• 1° Care este obiectul articolului al 9-lea al Simbolului? Care este obiectul acestei lecții?
• 2° Care sunt erorile privitoare la întemeierea Bisericii? Enunțați dogma catolică. Pe ce se sprijină ea? Dezvoltați dovada luată din rațiune. Ce dovadă se ia din istorie? Dovediți că Iisus Hristos a întemeiat o Biserică ierarhică. Dovediți că Iisus Hristos a pus în fruntea Bisericii Sale un cap unic. Cum dovediți că Iisus Hristos a conferit primatul Sfântului Petru și urmașilor săi? Cum se poate stabili că Iisus Hristos a conferit Sfântului Petru și urmașilor săi privilegiul infalibilității?
• 3° A întemeiat Iisus Hristos mai multe Biserici? Pe ce ne sprijinim ca să spunem că n-a întemeiat decât una?
• 4° Care sunt Bisericile care se numesc creștine? Care sunt semnele adevăratei Biserici? Care sunt cele indicate de Simbolul de la Constantinopol? Ce înțelegeți prin unitate, sfințenie, catolicitate și apostolicitate?
• 5° Are Biserica romană unitatea? sfințenia? catolicitatea? apostolicitatea?
• 6° Dovediți că Biserica greacă nu are semnele adevăratei Biserici.
• 7° Are protestantismul semnele adevăratei Biserici?
• 8° Este Biserica catolică o societate căreia trebuie neapărat să-i aparții pentru a-ți dobândi mântuirea? Ce înțelegeți prin trupul Bisericii? Ce este sufletul ei? Care sunt aceia care nu aparțin trupului Bisericii? Și aceia care nu aparțin sufletului ei? Cum trebuie tălmăcită axioma obișnuită: În afara Bisericii nu este mântuire?

(122) Termeni.

Biserică (din grecescul „ekklesia”, „adunare”, „reuniune”). Acest cuvânt desemnează: a) fie locul unde catolicii se adună pentru a se ruga; b) fie pe catolicii înșiși, ca societate. În acest din urmă sens, Biserica este: 1. fie totalitatea credincioșilor dintr-o aceeași cetate sau dintr-o aceeași regiune. Ex.: Biserica din Antiohia (Fapte, XXIII, 1; XIV, 26), Biserica din Ierusalim (Fapte, VIII, 1); se spune de asemenea și astăzi: Biserica din Franța, Biserica din Paris, Biserica din Lyon; 2. fie totalitatea credincioșilor care mărturisesc religia lui Hristos și ascultă de păstorii însărcinați să o învețe, adică de Papă, cap suprem, și de Episcopi.

Biserica Răsăritului. Biserica Apusului. Expresii care desemnează credincioșii care făceau parte din Imperiul de Răsărit sau din Imperiul de Apus.

Adevărata Biserică. Societatea religioasă întemeiată de Iisus Hristos.

Biserica romană. Numele dat Bisericii catolice, pentru că toți credincioșii acestei Biserici sunt supuși autorității Papei, care este Episcopul Romei. Papii care au locuit în Franța, la Avignon, rămâneau episcopi ai Romei.

Biserica greacă schismatică. Această Biserică se numește astfel pentru că nu recunoaște autoritatea Papei. Ea își ia singură titlul de ortodoxă, adică potrivită cu adevărata credință.

Biserica protestantă. Protestanții sunt numiți astfel, pentru că la dieta de la Spira, în 1529, au protestat împotriva tuturor hotărârilor luate acolo în vederea restabilirii unirii. Anglia, Germania, Suedia, Norvegia, Elveția și Olanda sunt țări, în mare parte, protestante.

Primat (lat. „primus”, primul). A avea primatul înseamnă a ocupa primul rang, a fi capul.

DEZVOLTARE

(123) I. Articolul al 9-lea al Simbolului.

1° Obiect. Articolul al 9-lea al Simbolului: „Cred în Sfânta Biserică catolică, în Împărtășirea Sfinților”, cuprinde două părți: 1° Biserica; 2° Împărtășirea Sfinților. În cele două lecții ce urmează, vom trata despre Biserică, iar în a 19-a despre Împărtășirea Sfinților.

2° Împărțirea acestei lecții. Prima lecție despre Biserică cuprinde o întreită chestiune. Va trebui să dovedim: 1° că Iisus Hristos a întemeiat o Biserică și n-a întemeiat decât una; 2° că numai Biserica catolică posedă semnele adevăratei Biserici, cu excluderea celorlalte Biserici, schismatice și protestante, care se numesc creștine; 3° că este necesar pentru toți oamenii să aparțină adevăratei Biserici. În lecția următoare, vom vorbi despre constituția Bisericii.

(124) II. Întemeierea dumnezeiască a Bisericii.

1° Erori.
Dogma catolică a întemeierii dumnezeiești a Bisericii, așa cum o expunem mai jos, este tăgăduită: a) de grecii schismatici, care admit bine întemeierea unei Biserici infailibile, dar nu și primatul de jurisdicție al Papei; b) de protestanți, care resping cu toții primatul Papei și tăgăduiesc, cei mai mulți, existența unei autorități infailibile, neadmițând altă regulă de credință decât Sfânta Scriptură; c) de protestanții liberali (Harnack, Sabatier, Stapfer…) și de raționaliști, care susțin că nu a intrat în planurile Mântuitorului să întemeieze o Biserică drept societate. După ei, Biserica de astăzi ar fi rodul unei lente evoluții: alegerea, de către primele comunități creștine, a celor mai bătrâni, adică a presbiterilor sau preoților, spre a prezida adunările lor, apoi, mai târziu, instituirea unei autorități pentru a combate ereziile ce se iveau (gnosticismul și montanismul) ar marca primele ei trepte. d) La această din urmă categorie de adversari trebuie să fie alipiți moderniștii (Loisy, Tyrell), care admit, e drept, că Iisus Hristos a întemeiat un început de societate din care ar fi ieșit Biserica, dar care se învoiesc cu protestanții liberali și cu raționaliștii în a tăgădui Domnului nostru gândul și voința de a întemeia o societate religioasă așa cum există astăzi, cu un cap suprem și o autoritate infailibilă.

2° Dogma catolică.
Iisus Hristos a întemeiat o Biserică, adică o societate ierarhică (vezi Nr. 131), alcătuită din două grupuri deosebite: unul care învață și cârmuiește sub autoritatea unui singur cap, unic și infailibil, și altul care este învățat și cârmuit. Această dogmă, care a fost definită mai ales în cele două puncte principale ale sale, primatul și infailibilitatea Papei, de Conciliul Vatican (1870), se sprijină pe o dublă dovadă: una luată din rațiune și una luată din istorie.

A. DOVADĂ LUATĂ DIN RAȚIUNE. Desigur, dacă Hristos a întemeiat o Biserică așa cum o înțelegem noi, numai istoria ne poate învăța aceasta. Totuși, chiar înainte de a întreba istoria și de a-i cere ce a făcut Iisus Hristos, rațiunea ne spune ce trebuia să facă. Dacă se admite — și aceasta este admis de grecii schismatici și de marea majoritate a protestanților — că Iisus Hristos este Dumnezeu, că El a învățat o doctrină religioasă cuprinzând dogme de crezut, precepte de împlinit și rituri de păzit, și că a voit să o facă cunoscută și primită așa cum este, trebuie să credem că El a ales mijlocul de a ajunge la acest scop. Or, păstrarea întreagă a unei doctrine cere o autoritate vie și infailibilă. Este, în adevăr, cu totul evident că Sfânta Scriptură, pe care protestanții o înfățișează drept unica regulă de credință, este un mijloc neîndestulător. Fără îndoială, Sfânta Scriptură cuprinde cuvântul lui Dumnezeu și, prin urmare, un cuvânt infailibil. Dar ce vor face mai întâi cei care nu au destulă învățătură ca să o poată citi? Iar cei ce sunt în stare să o citească și chiar să o tâlcuiască, pot ei să se laude că îi vor descoperi totdeauna adevăratul sens? De aceea protestanții sunt siliți fie să presupună că Duhul Sfânt luminează conștiința fiecărui individ, ceea ce este o ipoteză cu totul gratuită și contrazisă de fapte, fie să declare că toate tâlcuirile sunt deopotrivă, ceea ce înseamnă a pune minciuna pe același plan cu adevărul. Se poate, așadar, presupune cu temei, chiar sprijinindu-ne numai pe rațiune, că Iisus Hristos n-a ales mijlocul invocat de protestanți, ci că a așezat în fruntea Bisericii Sale o autoritate vie și infailibilă, cu misiunea de a pune doctrina Sa întreagă la îndemâna tuturor.

B. DOVADĂ LUATĂ DIN ISTORIE. Să întrebăm acum istoria. Ceea ce Iisus Hristos trebuia să facă, a făcut oare? Sprijinindu-ne nu pe rațiune, ci pe istorie, vom dovedi: 1. împotriva protestanților, raționaliștilor și moderniștilor, că Iisus Hristos a întemeiat cu adevărat o Biserică ierarhică; și 2. împotriva schismaticilor Bisericii grecești, că El a pus în fruntea acestei Biserici un singur cap și infailibil, adică a dat primatul și infailibilitatea Sfântului Petru și urmașilor lui.

Propoziția întâi.
Iisus Hristos a întemeiat o Biserică ierarhică. Această propoziție se sprijină pe faptele și cuvintele Domnului nostru și pe purtarea Apostolilor: a) pe faptele și cuvintele Domnului nostru. Desigur, Biserica nu s-a născut dintr-o dată; dar nu este mai puțin sigur că Iisus Hristos a lucrat la întemeierea ei, deși prin trepte succesive. 1. Mai întâi i-a pregătit căile, vestind-o și luând ca temă obișnuită a predicilor Sale apropiata întemeiere a împărăției lui Dumnezeu, care trebuia să se întindă la toate neamurile, asemenea unui grăunte de muștar care, din cea mai mică dintre plante, ajunge un copac mare. 2. Apoi, a doua treaptă: Domnul nostru cheamă la Sine ucenici, alege dintre ei doisprezece, pe care îi face apostoli și cărora le făgăduiește puterea de a învăța, de a sfinți și de a cârmui. 3. În sfârșit, ultima treaptă: Iisus își împlinește făgăduința după Învierea Sa. El încredințează Apostolilor misiunea și puterile lor prin aceste cuvinte: „Toată puterea Mi s-a dat în Cer și pe pământ. Mergeți dar și învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit; și iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul lumii.” (Mat., XXVIII, 19-20). Din aceste fapte și cuvinte rezultă limpede că Iisus Hristos a întemeiat o societate religioasă căreia Apostolii i-au primit sarcina: o societate văzută și nu numai o societate a sufletelor; o societate ierarhică, alcătuită din două grupuri, din două feluri de membri: unii care învață și cârmuiesc, alții care sunt învățați și cârmuiți.

b) Propoziția se sprijină în al doilea rând pe purtarea Apostolilor. Am văzut că Iisus Hristos a întemeiat o Biserică și a încredințat Apostolilor misiunea de a dezvolta lucrarea Sa. Să vedem deci ce au făcut ei. Este de ajuns să deschidem Faptele Apostolilor și Epistolele Sfântului Pavel, pentru a constata îndată că Biserica este întemeiată încă din primul ceas al creștinismului, alcătuind o societate ierarhică, compusă din cele două grupuri despre care am vorbit și în care se intră prin poarta Botezului. În primul grup, al membrilor învățați, vedem mai întâi iudei — Sfântul Petru convertește cinci mii în primele sale două predici — apoi samarineni, apoi, în mare număr, neamuri sau păgâni risipiți în lumea întreagă. În al doilea grup, Biserica învățătoare, găsim pe Apostoli, care întemeiază pretutindeni comunități religioase, Biserici particulare, pe care le conduc fie ei înșiși, fie prin episcopi și preoți (Fapte, XIV, 22; XX, 17), cărora le arată îndatoririle, precum, de pildă, Sfântul Pavel o face în Epistolele sale către Tit și către Timotei. Astfel, pe vremea Apostolilor, Biserica are organizarea sa. Ea crește repede și are înainte un lung viitor, încât Sfântul Pavel îndrăznește să o asemene deja unui edificiu mare, ale cărui temelii sunt Apostolii, iar piatra din capul unghiului este Iisus Hristos (Efes., II, 20). Iar dacă, de la Apostoli, am trece la urmașii lor, am vedea că Biserica dăinuie mereu și că, în ciuda persecuțiilor, ia chiar dezvoltări însemnate, până când, în cele din urmă, sub domnia lui Constantin cel Mare, este recunoscută în mod oficial.

Propoziția a doua.
Iisus Hristos a pus în fruntea Bisericii Sale un singur cap și infailibil. În propoziția precedentă s-a arătat că Iisus Hristos a întemeiat Biserica Sa pe principiul ierarhiei. Vom dovedi în această nouă propoziție că Biserica este o societate monarhică, în fruntea căreia Hristos a pus un cap suprem și infailibil. Cu alte cuvinte, vom arăta că Iisus Hristos a conferit primatul și infailibilitatea Sfântului Petru și, în persoana lui, urmașilor săi, adică Papilor.

A. PRIMATUL.
a) Iisus Hristos a conferit Sfântului Petru primatul de jurisdicție și nu numai un primat de cinste. Că Sfântul Petru a fost rânduit capul suprem al Bisericii, avem drept dovezi: 1. Cuvintele prin care Domnul nostru i-a făgăduit primatul. Într-o zi, când Sfântul Petru tocmai mărturisise dumnezeirea Învățătorului său, Acesta i-a răspuns prin această făgăduință: „Și Eu îți spun că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui. Și îți voi da cheile împărăției cerurilor. Tot ce vei lega pe pământ va fi legat în ceruri și tot ce vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri.” (Mat., XVI, 18-19). Dacă Sfântul Petru trebuie să fie temelia Bisericii, dacă trebuie să primească cheile ei, care sunt însemnul puterii, atunci tocmai primatul îi făgăduiește deja Iisus Hristos; 2. Cuvintele prin care Domnul nostru i-a conferit primatul. După Înviere, Hristos îi spune Sfântului Petru de două ori: „Paște mieii Mei”, și a treia oară: „Paște oile Mele.” (Ioan, XXI, 15-17). Astfel, Sfântul Petru primește sarcina și puterea de a paște toată turma lui Iisus Hristos, miei și oi: el este, așadar, rânduit păstorul și capul suprem al întregii Biserici; 3. Însuși exercițiul primatului. După Înălțare, Sfântul Petru joacă rolul de cap. El propune alegerea unui alt apostol în locul lui Iuda (Fapte, I, 15, 22). El propovăduiește cel dintâi Evanghelia în ziua Cincizecimii (Fapte, II, 14). Deși Sfântul Iacob era episcop al Ierusalimului, Sfântul Petru este cel care prezidează sinodul ținut în acest oraș (Fapte, XV). Evangheliștii îl numesc totdeauna în primul rând. Sfântul Pavel însuși socotește că trebuie să se înfățișeze înaintea lui ca înaintea capului său (Gal., II, 18; II, 2). Este deci cu totul evident că Apostolii au recunoscut primatul Sfântului Petru.

b) Episcopii Romei sunt urmașii Sfântului Petru în primat. Acest articol de credință, definit de Conciliul Vatican, sesiunea IV, se sprijină pe un dublu argument: 1. pe natura lucrurilor. Scopul Domnului nostru, stabilind primatul lui Petru, a fost să asigure unitatea și statornicia Bisericii Sale. Or, această țintă neputând înceta odată cu Sfântul Petru, este de la sine înțeles că primatul trebuia să treacă la urmașii săi. Pe de altă parte, fiind istoric sigur că Sfântul Petru și-a așezat scaunul la Roma, urmează că și episcopul Romei trebuie să-i succeadă în primat; 2. pe mărturia istoriei. Dacă cercetăm istoria, vedem că primatul Episcopilor Romei a fost recunoscut: 1) de scriitorii bisericești, precum Sfântul Ignatie (mort în 107), Sfântul Irineu (mort în 202), Tertulian (mort în 215) etc., care declară că episcopul Romei are supremația pentru că este urmașul lui Petru; 2) de concilii. Astfel, Părinții Conciliului de la Calcedon, în 451, trimit o scrisoare Papei Sfântul Leon spre a cere confirmarea decretelor lor. Pe rând, conciliile de la Constantinopol, al 3-lea ținut în 680, al 4-lea în 869, Conciliul de la Florența, în 1439, alcătuit din Părinți greci și latini, proclamă primatul urmașului Sfântului Petru și spun că Iisus Hristos i-a dat, în persoana Sfântului Petru, „putere deplină de a paște, de a conduce și de a guverna întreaga Biserică”; 3) prin obiceiul de a apela la Episcopul Romei spre a pune capăt neînțelegerilor. Astfel, încă din veacul I, Sfântul Clement scrie Bisericii din Corint pentru a încheia o ceartă, și aceasta pe când Apostolul Sfântul Ioan era încă în viață. Sfântul Atanasie și Sfântul Ioan Gură de Aur apelează la Papă pentru apărarea drepturilor lor. Adesea, chiar episcopii Orientului s-au adresat Episcopului Romei spre a-i cere ocrotire. 4) Istoria mai mărturisește că Papii au avut totdeauna conștiința de a fi urmașii lui Petru în primat și au voit întotdeauna să-și exercite jurisdicția asupra întregii Biserici. Astfel, în veacul al II-lea, papa Victor poruncește episcopilor Asiei, sub pedeapsa excomunicării, să urmeze uzul comun al Bisericii la serbarea Paștilor. În veacul al III-lea, papa Ștefan oprește episcopilor Africii și ai Asiei să reboteze pe cei care fuseseră botezați de eretici.

B. INFALIBILITATEA. Iisus Hristos i-a conferit Sfântului Petru și urmașilor săi privilegiul infalibilității. Privilegiul infalibilității este, într-adevăr, o consecință a primatului. El decurge: a) din misiunea încredințată lui Petru de Domnul nostru. Sfântului Petru i s-a dat sarcina de a paște toată turma (Ioan, XXI, 16), de a-și întări frații în credință (Luca, XXII, 32). În același timp în care îl pune în fruntea Bisericii Sale, Hristos îl asigură că S-a rugat pentru el „ca credința lui să nu se piardă” (Luca, XXII, 32) și că nu are a se teme pentru Biserica a cărei grijă i-o încredințează, căci „porțile iadului nu o vor birui” (Mat., XVI, 18). Astfel de făgăduințe nu s-ar putea împlini dacă acela care trebuie să fie temelia edificiului ar fi în stare să învețe rătăcirea; b) din credința vechimii. Este foarte sigur că infalibilitatea doctrinară a Papei a fost recunoscută în Biserică încă de la început. Astfel, pentru a cita numai câteva exemple, Sfântul Irineu declară că toate Bisericile trebuie să fie de acord cu aceea a Romei, care singură posedă adevărul integral; Sfântul Ciprian atribuie aceeași prerogativă Bisericii Romei. Sfântul Augustin era nu mai puțin încredințat de infalibilitatea definițiilor Pontifului roman, căci nu șovăie să proclame, într-una din cuvântările sale către popor, că controversa asupra pelagianismului a luat sfârșit, prin faptul că papa Sfântul Inocențiu I își rostise judecata.

Putem, așadar, conchide, sprijinindu-ne pe rațiune și pe istorie, că Iisus Hristos a întemeiat cu adevărat o Biserică și că această Biserică este o societate ierarhică, în fruntea căreia El a pus un cap unic și infailibil.

(125) III. Iisus Hristos n-a întemeiat decât o singură Biserică.

Dacă este sigur că Iisus Hristos a întemeiat o Biserică, nu este mai puțin evident că n-a întemeiat decât una singură, având în vedere scopul pe care îl urmărea. Hristos aduce lumii o doctrină nouă, adevăruri dumnezeiești: vestește împărăția lui Dumnezeu și voiește ca Evanghelia Sa să fie propovăduită la toată făptura. Și, deoarece nu poate duce personal învățătura Sa la toate popoarele universului, deoarece trebuie să se mărginească la cetățile cele mai însemnate ale Iudeei, El dă Apostolilor Săi și urmașilor lor misiunea de a-I ține locul și de a împlini, de-a lungul veacurilor, lucrarea pe care El Însuși nu o poate îndeplini. Dar este de la sine înțeles că doctrina Sa trebuie să fie propovăduită pretutindeni în întregimea ei și așa cum a învățat-o El. Multe dintre cuvintele Sale exprimă, de altfel, voința Sa expresă în această privință. El voiește „o singură turmă și un singur păstor.” (Ioan, X, 16). Biserica pe care o întemeiază trebuie să fie una până la sfârșitul veacurilor.

Or, în vremea noastră ne aflăm în fața mai multor Biserici care se numesc creștine, care recunosc același întemeietor și care pretind, fiecare, că este adevărata Biserică întemeiată de Hristos. Pe de altă parte, aceste Biserici au doctrine în parte deosebite; ele nu vin deci toate de la El, fiindcă El n-a învățat decât o singură doctrină. Întrebarea care se pune este, prin urmare, de a ști care este cea adevărată.

(126) IV. Notele sau semnele adevăratei Biserici.

Biserica catolică, Biserica schismatică sau ortodoxă, Biserica protestantă pretind toate trei a fi Biserica întemeiată de Iisus Hristos. Care sunt notele, semnele, sau, dacă voim, semnele exterioare și văzute, care îngăduie a deosebi adevărata Biserică a lui Hristos? La rigoare, am putea răspunde că dovada este deja făcută și că Biserica întemeiată de Iisus Hristos este, fără nici o îndoială, aceea care recunoaște primatul și infalibilitatea lui Petru și a urmașilor săi. Și, cum Biserica romană este singura care admite acest primat, un primat de jurisdicție și nu numai un primat de cinste, cum ar voi schismaticii, numai ea poate fi Biserica lui Hristos. Deși primatul Papei este semnul cel mai bun și, singur, îndestulător, vom trece totuși în revistă cele patru note arătate de Conciliul de la Niceea-Constantinopol: „Et unam, sanctam, catholicam et apostolicam”. Vom vedea, după cuvintele Domnului nostru, cum aceste patru note sunt, într-adevăr, semne descoperitoare ale adevăratei Biserici.

1° Unitatea.
Hristos a declarat-o. El voiește „o singură turmă și un singur păstor”. Sfântul Pavel voiește ca creștinii să aibă o aceeași cugetare, un același suflet, un același simțământ (Filip., II, 2; Rom., XII, 16), căci „nu este decât un Domn, o credință, un botez” (Efes., IV, 5). Adevărata Biserică trebuie deci să aibă: a) unitatea cârmuirii. Trebuie ca păstorul suprem să fie unul singur, pentru ca să nu fie dezbinare în turmă; b) unitatea credinței. Trebuie ca toți credincioșii care aparțin adevăratei Biserici să aibă aceeași credință.

2° Sfințenia.
Biserica, având ca misiune sfințirea oamenilor și călăuzirea lor spre mântuire, este de la sine înțeles că trebuie să fie sfântă: a) în doctrina sa, în cultul său și în morala sa și b) în membrii săi. Trebuie chiar ca între aceștia — și aceasta trebuie să fie mai ales caracteristica Bisericii lui Iisus Hristos — să se găsească unii care să aibă o sfințenie eminentă și virtuți eroice. Căci, dacă este adevărat că Iisus Hristos n-a impus tuturor perfecțiunea creștină ca obligație, nu este mai puțin adevărat că El a recomandat-o sufletelor de elită: „Fiți dar desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este.” (Mat., V, 48).

3° Catolicitatea.
„Mergeți în toată lumea, spune Iisus Hristos Apostolilor Săi, și propovăduiți la toată făptura” (Marcu, XVI, 15). Și nu numai că Iisus Hristos dă Apostolilor și urmașilor lor misiunea de a propovădui Evanghelia în toată lumea, dar El prezice că așa va fi. El le spune, într-adevăr, Apostolilor, înainte de Înălțarea Sa: „Veți fi martorii Mei în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului” (Fapte, I, 8). Dar dacă Biserica lui Hristos trebuie să se întindă la toată lumea, orice Biserică națională, care nu cuprinde decât supuși ai aceleiași țări, nu poate fi această Biserică. Tot astfel, catolicitatea implică unitatea, căci, dacă Biserica n-ar fi una, nu am avea înaintea noastră o Biserică universală, ci o colecție de societăți mai mult sau mai puțin numeroase și mai mult sau mai puțin deosebite.

Trebuie de asemenea a se nota că universalitatea despre care este vorba nu este o universalitate absolută, ci o universalitate morală, care există din moment ce Biserica este răspândită în cea mai mare parte a lumii.

4° Apostolicitatea.
Adevărata Biserică trebuie să fie apostolică: a) în păstorii săi. Cârmuitorii care o conduc astăzi trebuie să fie urmașii legitimi ai Apostolilor. Trebuie ca, de la Papa care domnește astăzi și de la Episcopi, să se poată reface verigile unui lanț neîntrerupt până la Sfântul Petru și la Colegiul Apostolilor; b) în doctrina sa. Aceasta trebuie să fie astăzi aceeași cu aceea care a fost propovăduită de Apostoli. Trebuie ca articolele de credință care alcătuiesc dogma Bisericii din veacul al XX-lea să se regăsească — nu, desigur, exprimate în aceiași termeni, nici definite de la început în Biserica primitivă — dar să fie cuprinse în ea cel puțin în germene; trebuie ca dezvoltarea pe care a luat-o doctrina propovăduită de Hristos și de Apostoli să fie o dezvoltare firească și nu în afara legilor normale ale creșterii, după cum, în pruncul din leagăn, se pot afla deja însușirile omului la vârsta matură.

(127) V. Biserica Catolică romană posedă aceste patru note.

1° Unitatea.
Biserica romană este una: a) în capul său. Toți credincioșii ei recunosc același cap, care este Papa. Ei cred că Papa este urmașul Sfântului Petru în primat și că Episcopii în comuniune cu el sunt urmașii Apostolilor; b) în credința sa. Din unitatea cârmuirii decurge în mod necesar unitatea credinței, deoarece toți catolicii au îndatorirea strictă de a asculta de autoritatea infailibilă care îi învață. Toți mărturisesc, deci, aceeași credință, primesc aceleași sacramente și practică același cult.

2° Sfințenia.
Biserica romană este sfântă: a) în doctrina sa. Nu numai că cere tuturor fiilor săi să păzească poruncile lui Dumnezeu, să primească sacramentele și să practice mortificarea, dar îi împinge la o desăvârșire mai mare, propunându-le sfaturile evanghelice; b) în membrii săi. A fost întotdeauna, în Biserica catolică, un număr însemnat de fii ai ei care s-au deosebit prin virtuți eroice. Desigur, în Biserică, ca în orice societate, neghina este amestecată cu grâul cel bun. Au fost întotdeauna și vor fi întotdeauna catolici răi și păcătoși, dar aceasta nu dovedește nimic împotriva excelenței doctrinei, căci slăbiciunile și greșelile vin de la indivizi și nu de la doctrină, ale cărei învățături sunt călcate în picioare în loc de a fi urmate. În plus, scandalurile unor catolici nu trebuie să mire, după prezicerea Domnului nostru, Care a declarat că „este cu neputință să nu vină sminteli” (Luca, XVII, 1), și după cuvintele Sfântului Pavel: „Se vor ridica, chiar dintre voi, oameni care vor învăța doctrine strâmbe ca să tragă pe ucenici după ei.” (Fapte, XX, 30).

3° Catolicitatea.
Biserica romană are universalitatea morală: ea se întinde asupra celei mai mari părți a lumii, iar numărul adepților ei întrece cu mult cifra respectivă a celorlalte societăți creștine. Ea este mai ales catolică pentru că, prin principiul ei, se adresează tuturor și a fost întemeiată pentru toți. Catolică era deja în germene în ziua Cincizecimii, când Sfântul Petru a convertit trei mii de persoane. Catolică este încă, pentru că nu este Biserica vreunei naționalități, nici a vreunei rase, pentru că știe să se potrivească diferitelor popoare fără a scădea vreodată ceva din doctrina sa, astfel încât un catolic francez nu se deosebește întru nimic de un catolic englez ori rus, negru ori chinez.

4° Apostolicitatea.
Biserica romană este apostolică: a) în păstorii săi. Numai ea poate urca de la Papa de astăzi, Pius al XI-lea (al 262-lea Papă), până la Sfântul Petru. De asemenea, s-ar putea dovedi prin istoria Bisericii și a conciliilor că trupul învățător de astăzi, adică totalitatea Episcopilor în comuniune cu Papa, sunt urmașii legitimi ai Apostolilor. Noile scaune episcopale, create pe măsura trebuințelor Bisericii, au fost întotdeauna create prin autoritatea și în dependență de Scaunul Sfânt; b) în doctrina sa. Apostolicitatea doctrinei este o consecință a apostolicității păstorilor. Dacă nu a fost întrerupere în șirul cârmuitorilor Bisericii, adică al trupului învățător, este tot temeiul să credem că doctrina apostolică ne-a fost transmisă întreagă.

Suntem, așadar, îndreptățiți să conchidem că Biserica romană posedă cele patru semne ale adevăratei Biserici, arătate de Simbolul Apostolilor și de cel de la Constantinopol.

(128) VI. Biserica greacă nu are semnele adevăratei Biserici.

Biserica catolică având semnele adevăratei Biserici, urmează că celelalte două Biserici, Biserica greacă schismatică și Biserica protestantă, nu le pot avea, fiindcă sunt în dezacord cu ea. Dacă dovedim aici că ele nu au semnele adevăratei Biserici, nu urmărim, așadar, alt scop decât a face o simplă contraprobare. Biserica greacă nu are:

1° Unitatea.
Ea nu este una: a) nici în capul său. Bisericile Rusiei, Greciei și României sunt toate autonome și recunosc mai mult sau mai puțin autoritatea capului statului; b) nici în credința sa. Biserica greacă este împărțită, într-adevăr, într-un anumit număr de secte: nestorieni, monofiziți, monotelți etc. În timp ce rușii cred, de pildă, în validitatea Botezului prin turnare și stropire, grecii nu admit decât Botezul prin afundare.

2° Sfințenia. Biserica greacă nu o are, cel puțin în întemeietorii săi, care n-au fost decât niște ambițioși. Este adevărat că a păstrat sacramentele, adică toate mijloacele sfințirii; dar este departe de a produce virtuțile eroice pe care le putem admira atât de des în Biserica catolică.

3° Catolicitatea. Biserica greacă nu pare să aibă nici o grijă de cuvântul Mântuitorului: „Învățați toate neamurile”, și rămâne mărginită într-o parte a Europei, unde soarta ei pare legată de aceea a prinților.

4° Apostolicitatea. Biserica greacă are, fără îndoială, apostolicitatea prin originile sale; are, ca și religia catolică, adevărați preoți și adevărați episcopi, dar nu urcă la Apostoli prin doctrina sa, nici prin capii săi de astăzi, care s-au desprins de autoritatea legitimă a Romei.

(129) VII. Protestantismul nu are semnele adevăratei Biserici.

Protestantismul, care datează din veacul al XVI-lea, cuprinde astăzi un anumit număr de secte, dintre care cele trei principale sunt: luteranismul, calvinismul și anglicanismul.

Oricare i-ar fi forma, protestantismul nu poate pretinde la cele patru note ale adevăratei Biserici.

1° Unitatea.
Protestantismul nu este unul: a) nici în capul său. Acesta, nefiind nimic altceva decât capul statului, protestantismul numără, așadar, tot atâția capi câte națiuni; b) nici în credința sa: și aceasta este o consecință necesară a principiului său urâcios al liberului examen, care îngăduie adepților săi să tâlcuiască Sfânta Scriptură după propriul lor înțeles. De aceea istoria și experiența zilnică ne arată protestantismul împărțit într-o mulțime de secte religioase care se deosebesc unele de altele în punctele cele mai esențiale ale doctrinei, precum prezența reală a trupului Domnului nostru în Euharistie, admisă de unii, lepădată de alții. Mai mult, departe de a avea aceeași credință și același simbol, aceste secte se luptă între ele.

2° Sfințenia.
Ceea ce am spus despre Biserica greacă se potrivește tot atât de bine și Bisericii protestante. Ea nu poate să ne arate martirii săi, fecioarele sale și anahoreții săi; și ar fi o ironie să ni-i înfățișeze pe întemeietorii săi, Luther, Calvin și mai ales Henric al VIII-lea, drept modele de virtute.

3° Catolicitatea.
Protestantismul poate trimite misionari în toate țările, dar ce valoare poate avea catolicitatea, dacă nu are unitatea drept temelie și dacă slujitorii nu învață pretutindeni aceeași doctrină?

4° Apostolicitatea.
Nimeni nu era luteran înainte de Luther, calvinist înainte de Calvin, nici anglican înainte de Henric al VIII-lea. Și cum ar putea Luther, Calvin și Henric al VIII-lea, rege desfrânat și sângeros, să-și tragă misiunea de la Apostoli?

Biserica protestantă nu are, așadar, după cum nici Biserica greacă, semnele adevăratei Biserici.

(130) VIII. Necesitatea de a face parte din Biserică. „În afara Bisericii nu este mântuire.”

Biserica catolică, care este adevărata Biserică, trebuie oare privită ca o societate obligatorie, căreia este cu totul necesar să-i aparții pentru a-ți dobândi mântuirea? Cum trebuie înțeles acest axiomat obișnuit: „În afara Bisericii nu este mântuire”?

Pentru a rezolva această chestiune, se cuvine a deosebi două lucruri în Biserică: a) trupul, adică această organizație socială, văzută, căreia îi aparține orice persoană botezată, care nu este nici despărțită de bunăvoie de Biserică, nici excomunicată; și b) sufletul, adică harul sfințitor care ne face să avem împărtășire la viața lui Hristos.

1° Nu aparțin, așadar, trupului Bisericii: a) necredincioșii: iudei, mahomedani, idolatri, care nu au primit Botezul; b) ereticii, care mărturisesc o doctrină declarată eretică de Biserică; c) schismaticii, care nu se supun autorității Papei; d) apostații, care își leapădă botezul și trec la o altă religie; e) excomunicații denunțați, adică aceia cu care orice legătură este oprită, dar nu și excomunicații tolerați.

2° Nu aparțin sufletului Bisericii: toți păcătoșii. Harul sfințitor este unicul mijloc de mântuire. Prin urmare, toți cei ce nu îl au pot, în zadar, să aparțină trupului Bisericii: ei nu sunt ai sufletului ei și nu se pot mântui.

Axioma: „ÎN AFARA BISERICII NU ESTE MÂNTUIRE” nu trebuie, deci, tălmăcită în sensul ei strict, ci trebuie înțeleasă în acest sens: că nu există mântuire pentru cei care sunt în rătăcire voită și vinovată, pentru cei care, știind că Biserica catolică este adevărata Biserică, refuză să intre în ea, să primească credințele ei și să împlinească poruncile ei. Dimpotrivă, cei care sunt în rătăcire neînvinsă, necredincioși, eretici, schismatici etc., care își țin religia cu bună-credință și se silesc să placă lui Dumnezeu după luminile conștiinței lor, pot aparține sufletului Bisericii, chiar dacă nu fac parte din trupul ei, cel puțin în chip exterior și explicit. Ei se pot, așadar, mântui, căci Dumnezeu îi va judeca după ceea ce au cunoscut și împlinit, nu după ceea ce au ignorat din lege.

Concluzie practică.

1° Este o mare cinste pentru noi și un mare avantaj a fi catolici și trebuie să fim gata la toate, la persecuție, chiar la moarte, mai degrabă decât să renunțăm la Iisus Hristos și la Biserica Sa.

2° Dacă avem bine înțelegerea fericirii noastre, trebuie să o dorim și altora. Să ne rugăm pentru cei care nu aparțin Bisericii catolice și să ne arătăm darnici pentru operele Răspândirii credinței și ale Sfintei Copilării, care au ca scop a trimite misionari să ducă lumina între neamurile necredincioase.

LECTURI.

1° A se citi Sfântul Matei, cap. XVI. Iisus Hristos dă Sfântului Petru cheile împărăției cerurilor.

2° O doamnă călătorea împreună cu doi slujitori protestanți, care au început să vorbească împotriva religiei catolice, glumind mult pe seama mai multor obiceiuri ale ei și lăudând reforma pe care o făcuse Luther. Doamna, care până atunci păstrase tăcerea, le spuse râzând: „Trebuie să mărturisim, domnilor, că ați făcut o admirabilă reformă: ați scos postul mare, liturghia, spovada, purgatoriul; scoateți încă iadul și voi fi de partea voastră.” Ei nu răspunseră un cuvânt și nu mai vorbiră despre religie. (Buletinul Sfântului Francisc de Sales.)

TEME SCRISE.

 1° Era Biserica catolică aceeași pe vremea Apostolilor ca și acum? 2° Spuneți de ce adevărata religie trebuie să fie una, sfântă, catolică și apostolică. Pentru ce recunoaștem Biserica după aceste semne mai degrabă decât după altele? 3° Dacă ar trebui să alegeți, ați prefera situația unui catolic în stare de păcat de moarte celei a unui necredincios, a unui eretic sau a unui schismatic? Unde ați avea mai multă nădejde de mântuire?