• 1° Unde a avut loc ultima apariție a Domnului nostru? Care au fost ultimele Sale cuvinte către ucenici? A dispărut repede dinaintea ochilor lor? Ce au făcut ucenicii după Înălțare? Când se spune că Iisus Hristos S-a înălțat la Cer, ce trebuie înțeles prin aceasta?
• 2° Ce înseamnă această expresie: „Iisus șade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl Său”?
• 3° Despre ce este vorba în articolul al 7-lea al Simbolului? Vorbește el despre o judecată particulară ce ar avea loc la moarte? Cum se poate dovedi existența judecății particulare?
• 4° Dați dovezile existenței judecății generale.
• 5° Care sunt motivele judecății generale?
• 6° Ne-a descoperit Domnul nostru ziua judecății de apoi? Care sunt semnele premergătoare pe care ni le-a arătat?

(110) Termeni.

Înălțare. Actul prin care cineva se ridică pe sine și prin propriile sale puteri.

Adormire (Asumare). Acest cuvânt desemnează, dimpotrivă, ridicarea trupului Sfintei Fecioare, dus la cer de către îngeri. Înălțarea Domnului nostru și Adormirea Sfintei Fecioare sunt două sărbători care, în Franța, se țin cu oprire de la lucru în ziua săptămânii în care cad.

Muntele Măslinilor, de unde Iisus S-a înălțat la cer, este o colină vecină cu Ierusalimul.

Dreapta lui Dumnezeu. Dumnezeu, fiind duh curat, nu poate avea nici dreaptă, nici stângă. Este, așadar, un mod de a vorbi, o metaforă, pentru a arăta că Domnul nostru, ca Om-Dumnezeu, se află pe primul loc în Cer.

„Cei vii și cei morți”. Expresia Simbolului care spune că Iisus va veni să judece „pe cei vii și pe cei morți” poate avea două sensuri. Ea desemnează: a) fie pe cei care vor fi încă în viață în momentul sfârșitului lumii, după textul Sfântului Pavel (I Tes., IV, 16-17): „Cei morți în Hristos vor învia mai întâi. Apoi noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh”; b) fie pe cei care sunt în stare de har.

„Cei morți”, în acest caz, ar fi păcătoșii.

DEZVOLTARE

(111) I. Articolul al 6-lea al Simbolului. Înălțarea Domnului nostru.

La patruzeci de zile după Învierea Sa, Domnul nostru S-a arătat pentru ultima oară ucenicilor Săi la Ierusalim; apoi i-a dus pe Muntele Măslinilor. Acolo, după ce le-a declarat că vor fi martorii Săi în Ierusalim, în toată Iudeea și Samaria și până la marginile pământului, Și-a ridicat mâinile; i-a binecuvântat și S-a înălțat la Cer. (Luca, XXIV, 50-51; Fapte, I, 8-9).

Este probabil că Înălțarea s-a săvârșit încet, căci textul sacru spune că martorii își țineau necontenit ochii ațintiți asupra Domnului nostru, până în clipa când un nor L-a ascuns privirilor lor, și că au auzit glasul a doi îngeri care ziceau: „Bărbați galileeni, de ce stați privind la Cer? Acest Iisus, Care dintre voi S-a înălțat la Cer, va veni iarăși în același chip precum L-ați văzut suindu-Se.” (Fapte, I, 11). La aceste cuvinte, ucenicii s-au prosternat și L-au adorat pe Iisus, și s-au întors la Ierusalim cu mare bucurie (Luca, XXIV, 52), pregătindu-se în rugăciune să primească pe Duhul Sfânt pe Care Iisus le făgăduise că li-L va trimite.

Observații. a) Când se spune că Iisus Hristos S-a înălțat la Cer, aceasta se înțelege cu privire la natura Sa omenească, fiindcă, în calitate de Dumnezeu, El a fost totdeauna acolo. b) Iisus Se înalță la Cer ca om, adică cu trup și suflet, deosebit de sfinți, al căror trup rămâne în mormânt până la învierea cea slăvită. c) Iisus Hristos S-a înălțat la Cer însoțit de toate sufletele fericiților pe care le scosese din Limburi, vrând să ne arate prin aceasta că poarta Cerului este de acum deschisă și că nu ține decât de noi să o trecem într-o zi. d) Din ziua Înălțării Sale, Hristos nu S-a mai coborât trupește pe pământ. El nu mai trebuie să vină decât o singură dată, pentru judecata generală.

(112) II. Ce înseamnă expresia: „Șade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl Atotputernic.”

Sfântul Marcu scrie: „Domnul Iisus a fost înălțat la Cer și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu.” (Marcu, XVI, 19). Această expresie, pe care Simbolul Apostolilor a reluat-o și care trebuie înțeleasă fără îndoială în sens figurat, are mai multe semnificații.

a) În limbajul obișnuit, a ședea de-a dreapta cuiva înseamnă a avea locul de cinste. Hristos, în omenitatea Sa, are deci locul de cinste lângă Dumnezeu; El este mai presus de orice nume ce se poate numi, nu numai în veacul de acum, ci și în cel viitor, precum spune Sfântul Pavel. (Efes., I, 21).

b) Iisus șade, adică este ca un rege pe tronul său, ca un judecător la tribunalul său. „Toată puterea Mi s-a dat în Cer și pe pământ”, a declarat El Însuși. (Mat., XXVIII, 18). Și această putere voiește mai ales să o exercite fiind Mijlocitorul nostru (I Tim., II, 5) și Avocatul nostru înaintea Tatălui. (I Ioan, II, 1). El mijlocește pentru noi și voiește să ne deschidă drumul Cerului. (Ioan, XVI, 24).

(113) III. Articolul al 7-lea. Judecata particulară.

1° Judecata particulară.
Simbolul Apostolilor nu vorbește în articolul său al 7-lea decât despre judecata generală, care trebuie să aibă loc la sfârșitul vremurilor. Dar mai este o altă judecată: aceea care are loc îndată după moarte și care se numește judecata particulară.

2° Dogma.
Dovezile. Există o judecată particulară, chiar în clipa morții. Acest articol de credință, definit printr-o constituție a lui Benedict al XII-lea (1336), se întemeiază pe Sfânta Scriptură.

A. VECHIUL TESTAMENT. „Îl vedem pe Iuda Macabeul făcând să se aducă jertfe pentru cei răposați, ca să fie izbăviți de păcatele lor.” (II Mac., XII, 46).

B. NOUL TESTAMENT. a) Domnul nostru vorbește despre Lazăr și despre bogatul nemilostiv ca fiind deja intrați în stăpânirea sorții lor veșnice. (Luca, XVI, 22). b) Sfântul Pavel scrie, la rândul său: „Este rânduit ca toți oamenii să moară, iar după moarte urmează judecata.” (Evr., IX, 27). După aceste texte, nimic nu este mai sigur decât aceste două lucruri: 1. moartea, care fixează în mod irevocabil soarta fiecăruia: „Pomul rămâne în locul unde a căzut.” (Ecleziastul, XI, 3); 2. judecata, care la rândul ei este urmată de răsplătire. După judecata particulară, sufletele intră deci în Cer sau coboară în Iad, după cum sunt ori nu în stare de har; iar dacă sunt în stare de har, dar nepedeplin curățite, merg în Purgatoriu.

(114) IV. Judecata generală.

1° Judecata generală.
Judecata generală este judecata universală care trebuie să aibă loc la sfârșitul vremurilor.

2° Dogma. Dovezile sale.
Dogma existenței judecății generale, enunțată în Simboluri și definită de Conciliile al IV-lea din Lateran, de la Lyon și de la Florența, se întemeiază pe Sfânta Scriptură.

VECHIUL TESTAMENT. „Voi aduna neamurile, le voi coborî în valea lui Iosafat și acolo voi intra în judecată cu ele.” (Ioil, III, 2). În Cartea Înțelepciunii citim: „Cei răi vor veni, cuprinși de groază la gândul păcatelor lor. Atunci dreptul va sta în picioare, cu mare îndrăzneală, în fața celor ce l-au prigonit… La această vedere cei răi vor fi tulburați de o îngrozitoare spaimă.” (Înțelepciunea, IV, 20; V, 1-2).

NOUL TESTAMENT. Domnul nostru revine destul de des asupra acestui subiect. a) El vestește judecata ucenicilor Săi: „Fiul Omului trebuie să Se arate pe norii Cerului în toată puterea și măreția Sa.” (Mat., XXIV, 30-33; Marcu, XIII, 26; Luca, XXI, 27). b) O vestește și mai solemn înaintea lui Caiafa și a Sinedriului: „Într-o zi veți vedea pe Fiul Omului șezând de-a dreapta puterii lui Dumnezeu și venind pe norii Cerului.” (Mat., XXVI, 64; Marcu, XIV, 62). c) Sfântul Pavel vorbește în același sens. El le amintește Romanilor: „Ziua mâniei și a arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu, Care va răsplăti fiecăruia după faptele sale.” (Rom., II, 5, 6, 16). d) Sfântul Ioan o descrie la rândul său în Apocalipsă. (XX, 11-15).

Rezultă, așadar, din aceste texte și din altele de același fel, că la sfârșitul vremurilor va fi: a) înfățișarea tuturor oamenilor înaintea Judecătorului Suveran; b) că va fi ca o reluare a judecății particulare și o confirmare a sentinței deja pronunțate, însă înaintea marelui public al întregii omeniri; și c) că lucrurile cele mai tainice, păcatele cele mai ascunse vor fi date pe față spre rușinea păcătoșilor și spre slăvirea celor buni.

(115) V. Motivele judecății generale.

Deși moartea este urmată de judecata particulară, va fi o judecată generală pentru următoarele motive: a) pentru manifestarea înțelepciunii și a dreptății lui Dumnezeu; b) pentru slăvirea publică a lui Hristos; c) pentru slava aleșilor și rușinarea celor osândiți.

a) MANIFESTAREA.

1. A ÎNȚELEPCIUNII LUI DUMNEZEU. Câți murmură aici jos împotriva planurilor Sale; câți se plâng de soarta lor și acuză Providența! Câți, de asemenea, abuzează de harurile ce le sunt dăruite de Cer! Este bine ca Dumnezeu să pună totul în rânduială, să arate cum a făcut să slujească răul binelui, suferința și încercarea nefiind pentru El decât mijloace de a ne readuce pe calea dreaptă.
2. MANIFESTAREA DREPTĂȚII SALE. Aceasta se va arăta în felul în care îi va trata pe cei buni și îi va pedepsi pe cei răi. Drepții vor fi reabilitați, iar cei răi care au triumfat în viața lor vor fi demascați și acoperiți de rușine.

b) SLĂVIREA PUBLICĂ A LUI HRISTOS. Judecata, în care Domnul nostru va fi Judecător, va sluji la a-I reda cinstea publică de care păcătoșii L-au lipsit. Pentru aceasta: „Tatăl a dat judecata Fiului, ca toți să cinstească pe Fiul precum cinstesc pe Tatăl.” (Ioan, V, 22). Astfel, Cel Care a fost scandal pentru iudei și nebunie pentru neamuri (I Cor., I, 23) va fi cinstit de toate națiunile; astfel, neamul omenesc înviat va avea un judecător văzut, pe Iisus Hristos, Care va fi acolo în natura Sa dumnezeiască și, de asemenea, în natura Sa omenească slăvită.

c) SLAVA ALEȘILOR ȘI RUȘINAREA PĂCĂTOȘILOR. Hristos va despărți neghina de grâul cel bun, „oile de capre” (Mat., XXV, 32) și va izgoni fără milă din sala ospățului „pe oaspeții care nu vor fi îmbrăcați cu haina de nuntă.” (Mat., XXII, 11, 14).

(116) VI. Ziua și semnele premergătoare ale judecății de apoi.

1° Ziua.
După cum nu cunoaștem nici locul (v. nota precedentă), tot astfel nu cunoaștem ziua judecății de apoi. „Cât despre zi și ceas, zice Domnul nostru (Mat., XXIV, 36), nimeni nu le știe, nici chiar îngerii Cerului.”

2° Semnele premergătoare.
Iată principalele semne premergătoare pe care Domnul nostru ni le-a arătat: a) propovăduirea Evangheliei în tot universul (Mat., XXV, 14); b) apariția lui Antihrist, pe care îl vor lua drept Mesia (II Tes., II, 3); c) apostazia și stricăciunea oamenilor (II Tes., II, 3); d) convertirea iudeilor (Rom., XI, 26), provocată de întoarcerea și propovăduirea lui Enoh și a lui Ilie; e) în sfârșit, vor fi, zice Domnul nostru, semne înfricoșătoare în Cer și o mare strâmtorare între oameni. (Mat., XXIV, 29; Luca, XXI, 25). Soarele și pământul se vor întuneca. Omenirea va fi încercată prin război, ciumă și foamete.

Concluzie practică.

1° Ce fericire să cugetăm că Înălțarea este Iisus Care Se suie la Cer ca să ne pregătească acolo un loc! Ce încredere nu trebuie să avem într-un Mijlocitor atât de bun și atât de puternic!
„Iisuse, Tu ești călăuza noastră și calea noastră până la Ceruri; fii ținta dorită a inimilor noastre; fii bucuria noastră între lacrimi și dulce răsplată a vieții noastre.” (Imnul Înălțării.)

2° Nu este pentru om subiect de meditație mai grav și mai folositor decât cel al morții și al judecății. A cugeta că într-o zi toate faptele noastre vor apărea într-o goliciune înfricoșătoare, că nimic nu va rămâne ascuns ochilor Judecătorului nostru și că totul va fi dezvăluit înaintea universului, înaintea rudelor și a prietenilor noștri, ce clipă va fi aceea! Și câte pagini din viața noastră n-am vrea poate să le ștergem!

LECTURI.

1° Relatarea Înălțării în Faptele Apostolilor, cap. I. 2° Judecata generală descrisă de Domnul nostru în Sfântul Matei, cap. XXIV, și în Sfântul Luca, cap. XVII și XXI.

TEME SCRISE.

1° Domnul nostru Se mai îngrijește de noi în Cer? 2° Se spune în relatarea Înălțării că în ziua aceea Apostolii s-au întors bucuroși la Ierusalim. Nu trebuiau, dimpotrivă, să fie în tristețe, deoarece Își pierduseră Învățătorul? 3° Spuneți pentru ce va fi o judecată generală, deși sentința a fost deja pronunțată la judecata particulară și este irevocabilă.