorii, idolații etc.

B. Tradiția.
a) MĂRTURIA PĂRINȚILOR BISERICII. În primele veacuri ale Bisericii, Părinții sunt unanimi în a predica Iadul veșnic. Discuția începe numai cu Origen, ale cărui rătăciri au fost combătute de sfântul Vasile și condamnate de conciliul de la Constantinopol (553) și de Conciliul al IV-lea de la Lateran (1215). b) MĂRTURIA MARTIRILOR. În vremea persecuțiilor, creștinii răspundeau tiranilor care îi amenințau cu moartea că preferă să îndure chinuri vremelnice decât să meargă „în focul veșnic”. c) MĂRTURIA TRADIȚIEI PĂGÂNE. Ideea Iadului nu este numai o credință a națiunii iudaice și a religiei creștine; ea se găsește și în tradiția popoarelor păgâne. Râul Styx, pe care nu-l mai trece nimeni înapoi după ce i-a trecut malurile; nefericitul Tantal, regele Frigiei, osândit la foame și sete veșnice pentru că a ofensat pe zei; sărmanul Sisif, tiran al Corintului, vestit prin cruzimea sa, care rostogolește veșnic o piatră spre vârful unui munte fără a ajunge vreodată acolo; Danaidele, care, pentru că și-au ucis bărbații, au ca pedeapsă să umple un butoi fără fund: acestea sunt atâtea mituri care proclamă credința păgânilor într-un supliciu veșnic, rânduit de dumnezeire ca dreaptă sancțiune a crimelor de pe acest pământ.

C. Rațiunea teologică.
Dumnezeu, judecătorul suprem, trebuie să dea fiecăruia după faptele sale. Dacă dreptul are drept la răsplată, vinovatul merită pedeapsa. Or, este foarte sigur că aici jos cei buni sunt adesea apăsați, că cei răi, departe de a fi totdeauna pedepsiți pentru crimele lor, se bucură uneori de bunurile acestei lumi fără a fi chinuiți de remușcare. Se cuvine, deci, ca Dumnezeu să restabilească echilibrul în cealaltă viață, dăruind fericirea unora și impunând altora pedeapsă.

(151) V. Natura Iadului. Corolare.

1° Natura Iadului.
Natura pedepsei trebuie să fie în raport cu natura vinei. Or, prin păcatul de moarte, omul se întoarce de la Dumnezeu și se lipește de creatură. Acestor două fețe ale ofensei trebuie, deci, să le corespundă două fețe ale pedepsei. De aceea osândiții suferă o îndoită pedeapsă: pedeapsa damnațiunii și pedeapsa simțurilor. De credință.

A. PEDEAPSA DAMNAȚIUNII. Pedeapsa damnațiunii constă în lipsirea de vederea fericită. Omul s-a întors de bunăvoie de la Dumnezeu. Este drept, așadar, ca el să fie depărtat și despărțit pentru totdeauna: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților”, zice Domnul nostru. (Mat., XXV, 41). Această întâi pedeapsă este, fără îndoială, cea mai dureroasă. Smuls din vatra sa, lepădat din patria sa, lipsit de orice bine, cel surghiunit este cel mai nenorocit dintre oameni. Cu cât mai jalnic este soarta osânditului, care este depărtat pentru totdeauna de Frumusețea infinită, care măsoară întinderea pierderii și a nenorocirii sale și care nu mai poate, de acum înainte, cere de la creatură plăcerea și desfătarea ce l-ar putea mângâia de pierderea lui Dumnezeu!

B. PEDEAPSA SIMȚURILOR. A doua pedeapsă se numește astfel pentru că are ca scop să pedepsească atașarea rea a păcătosului de bunurile nelegiuite ale acestei lumi și pentru că ea constă într-o tortură produsă de agenți sensibili. Ea există deja pentru sufletele despărțite de trupurile lor, ca și pentru îngerii căzuți, dar mai ales atunci când trupul se va uni iarăși cu sufletul își va avea toată intensitatea. După cum am văzut mai sus (Nr. 150), Domnul nostru caracterizează această pedeapsă prin două cuvinte: este ca un vierme care nu moare și un foc care nu se stinge niciodată: a) un vierme care nu moare: acesta este remușcarea veșnică ce roade conștiința la vederea răului săvârșit și acum iremediabil. „Am rătăcit deci departe de calea adevărului, zic cei răi, în ghearele mustrării conștiinței… N-am cunoscut calea Domnului… Am fost nimiciți în mijlocul fărădelegilor noastre.” (Înțelepciunea, V, 6, 7, 13). b) un foc care nu se stinge niciodată. Iadul este „un cuptor aprins în care va fi plângere și scrâșnire de dinți.” (Mat., XIII, 42).

Care este natura acestui foc? Trebuie oare asemănat cu acela pe care îl cunoaștem și care ne îngrozește atât de mult? Este cu siguranță un foc real, deși Biserica nu i-a definit în mod absolut natura. Ar fi absurd, într-adevăr, să credem că Domnul nostru ar fi voit să facă din această pedeapsă un simplu sperietor, cu singura intenție de a abate pe om de la rău.

2° Corolare.

1. DEOSEBIRE ÎN STAREA OSÂNDIȚILOR. Pedepsele osândiților sunt egale: 1) ca durată, fiindcă sunt veșnice; dar se deosebesc: 2) ca intensitate, căci „Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele sale.” (Rom., II, 6).
2. UȘURAREA PEDEPSELOR. Pedeapsa simțurilor pe care o suferă osândiții trebuie oare să scadă în intensitate cu vremea? Pot osândiții, prin rugăciunile celor vii, să dobândească de la mila lui Dumnezeu o îndulcire treptată a suferințelor lor? 1) Teologi precum P. iezuit Pétau (1583-1652), sulpicianul Emery și, mai recent, M. Garriguet, care a reluat teza lui Emery într-o lucrare de valoare, Le bon Dieu, au admis o ușurare a pedepselor, cel puțin vremelnică și proporționată cu rugăciunile credincioșilor, sprijinindu-se pe texte din Sfânta Scriptură (II Mac., XII, 41-46; Ps., LXXVI, 10) și pe pasaje din anumiți Părinți ai Bisericii: sfântul Augustin în Apus, sfântul Vasile, sfântul Ioan Gură de Aur și mai ales sfântul Ioan Damaschin în Răsărit. 2) Marea majoritate a teologilor mărturisește, împreună cu sfântul Toma, părerea contrară. După ce arată că textele scripturistice invocate nu sunt doveditoare și că părerea Părinților citați mai sus este discutabilă, ei cred că găsesc o dovadă hotărâtoare a opiniei lor în faptul că Biserica n-a avut niciodată obiceiul de a se ruga pentru sufletele care sunt în Iad. Deși teza ușurării pedepselor nu a fost niciodată condamnată de Biserică, este deci loc să socotim această a doua opinie ca sigură (v. Ami du Clergé, anul 1920, p. 662).
3. NUMĂRUL OSÂNDIȚILOR și LOCUL IADULUI sunt două chestiuni pe care trebuie, la fel ca pentru Cer, să le lăsăm fără răspuns. Biserica se mulțumește să ne avertizeze că oricine moare vinovat de un păcat de moarte neiertat este osândit la supliciul veșnic.

(152) VI. VEȘNICIA IADULUI ÎN FAȚA RAȚIUNII

Obiecție. Toți potrivnicii religiei catolice și, îndeosebi, raționaliștii se ridică împotriva dogmei Iadului și o declară în opoziție cu rațiunea. În viziunea lor, veșnicia pedepselor ar fi o pedeapsă fără proporție cu vina, deci contrară bunătății și chiar dreptății lui Dumnezeu. Iată, de altfel, cum a formulat Jules Simon această obiecție: „Pedeapsa are o îndoită rațiune de a fi: ispășirea vinei; îndreptarea vinovatului. Se întreabă dacă pedeapsa va dura veșnic? Această veșnicie suprimă unul dintre cele două caractere ale pedepsei, curățirea, îndreptarea; îl exagerează pe celălalt dincolo de cu putință, căci nu este nici o vină vremelnică ce ar cere o pedeapsă veșnică. Nici un principiu al rațiunii nu duce la veșnicia pedepselor și nu îngăduie a o admite.”

Răspuns. Că rațiunea singură, și în afara oricărei revelații, este neputincioasă să demonstreze că veșnicia pedepselor se impune ca o dreaptă sancțiune a păcatului, nu ne gândim nicidecum să tăgăduim. Susținem numai că Iadul veșnic nu este nicidecum în contradicție cu rațiunea și că nimic nu se opune unei pedepse veșnice, nici din partea păcătosului, nici din partea lui Dumnezeu.

A. DIN PARTEA PĂCĂTOSULUI. a) Ispășirea, se zice, trebuie să fie proporționată cu vina. Or „nu este nici o vină vremelnică ce ar cere o pedeapsă veșnică.” Este adevărat că repararea trebuie să fie în rațiune directă cu gravitatea ofensei. Chestiunea ce se pune este, așadar, a determina răutatea păcatului de moarte. Or, este un principiu admis că gravitatea unei injurii se măsoară deopotrivă după demnitatea celui ofensat și după josnicia celui ce ofensează; cu alte cuvinte, cu cât este mai mare distanța între ofensator și ofensat, cu atât injuria este mai gravă. Este limpede că, privită sub acest aspect, răutatea păcatului este infinită. Totuși admitem că, sub un alt aspect, și ca act omenesc, păcatul nu poate îmbrăca un caracter de infinit. De unde urmează că pedeapsa trebuie să aibă și ea această dublă față: infinită, pe de o parte, și finită, pe de altă parte. Or, astfel stau lucrurile cu pedepsele Iadului: ele nu sunt infinite nici prin natura lor, nici prin intensitatea lor; ele nu sunt infinite decât prin durată. b) Dar, se mai spune, orice pedeapsă trebuie să fie medicinală: ea trebuie să aibă în vedere „curățirea, îndreptarea” vinovatului. Fără îndoială; însă aplicarea leacurilor nu poate merge dincolo de viață. Dumnezeu lasă fiecărui om libertatea de a se întoarce către El sau de a se depărta de El. Dar, odată sfârșită viața, încercarea este făcută, iar pomul trebuie să rămână acolo unde a căzut. Un bolnav care refuză cu încăpățânare leacurile ce i se oferă nu trebuie să se plângă dacă nu se vindecă. Că pedepsele sunt mai întâi medicinale, foarte bine; dar că trebuie să fie întotdeauna, aceasta nu se poate demonstra. Vine un moment când singurul scop al pedepsei este de a pedepsi răul pentru că este rău și de a restaura ordinea încălcată.

B. DIN PARTEA LUI DUMNEZEU. a) Raționaliștii pretind că veșnicia pedepselor este incompatibilă cu bunătatea lui Dumnezeu. Dar cine nu vede că, punând astfel problema, se nesocotește una dintre fețele ei? Nu este îngăduit, într-adevăr, să se izoleze bunătatea de celelalte atribute. Fără îndoială, bunătatea infinită a lui Dumnezeu ar fi putut să nu creeze un Iad veșnic. b) Dar, alături de bunătate, este dreptatea. Iar dreptatea cere aplicarea unei pedepse proporționate cu vina și eficace: 1. o pedeapsă proporționată cu vina. Am văzut tocmai că veșnicia unei pedepse finite este singura în raport cu păcatul de moarte. A spune că sancțiunea nu trebuie să fie veșnică fiindcă vina a fost trecătoare înseamnă a invoca un principiu cu totul fals, anume că între durata vinei și durata pedepsei trebuie să existe întotdeauna o corelație. Este limpede, într-adevăr, că durata ispășirii trebuie să fie proporționată, nu cu durata vinei, ci cu gravitatea ei. Așa stau lucrurile, de altfel, și în legislațiile omenești. Un omor poate fi săvârșit într-o clipă; legile îl pedepsesc totuși cu pedeapsa morții, adică cu o pedeapsă, sub un anumit aspect, veșnică. De ce n-ar putea Dumnezeu să lucreze astfel? 2. O sancțiune eficace. Este ușor de văzut că numai o pedeapsă veșnică poate fi o sancțiune eficace. Dacă Iadul nu este veșnic, păcătosul ajunge la același sfârșit ca dreptul; răul este pus, în cele din urmă, pe același plan cu binele. Atunci, în definitiv, nepedepsit, cel rău și necredincios poate înmulți crimele sale, fiindcă, mai devreme sau mai târziu, va primi aceeași răsplată ca omul virtuos. Dumnezeu nu mai are atunci ultimul cuvânt și nu se mai vede pentru ce își risipește avansurile, comorile de iubire și de har față de păcătos, pentru ce Întruparea, pentru ce Răscumpărarea, pentru ce atâtea jertfe cerute oamenilor datoriei, dacă într-o zi trebuie să-i cuprindă pe unii și pe alții în aceeași iubire și aceeași fericire.

(153) VII. Existența Purgatoriului.

Existența Purgatoriului este, ca și aceea a Cerului și a Iadului, un adevăr de credință definit de Biserică. Ea este dovedită de Sfânta Scriptură, de învățătura Bisericii și de rațiune.

A. Sfânta Scriptură.
Într-adevăr, textele nu sunt numeroase, nici în Vechiul, nici în Noul Testament, care să ne ateste existența Purgatoriului.
a) VECHIUL TESTAMENT. Singurul text din Vechiul Testament care implică ideea Purgatoriului se găsește în a doua Carte a Macabeilor (XII, 43, 46). Iuda Macabeul aduce o jertfă pentru cei morți, ca să fie izbăviți de păcatele lor. Dacă este „un gând sfânt și mântuitor să te rogi pentru cei morți, ca să fie dezlegați de păcatele lor”, înseamnă că ei pot fi într-un loc din care este cu putință să ieși, deci nu în Iad, și că ei nu sunt încă în posesia vieții veșnice, din pricina unor greșeli ușoare pe care le-ar mai avea de ispășit.
b) NOUL TESTAMENT. Domnul nostru nu a vorbit niciodată în mod direct despre Purgatoriu, însă unele dintre cuvintele Sale îi descoperă totuși existența. Când zice, într-adevăr, „că păcatul împotriva Sfântului Duh nu se va ierta nici în veacul acesta, nici în veacul ce va să fie” (Mat., XII, 32), El vrea să facă să se înțeleagă că unele alte păcate pot fi iertate chiar și în lumea cealaltă. Sfântul Pavel, la rândul său, spune că unii vor fi mântuiți, dar trecând prin foc (I Cor., III, 15) și, potrivit cuvintelor sale, se roagă Domnului să facă milă lui Onisifor, care i-a făcut mare slujire la Roma și la Efes. (II Tim., I, 16, 18). El presupune, prin urmare, că acesta din urmă poate fi ajutat prin rugăciunea sa.

B. Învățătura Bisericii.
Dogma Purgatoriului a fost definită în chip expres de Conciliile al II-lea de la Lyon (1271), de la Florența (1439) și de la Trento (1545-1563). Și nu numai că Biserica a definit dogma Purgatoriului, adică existența unui loc de ispășire și de curățire prin care trebuie să treacă sufletele care nu sunt cu totul curate, dar ea învață că credincioșii de pe pământ pot, prin rugăciunile lor, prin faptele lor bune (Nr. 141), prin aplicarea indulgențelor (Nr. 417) și mai ales prin Sfânta Jertfă a Liturghiei (Nr. 388), să contribuie la ușurarea lor și să grăbească izbăvirea lor. De aceea, ea consacră în liturgia sa o zi deosebită sufletelor din Purgatoriu: în fiecare an, la 2 noiembrie, face Comemorarea tuturor credincioșilor răposați și își îndeamnă stăruitor credincioșii să-și unească rugăciunile cu ale sale.

C. Rațiunea.
Nu numai că dogma Purgatoriului decurge din Sfânta Scriptură și din învățătura Bisericii; ea este, pe deasupra, aprobată de rațiune. Mulți care au păcătuit și care nu pot intra de-a dreptul în „Viața veșnică”, fiindcă nimic întinat nu va intra în Cer (Apoc., XXI, 27), nu sunt totuși destul de vinovați ca să merite pedeapsa veșnică a Iadului; este, așadar, drept ca fericirea cerească să le fie dăruită după o ispășire mai mult sau mai puțin îndelungată.

(154) VIII. Natura Purgatoriului.

În Purgatoriu sunt, ca și în Iad, două feluri de pedepse: a) pedeapsa damnațiunii sau lipsirea de vederea lui Dumnezeu: lipsire îndulcită de nădejde. De aceea zicem la Liturghia morților: „Requiem aeternam dona eis, Domine, et lux perpetua luceat eis. Doamne, dă-le lor odihna veșnică și lumina veșnică să le lumineze”; b) pedeapsa simțurilor. După cei mai mulți teologi, aceste pedepse ar fi aceleași ca în Iad, fără veșnicie și fără deznădejde. Cât despre locul Purgatoriului, deși rugăciunile Bisericii vorbesc despre un loc de jos: „A porta inferi. De profundis. Din adânc ca dintr-un abis”, nu avem nici o date pentru a-l așeza într-un loc mai degrabă decât într-altul.

Concluzie practică.

1° Cerul: cuvânt plin de dulceață și mângâiere! Iadul, dimpotrivă: cuvânt înfricoșător! Să fie aceste două cuvinte și aceste două gânduri totdeauna înaintea minții noastre! Este, fără îndoială, mai bine să mergem la Isus prin iubire, dar frica este adesea mântuitoare, iar păcătosul poate veni la iubire prin frică. Trebuie, așadar, să medităm nu numai la bucuriile Cerului, ci și la înfricoșătoarele chinuri ale Iadului, ca să simțim o groază mai mare pentru păcat. Să adresăm foarte adesea Domnului nostru această scurtă invocație: „Doamne Isuse, păzește-ne de osândirea veșnică.”
2° Cel mai bun mijloc de a evita Iadul este să ne temem de Purgatoriu și de păcatul venial care duce la el.

LECTURI.

1° Citiți în sfântul Luca XVI, 19-31: istoria bogatului nemilostiv. 2° În sfântul Matei, XIII: parabolele neghinei, comoarei ascunse într-un câmp și năvodului. 3° În sfântul Matei, VII, 19: pomul neroditor aruncat în foc.

TEME SCRISE.

1° Când vă gândiți la Cer, cum vi-l închipuiți? 2° Spuneți când a fost creat Iadul. 3° Cunoașteți pe cineva dintre cei din preajma Domnului nostru care este cu siguranță în Iad? 4° Cunoașteți și pe alții? 5° În ce moment trebuie să înceteze Purgatoriul?