• I. 1. Ce este nădejdea? 2. Care este natura nădejdii creștine? 3. Cum poate ea fi o virtute? 4. În ce chip este ea o virtute supranaturală? 5. Care este obiectul principal al nădejdii? 6. Care este obiectul ei secundar? 7. Sunt bunurile vremelnice obiect al nădejdii? 8. Care este motivul nădejdii? 9. Care sunt calitățile nădejdii?
• II. 1. Este virtutea nădejdii necesară? 2. Când sunt adulții obligați să facă acte de nădejde? 3. Care sunt adversarii nădejdii creștine? 4. Ce trebuie înțeles prin iubirea curată a quietiștilor? 5. În ce constă falsitatea acestei doctrine? 6. Ce reproș aduc raționaliștii moderni moralei creștine, cu privire la nădejde? 7. Ce li se poate răspunde?
• III. 1. Cum se păcătuiește împotriva nădejdii? 2. Ce este deznădejdea? 3. Când este deznădejde? 4. Ce este indiferența? 5. Ce este prezumția? 6. Când este prezumție? 7. Care este gravitatea păcatelor împotriva nădejdii?

(287) Termeni.

Nădejdea, a) În sensul ei general, nădejdea este așteptarea unui bine pe care îl dorim. – b) În sens restrâns, și precum este întrebuințat în această lecție, acest cuvânt desemnează a doua virtute teologală (vezi Nr. 288). Ca virtute teologală, ea este adesea numită: nădejdea creștină, spre a o deosebi de nădejdea pământească, care este o dispoziție a sufletului și nu o virtute.

Notă. – Nădejdea, care ține un loc mare în Sfânta Scriptură, este comună Legii vechi și Legii noi. Dar se cuvine a nota că, în Vechiul Testament, iudeii leagă mult mai multă însemnătate de bunurile vremelnice decât de fericirea veșnică; totuși, întrucât bunurile vremelnice erau făgăduite de Dumnezeu și slujeau drept sprijin Legii mozaice, a le nădăjdui era un act religios. În Noul Testament, bunurile vremelnice pălesc înaintea bunurilor duhovnicești: „Căutați împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte vi se vor da pe deasupra” (Luca, XII, 31).

Deznădejde. A deznădăjdui înseamnă a pierde orice încredere în bunătatea lui Dumnezeu și a crede că mântuirea este de acum cu neputință.

Prezumție. Părere prea avantajoasă pe care o are cineva despre sine însuși și, prin urmare, încredere exagerată în propriile sale puteri.

DEZVOLTARE

(288) I. Nădejdea. Natură. Obiect. Motiv. Calități.

1° Definiție. – Nădejdea creștină este o virtute supranaturală prin care avem încrederea tare de a dobândi fericirea veșnică și mijloacele de a ajunge la ea; încredere întemeiată pe puterea, pe bunătatea și pe credincioșia lui Dumnezeu față de făgăduințele Sale. Să studiem, după această definiție, natura, obiectul, motivul și calitățile nădejdii.

2° Natura nădejdii. – Nădejdea este o virtute supranaturală. Ea este: – a) o virtute, adică o dispoziție a sufletului care ne îndeamnă să facem acte de nădejde, în ciuda piedicilor pe care le întâlnim: ca orice virtute, ea implică efortul. Fără îndoială, nădejdea este o nevoie firească a inimii omului; totuși nu este mai puțin adevărat că nădejdea creștină nu este fără greutate, căci fericirea pe care o urmărește este adesea în opoziție cu plăcerile acestei lumi și, pentru a câștiga bucuriile cerului, trebuie mai întâi să le jertfim pe cele de aici de jos; – b) virtute supranaturală. Ca și credința, nădejdea este supranaturală: – 1. prin principiul ei (harul); – 2. prin obiectul ei (cerul); și – 3. prin motivul ei (atributele lui Dumnezeu).

Ca virtute teologală și astfel cum tocmai a fost definită, ea se numește nădejde habituală. Când se traduce prin acte, este nădejdea actuală.

3° Obiectul nădejdii. – Nădejdea ne dă încrederea tare de a dobândi fericirea veșnică și mijloacele de a ajunge la ea. Astfel, obiectul nădejdii este îndoit.

A. Obiectul principal este posedarea lui Dumnezeu în fericirea Cerului. Obiectul nădejdii este, așadar, incomparabil. Omul nu poate gusta aici jos decât bucurii neîmplinite: bogățiile, ambiția, onorurile și chiar plăcerile mai curate (ale minții și ale prieteniei) sunt neputincioase a satisface dorințele nesățioase ale inimii sale. Numai Dumnezeu poate da fericirea deplină după care el suspină.

B. Al doilea obiect al nădejdii creștine este harul. „Slava este ținta; harul este mijlocul. Așteptăm de la Dumnezeu cununa; așteptăm de la El și ajutorul care ne-o va face să o merităm: ajutor trecător al harului actual; ajutor statornic al harului habitual, care pune în noi un principiu superior de lucrare, o izvorâre țâșnitoare de virtuți și de merite.”

Pot fi și bunurile vremelnice obiect al nădejdii creștine? Ele nu sunt, propriu-zis, domeniul propriu al nădejdii; dar pot fi mijloace indirecte de a lucra la mântuirea noastră. Avem deci dreptul să le cerem și le cerem toți, într-o anumită măsură, prin aceste cuvinte ale Rugăciunii Domnești: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi.” Ele trebuie însă să vină numai pe planul al doilea și să fie subordonate bunăvoinței lui Dumnezeu.

4° Motiv. – Motivul nădejdii se află în trei atribute ale lui Dumnezeu: puterea Sa, bunătatea Sa și credincioșia Sa. – a) Puterea Sa. Nu poate fi darnic decât cel ce este bogat. Pentru a deschide omului o perspectivă atât de minunată precum fericirea cerului, trebuie atotputernicia unui Dumnezeu. – b) Bunătatea Sa. Bogăția este o condiție a dărniciei, dar nu este de ajuns; trebuie adăugată bunătatea. „Este propriu binelui să iubească a se revărsa, zice Sfântul Dionisie: Bonum est sui diffusivum.” Iată de ce Dumnezeu și-a arătat puterea în cele două lucrări ale Creației și ale Răscumpărării și iată de ce ne-a ridicat la ordinea supranaturală prin har și ne-a predestinat la slava veșnică. – c) Credincioșia lui Dumnezeu. Bunurile pe care Dumnezeu ni le-a făgăduit, Fiul lui Dumnezeu făcut om ni le-a meritat prin Răscumpărare. Dreptatea lui Dumnezeu este angajată să-și țină făgăduințele, din moment ce noi aducem cooperarea care ni se cere: „Siliți-vă, zice Sfântul Petru, să faceți temeinică alegerea și chemarea voastră prin faptele bune” (II Petru, 1, 10). Dacă, călăuziți de credință, săvârșim binele, vom avea dreptul să zicem, cu Sfântul Paul: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am săvârșit alergarea, am păzit credința; de acum nu-mi mai rămâne decât să primesc cununa dreptății pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, Dreptul Judecător” (II Tim., IV, 7, 8), „viața veșnică, făgăduită încă din vremuri foarte vechi de Dumnezeu, Care nu minte” (Tit, I, 2).

5° Calități. – Prin nădejde avem încrederea tare de a dobândi fericirea veșnică și mijloacele de a ajunge la ea. Nădejdea noastră trebuie deci să fie: – a) tare, adică sigură în ceea ce privește pe Dumnezeu, Care nu poate să-și calce făgăduințele, și totuși – b) amestecată cu frică în ceea ce ne privește pe noi, căci nu suntem siguri că vom stărui în bine și că vom muri în stare de har.

(289) II. Necesitatea nădejdii.

1° Virtutea infuză a nădejdii este necesară în același chip ca și credința (vezi Nr. 284).

2° Actul de nădejde este de necesitate atât de mijloc, cât și de precept pentru adulți. „Trebuie să creadă, zice Sfântul Paul, că Dumnezeu există și că îi răsplătește pe cei ce Îl caută” (Evr., XI, 6).

Când există preceptul de a face acte de nădejde? Sunt două momente în care datoria se impune cu siguranță: – a) la deșteptarea rațiunii noastre și – b) la ceasul morții. În afara acestor două epoci, ea ne obligă încă: – c) în ispitele împotriva acestei virtuți, – d) în mijlocul încercărilor și nenorocirilor vieții și – e) uneori în cursul anului.

De altfel, orice rugăciune cuprinde un act implicit de nădejde. Ne rugăm pentru că avem încrederea de a dobândi; facem deci, în realitate, atâtea acte de nădejde câte rugăciuni înălțăm Domnului.

3° Obiecțiile adversarilor. – Necesitatea nădejdii creștine a fost contestată de două categorii de adversari: quietiștii, pe de o parte, ateii și raționaliștii, pe de alta.

A. QUIETIȘTII (MOLINOS, d-na GUYON, FÉNELON, „Maximele sfinților”), socotind că Dumnezeu trebuie iubit pentru El însuși, au pretins că iubirea de Dumnezeu, curată și dezinteresată, era singurul mod de a ne face vrednici de Binele Suveran.

Răspuns. – Această doctrină a fost condamnată de INOCENȚIU al XII-lea, în 1699. Nu trebuie însă să se conchidă de aici că actul de iubire curată, prin care un suflet foarte înaintat pe calea desăvârșirii uită propriul său interes ca să se dea cu totul lui Dumnezeu, ar fi oprit. Ceea ce a fost condamnat în quietism este a cere iubirea curată în stare habituală și permanentă și a respinge ca rău orice act de nădejde.

B. ATEII din toate veacurile, care nu cred într-o fericire viitoare, nu-și pot pune în ea nădejdea. RAȚIONALIȘTII moderni (școala lui KANT, școala evoluționistă) nu se mulțumesc să respingă nădejdea; ei acuză morala religioasă că ar fi o morală utilitară și îi reproșează că înjosește virtutea prin momeala răsplății (vezi Nr. 158).

Răspuns. – Aceste reproșuri nedrepte provin dintr-o îndoită ignoranță: a) Ignoranța doctrinei creștine. Moralștii catolici nu învață nicidecum că virtutea trebuie practicată numai în vederea răsplății. Ei recunosc, dimpotrivă, că binele este bine, independent de consecințele bune sau rele pe care le aduce, și că, cu cât iubirea pe care o purtăm lui Dumnezeu este mai dezinteresată, cu atât este mai desăvârșită. Pe de altă parte, cum s-ar putea pretinde că iubirea de sine, care intră în nădejde, ar fi o iubire nelegitimă, când ea nu constă decât în a voi pentru noi înșine ceea ce Dumnezeu voiește pentru noi? – b) Ignoranța naturii omenești. Omul este născut pentru fericire; are o dorință imensă pe care nicio bucurie pământească nu o poate sătura și care renaște necontenit, în ciuda tuturor dezamăgirilor vieții. Ar fi pus Dumnezeu în noi această sete de fericire ca să ne înșele pe veci? A pretinde aceasta ar fi o blasfemie. Nădejdea este deci în inima noastră pentru că Dumnezeu a voit s-o pună acolo și, de altfel, ea este unul dintre cele mai sigure principii de acțiune. Arătându-ne în depărtare un bine infinit, ea ne ajută să luptăm; ne ridică dacă suntem biruiți pentru o vreme; pune în sufletele noastre răbdarea și ne păstrează încrederea în mijlocul nereușitelor și al încercărilor.

(290) III. Păcatele împotriva nădejdii. Gravitatea lor.

1° Păcate. – Se poate păcătui împotriva nădejdii în două chipuri: prin deznădejde, sau lipsă de nădejde, și prin prezumție, sau exces de nădejde.

A. DEZNĂDEJDEA este pierderea deplină a nădejdii. Este deznădejde când se socotește mântuirea cu neputință: – a) fie pentru că omul se încrede prea puțin în puterile sale. Lipsa de credință sau de încredere în Dumnezeu, lenea duhovnicească, alipirea excesivă de bunurile și de plăcerile pământului duc adesea la îndoială despre sine, la renunțarea la efort și la împietrirea în obiceiurile rele; – b) fie pentru că omul se judecă prea vinovat și nu mai socotește pe mila dumnezeiască pentru a dobândi iertarea greșelilor sale: acesta este păcatul lui Cain (Fac., IV, 13) și al lui Iuda (Mat., XXVII, 3, 5).

Totuși, nu trebuie să se confunde deznădejdea propriu-zisă: – 1) cu descurajarea trecătoare, care însoțește marile încercări și marile dureri: acestea pot fi, dimpotrivă, prilejuri de merit, când se prinde repede curaj și se binecuvântează mâna lui Dumnezeu care lovește; – 2) nici cu frica excesivă de pedepsele iadului, cu condiția să nu se piardă încrederea în bunătatea lui Dumnezeu.

De deznădejde se poate lega indiferența, care nu se îngrijește de lucrurile religiei și, prin urmare, păcătuiește prin lipsă deopotrivă împotriva nădejdii și împotriva credinței.

B. PREZUMȚIA este exagerarea nădejdii în chestiunea mântuirii. Este prezumție când se socotește mântuirea drept sigură: – a) fie pentru că omul se încrede prea mult în propriile sale puteri, precum Sfântul Petru în ceasul Patimii. Omul prezumțios uită vechiul adagiu: „Cine voiește scopul, voiește mijloacele.” Plin de o încredere exagerată în sine, încredințat că va putea să reziste ispitelor și să facă binele fără ajutorul harului, el neglijează mijloacele rânduite de Dumnezeu pentru a-l dobândi, adică rugăciunea și sacramentele; – b) fie pentru că omul se bizuie prea mult pe mila dumnezeiască, după ce s-a făcut vinovat de greșeli grave, continuă să se lase în voia patimilor și amână mereu să se convertească, sub pretextul înșelător că Dumnezeu este prea bun ca să ne osândească.

2° Gravitate. – Păcatele împotriva nădejdii sunt grave în sine și în urmările lor. Cel ce se crede lepădat aduce o gravă jignire lui Dumnezeu, deoarece se îndoiește de bunătatea și de mila Sa; iar, părăsindu-se deznădejdii, el deschide ușa tuturor căderilor morale, ba chiar sinuciderii (de pildă: Iuda). La rândul său, cel prezumțios, invocând mila lui Dumnezeu pentru a face răul și a stărui în el, vatămă dreptatea dumnezeiască și uită, spre nenorocirea sa, că la cer nu se intră decât pe calea strâmtă (Mat., VII, 13).

Concluzie practică.

1. Nădejdea trebuie să fie pentru noi, în ispitele și suferințele vieții, ancora de care ne ținem cu tărie ca să nu fim duși în derivă.
2. Sunt două drumuri pe care nu trebuie să umblăm sau, dacă se voiește, două stânci de evitat: deznădejdea și prezumția. Trebuie să avem în Dumnezeu o foarte mare încredere, dar nu până la a fi temerari și a crede că ajungem la un țel fără a lua calea care duce la el.

LECTURI. 

1. Încrederea Iuditei (Iudita, XXIII), a fiului risipitor (Luca, XV), a tâlharului celui bun (Luca, XXIII). 2. Deznădejdea lui Iuda (Mat., XXVII). 3. Prezumția Sfântului Petru (Mat., XXVI, 33).

TEME SCRISE. 

1. Spuneți cum nădejdea ne este foarte folositoare pentru a duce o viață creștină. 2. Ce formulă trebuie recitată pentru a face un act de nădejde? 3. Care este păcatul cel mai grav împotriva nădejdii?