• I. 1. Ce este o virtute? 2. Care sunt feluritele specii de virtuți? 3. Pot virtuțile morale naturale să crească, să se micșoreze și chiar să se piardă? 4. Pot virtuțile supranaturale să crească? 5. Se pot ele și micșora? 6. Cum se pierd?
• II. 1. Care sunt virtuțile cardinale? 2. Ce este prudența? 3. Ce deosebire este între prudența naturală și prudența supranaturală? 4. Ce acte presupune prudența? 5. Care sunt defectele opuse prudenței?
• III. 1. Ce este dreptatea? 2. Cui i se dădea numele de drept în Vechiul Testament? 3. Ce ne poruncește dreptatea, considerată ca virtute supranaturală? 4. Care sunt păcatele opuse dreptății?
• IV. 1. Ce este tăria? 2. Ce acte presupune virtutea tăriei? 3. Care sunt virtuțile ce derivă din tărie? 4. Care sunt viciile opuse virtuții tăriei?
• V. 1. Ce este cumpătarea? 2. Este oare orice desfătare rea prin însăși natura sa? 3. Care sunt viciile opuse cumpătării?
• VI. 1. Care este virtutea morală opusă mândriei? 2. Ce rol joacă smerenia? 3. Care este virtutea opusă avariției? 4. Poate săracul să aibă această virtute? Care sunt virtuțile opuse desfrânării, invidiei, lăcomiei pântecelui, mâniei și lenei?

(273) Termeni.

Virtute (din latinescul „virtus”, „vis”, forță). După etimologie, cuvântul virtute înseamnă forță. Pentru a săvârși binele, trebuie să luptăm împotriva înclinațiilor care ne poartă spre rău: practicarea virtuții implică, așadar, efortul.

Teologală (din grecescul „Theos”, Dumnezeu, și „logos”, cuvânt, discurs). Virtuțile teologale sunt astfel numite deoarece, după Sfântul Toma, ele au pe Dumnezeu drept obiect imediat, pentru că ne vin de la Dumnezeu și sunt întemeiate pe revelația divină.

Morală (din latinescul „moralis”, „mores”, moravuri). Virtuțile morale sunt astfel numite deoarece au ca scop să rânduiască purtarea și privesc bunele moravuri. Ele nu au, așadar, pe Dumnezeu drept obiect direct. Când sunt supranaturale, ele au pe Dumnezeu drept obiect indirect, întrucât ne fac să lucrăm dintr-un motiv izvorât din credință.

Cardinală (din latinescul „cardinalis”, principal; de la „cardo”, balama, pivot). Sfântul Toma justifică această denumire spunând că virtuțile cardinale sunt temelia și, ca să spunem așa, pivotul tuturor celorlalte, asemenea balamalelor care slujesc drept sprijin ușii.

(274) I. Virtuțile.

1° Definiție. – Virtutea este o dispoziție obișnuită a sufletului care ne poartă spre bine sau, mai pe scurt, este obișnuința binelui. Virtutea este: – 1. o dispoziție obișnuită. Fie că această dispoziție ne este dată de Dumnezeu odată cu harul, fie că provine din repetarea acelorași acte, ca în virtuțile naturale, ea este totdeauna o calitate statornică și nu un act trecător; – 2. care ne poartă spre bine. După cum viciul este o obișnuință care ne înclină spre rău, tot astfel virtutea creează în noi o dispoziție care ne îndeamnă să săvârșim binele.

2° Specii.

A. Din punctul de vedere al ORIGINII lor, se cuvine a deosebi: – a) virtuțile dobândite și – b) virtuțile infuze. Virtuțile dobândite sunt obișnuințe contractate prin repetarea acelorași acte sau prin continuarea acelorași impresii. Pe de o parte, repetarea acelorași acte dă mai multă putere facultăților noastre și o mai mare ușurință în împlinirea lor. „Exersându-te, devii meșteșugar.” Pe de altă parte, continuarea acelorași impresii tocește sensibilitatea: astfel ne obișnuim cu frigul, cu căldura, cu zgomotele, cu mirosurile și chiar, într-o anumită măsură, cu suferința. Virtuțile infuze sunt rodul harului. Ele sunt numite infuze deoarece Dumnezeu le pune în sufletul nostru în momentul îndreptățirii. De vreme ce însoțesc harul sfințitor, urmează că sporesc împreună cu el și că se pierd prin orice păcat de moarte, cu excepția însă a credinței și a nădejdii.

B. Din punctul de vedere al NATURII lor, virtuțile sunt: – a) naturale sau – b) supranaturale. Cele dintâi sunt acelea pe care le dobândim prin singurele puteri omenești: ele ne dispun să săvârșim tot ceea ce este conform binelui natural pe care ni-l învață dreapta rațiune; păgânii, ca și creștinii, pot poseda aceste virtuți. – Cele din urmă sunt de ordin supranatural, adică au harul drept principiu și ne sunt insuflate prin motive de credință: de pildă, a face milostenie din iubire față de Dumnezeu, care ne-a poruncit caritatea față de aproapele. Aceste virtuți au drept scop să ne conducă la sfârșitul nostru supranatural, care este fericirea cerului.

C. Din punctul de vedere al OBIECTULUI lor, virtuțile se împart în: – a) virtuți teologale și – b) virtuți morale. Cele dintâi au pe Dumnezeu drept obiect imediat: acestea sunt Credința, Nădejdea și Caritatea. Aceste trei virtuți, derivând întotdeauna din har, nu pot fi decât supranaturale și infuze. Deoarece ele joacă un rol foarte mare în viața creștină, vom vorbi în chip special despre ele în cele trei lecții următoare. – Celelalte nu se raportează la Dumnezeu decât în mod indirect. Ele au ca obiect să rânduiască purtarea noastră potrivit dreptei rațiuni și legii naturale; de unde urmează că nu sunt proprietatea exclusivă a creștinilor. Ele se pot întâlni la păcătoși și chiar la păgâni, precum am spus mai sus; însă numai cei drepți au privilegiul de a le face supranaturale, cu ajutorul harului sfințitor, și de a le întrebuința pentru a merita cerul.

D. Din punctul de vedere al GRADULUI, virtuțile se împart în virtuți eroice și virtuți comune, după cum depășesc sau nu măsura obișnuită a virtuților omenești.

3° Creșterea, micșorarea și pierderea virtuților. – Toate virtuțile, oricare ar fi ele, pot crește, se pot micșora sau se pot pierde.

A. VIRTUȚILE MORALE NATURALE, fiind rodul strădaniilor noastre, sunt susceptibile de progres sau de diminuare, după cum înmulțim sau micșorăm actele prin care ele se dobândesc. Ele se pot chiar pierde cu totul prin încetarea actelor bune care au produs în noi aceste dispoziții spre bine (de exemplu: smerenia, castitatea).

B. VIRTUȚILE SUPRANATURALE INFUZE, fiind rodul harului sfințitor, sporesc împreună cu acesta și în aceeași măsură. Prin urmare, toate mijloacele care sporesc harul – rugăciunea, faptele meritorii și mai ales sacramentele primite cu bune dispoziții – sporesc deopotrivă virtuțile supranaturale. Nu există, așadar, hotar pe calea îndreptățirii; „cel drept să facă și mai mult dreptate și cel sfânt să se sfințească încă” (Apoc., XXII, 11). – Virtuțile infuze, fiind date odată cu harul, nu sunt susceptibile de micșorare, după cum nici harul însuși; însă exercițiul acestor virtuți este îngreunat prin păcatul venial, care micșorează râvna carității și slăbește voința noastră în urmărirea binelui. – Virtuțile infuze se pierd prin păcatul de moarte, care înlătură harul sfințitor, cu excepția însă a credinței și a nădejdii, care nu se pierd decât printr-un păcat de moarte contrar acestor două virtuți teologale (apostazie, erezie, deznădejde). Totuși, deși subzistă într-un suflet aflat în stare de păcat de moarte, virtuțile credinței și ale nădejdii nu mai pot produce acte meritorii pentru cer; ele pot numai să ajute pe păcătos să redobândească starea de har.

(275) II. Virtuțile cardinale. Prudența.

Sunt numeroase virtuți morale. Dar, precum există vicii principale, există și virtuți principale, cărora li se dă numele de cardinale. Se deosebesc patru: prudența, dreptatea, tăria și cumpătarea.

Prudența. –

1° Definiție. – Prudența este o virtute care ne face să discernem și să luăm mijloacele cuvenite pentru a atinge scopul pe care îl urmărim. Prudența este, așadar: – 1. o virtute naturală, dacă este vorba de un scop natural și pământesc; și – 2. o virtute supranaturală atunci când, cu concursul harului, căutăm și întrebuințăm mijloacele cele mai potrivite pentru a atinge sfârșitul nostru supranatural, adică pentru a ne mântui.

2° Elemente constitutive. – Prudența presupune trei acte: a) reflecția. Omul prudent cugetă și se roagă înainte de a lucra: cântărește pro și contra; se folosește de lecțiile trecutului și prevede dificultățile viitorului, invocând totodată luminile Duhului Sfânt. Dacă șovăie între două hotărâri, consultă pe aceia care, prin știința și experiența lor, sunt în măsură să-i dea sfaturi înțelepte; – b) judecata. Reflecția trebuie să ajungă la o hotărâre: după ce a cugetat, omul înțelept nu trebuie să rămână în nehotărâre. După ce a îndepărtat prejudecățile și patimile care l-ar putea induce în eroare, el trebuie să pronunțe o judecată; – c) acțiunea. Nu este de ajuns să cugetăm și să judecăm, trebuie să trecem la faptă și să împlinim ceea ce socotim a fi bine.

3° Importanță. – Prudența este o virtute foarte prețioasă, întrucât ne învață ce avem de făcut și ce trebuie să evităm. De aceea Domnul nostru a recomandat-o cu stăruință ucenicilor Săi. Când le-a sfătuit să fie „înțelepți ca șerpii” (Mat., X, 16); când a lăudat pe slujitorul prudent (Mat., XXIV, 45) și pe fecioarele prudente care nu s-au lăsat surprinse de venirea Mirelui (Mat., XXV).

4° Defecte opuse. – Se păcătuiește împotriva virtuții prudenței prin lipsă sau prin exces.

A. PRIN LIPSĂ. – Imprudența, care este termenul generic, se numește: – a) pripire și nechibzuință, atunci când se lucrează fără reflecție și fără a consulta; – b) neglijență, atunci când nu se iau toate mijloacele care trebuie să asigure izbânda întreprinderilor noastre.

B. PRIN EXCES. – Există: – a) viclenia, care întrebuințează toate aparențele prudenței, dar într-un scop condamnabil; – b) prudența veacului, care are mai multă grijă de treburile acestei lumi decât de cele ale mântuirii; – c) o grijă exagerată pentru viitor. „Nu vă îngrijiți pentru viața voastră, ce veți mânca sau ce veți bea; nici pentru trupul vostru, cu ce vă veți îmbrăca… Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea vi se vor adăuga.” (Mat., VI, 25, 33).

(276) III. Dreptatea.

1° Definiție. – Dreptatea este o virtute care ne face să dăm fiecăruia ceea ce i se cuvine.

A. Întrucât este virtute supranaturală, ea ne dispune să împlinim, cu ajutorul harului, toate datoriile noastre față de Dumnezeu și față de aproapele, adică întreaga religie: atunci ea se confundă cu sfințenia. De aceea, în Vechiul Testament, oamenii virtuoși sunt numiți „drepți”, dreptatea constând pentru iudei în fidelitatea față de toate poruncile Legii. În același sens Domnul nostru i-a proclamat fericiți pe „cei ce flămânzesc și însetează după dreptate, pe cei ce sunt prigoniți pentru ea” (Mat., V, 6, 10) și le-a recomandat ucenicilor Săi să caute mai întâi „împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui” (Mat., VI, 33).

B. Întrucât este virtute naturală, dreptatea este o virtute în mod esențial socială. Ea se subdivide în: – a) dreptatea comutativă, care ne îndeamnă să ne împlinim datoriile față de semenii noștri, să le dăm ceea ce li se cuvine și să nu le pricinuim niciun prejudiciu; – b) dreptatea distributivă, care îi îndeamnă pe reprezentanții autorității să împartă sarcinile și demnitățile potrivit capacităților și meritelor fiecăruia; – c) dreptatea legală, care îi determină, pe de o parte, pe cârmuitori să stabilească legi drepte în vederea binelui general al societății și, pe de altă parte, pe cetățeni să se supună acestor legi și să-și împlinească toate datoriile față de Stat; – d) dreptatea vindicativă, care îi îndeamnă pe magistrați să pedepsească delictele cu pedepse proporționale cu gravitatea vinei.

2° Păcate opuse. – Se păcătuiește: – a) împotriva dreptății comutative, când se violează drepturile stricte ale cetățenilor (Lecția a IX-a); – b) împotriva dreptății distributive, împărțind cu părtinire favorurile și sarcinile; – c) împotriva dreptății legale, atunci când cârmuitorii fac legi nedrepte și când supușii nu ascultă de legile drepte; – d) împotriva dreptății vindicative, atunci când judecătorii nu aplică făptuitorilor pedepsele pe care le merită.

(277) IV. Tăria.

1° Definiție. – Tăria este o virtute care dă voinței noastre energia necesară pentru a birui piedicile în urmărirea binelui. Tăria este o virtute naturală sau supranaturală, după cum binele despre care este vorba este de ordin natural sau de ordin supranatural, și după cum ea se exercită cu singurele puteri ale naturii sau cu ajutorul harului. Fiindcă viața este o luptă necontenită, nicio virtute nu este mai folositoare.

2° Elemente. – Tăria presupune două acte: a lucra și a stărui. – a) A lucra. Tăria cere spirit de inițiativă și voința de a săvârși binele în ciuda greutăților care fac sarcina anevoioasă. Omul tare luptă împotriva patimilor sale, împotriva mândriei, a lăcomiei, a senzualității, a mâniei; se devotează slujirii aproapelui etc. – b) A stărui. Omul tare nu se mulțumește să întreprindă; stăruitor, el nu se descurajează niciodată; perseverează în lucrarea sa, se împotrivește piedicilor și prigonirilor și, dacă este nevoie, nu se dă înapoi dinaintea morții și primește martiriul pentru a-și mărturisi credința.

3° Virtuți care derivă din tărie. – La tărie se leagă: – a) mărinimia, care împlinește fapte nobile și generoase; – b) răbdarea, care îndură supărările, suferințele și chiar nenorocirile, nu cu o nepăsare apatică, ci asemenea Apostolilor: „cu bucuria de a fi fost socotiți vrednici să pătimească ocări pentru numele lui Isus” (Fapte, V, 41); – c) statornicia, care perseveră în voința de a birui greutățile, fără a se încăpățâna însă în întrebuințarea mijloacelor atunci când rațiunea îi arată contrariul.

4° Viciile opuse.

A. PRIN LIPSĂ: – a) Timiditatea și micimea de suflet, care nu îndrăznesc să întreprindă nimic. – b) Lașitatea, care se teme peste măsură de primejdie și o fuge, atunci când datoria poruncește să ne expunem ei. – c) Respectul omenesc, care este o formă a lașității și care face ca omul să se sustragă îndatoririlor sale religioase de frica batjocurii.

B. PRIN EXCES. – Temeritatea, care, fără necesitate, se expune primejdiei și morții. De cele mai multe ori, ea este mai degrabă o dovadă de mândrie decât de curaj.

(278) V. Cumpătarea.

1° Definiție. – Cumpătarea este virtutea care ne îndeamnă să întrebuințăm cu măsură plăcerile simțurilor și, mai ales, plăcerile gustului și ale pipăitului. Spunem „cu măsură”, căci nu orice desfătare este rea în sine. Punând-o în noi, Dumnezeu a voit ca ea să fie un mijloc pentru a atinge un scop. A voi desfătarea ca mijloc pentru a ajunge la scopul rânduit de Dumnezeu nu este un rău; răul este a lucra numai pentru desfătare. Nu este omul necumpătat pentru faptul că află oarecare plăcere în a mânca și a bea; ci este, dacă nu are altă grijă decât să caute această plăcere.

A. Ca virtute naturală, cumpătarea ne îndeamnă să rămânem în justa măsură și să nu trecem peste limită în folosirea bunurilor acestei lumi.

B. Ca virtute supranaturală, cumpătarea creștină cuprinde: a) abstinența și sobrietatea, adică anumite restricții în întrebuințarea mâncării și a băuturii; – b) modestia, care se abține de la priviri, cuvinte, fapte și ținute de natură să rănească pudoarea; – c) castitatea, care se abține de la plăcerile neîngăduite ale trupului. Cumpătarea creștină poate merge chiar mai departe, practicând fecioria (Nr. 216), care este abținerea deplină de la plăcerile trupului, chiar și de la acelea care sunt îngăduite.

2° Viciile opuse. – Sunt opuse cumpătării: – a) viciile contrare virtuții curăției (vezi Lecția a VIII-a) și – b) lăcomia pântecelui, beția și alcoolismul (vezi Nr. 270).

(279) VI. Virtuțile morale opuse celor șapte păcate capitale.

Pe lângă cele patru virtuți cardinale, se cuvine să amintim virtuțile morale care se opun viciilor capitale.

1. SMERENIA, care se opune mândriei, este o virtute ce îl îndeamnă pe om să se coboare și să-și recunoască nimicnicia. Smerenia joacă un întreit rol. – a) Față de Dumnezeu. Omul smerit mărturisește că nu este nimic și că Dumnezeu este totul. El proclamă că tot ceea ce are vine de la El și se declară nevrednic de darurile Sale. – b) Față de noi înșine. Smerenia ne așază la locul nostru, cu însușirile și lipsurile noastre. Ea nu ne poruncește însă să ne exagerăm defectele, nici să ne micșorăm calitățile, nici chiar să fugim de orice cinste. Ea înfrânează numai orice căutare nemăsurată a demnităților pe care valoarea și meritul nu le îndreptățesc. – c) Față de aproapele. Ea nu cere să facem comparații umilitoare, ci voiește ca, dacă ne comparăm cu el, să știm a admira calitățile și virtuțile pe care Dumnezeu i le-a dat. Iar dacă faptele noastre merită laudă, ea voiește să o primim cu smerenie când vine, fără a o provoca vreodată.
2. DESPRINDEREA se opune avariției. În gândirea Domnului nostru, aceasta este una dintre virtuțile principale, și nu se îmbrățișează decât în chip imperfect religia creștină dacă inima este lipită de bogății. Așadar, a te desprinde de bunurile acestei lumi înseamnă: – a) pentru cel bogat, a nu avea o sete nemăsurată după aur și a da prisosul săracilor sau operelor de caritate; – b) pentru cel sărac, a se resemna să fie sărac și a nu pofti bunul altuia. Desprinderea ține mijlocul între două excese: între avariție, care este o alipire excesivă de bogăție, și risipa, care cheltuie fără socoteală și poate deveni o greșeală gravă dacă, din pricina ei, nu se plătesc datoriile ori dacă se lipsesc nenorociții de partea care trebuie să le revină.
3. CASTITATEA, virtute contrară desfrânării, ne dă scârbă față de lucrurile necinstite și privește trupul nostru ca pe templul Duhului Sfânt, pe care nimic necurat nu trebuie să-l întineze. Castitatea, dusă la cel mai înalt grad, ia numele de continență și de feciorie.
4. CARITATEA, opusă invidiei, este o virtute care ne face să pătimim împreună cu durerile aproapelui și să ne bucurăm de bunăstarea lui. Caritatea, ca și smerenia și desprinderea, este o virtute foarte creștină: „Prin aceasta – zice Domnul nostru – vor cunoaște că sunteți ucenicii Mei, dacă vă veți iubi unii pe alții.” (Ioan, XIII, 35).
5. CUMPĂTAREA se opune lăcomiei pântecelui (vezi Nr. 278).
6. RĂBDAREA CREȘTINĂ, opusă mâniei, ne face să îndurăm cu liniște și sânge rece împotrivirile acestei vieți; ea ne dă stăpânire asupra nervilor noștri și asupra firii noastre.
7. CURAJUL, opus lenei, ne face să iubim munca și activitatea. Lenea spirituală este combătută prin exactitatea de a împlini toate îndatoririle noastre de pietate.

Concluzie practică.

1. După cum trebuie să luptăm în noi împotriva păcatelor capitale, care altminteri ar putea deveni vicii, tot astfel este de mare însemnătate, pentru înaintarea sufletului nostru în bine, să ne aplicăm la practicarea virtuților.
2. De ce nu ne-am strădui să stăpânim o virtute dominantă, după cum avem un defect dominant? Sfântul Francisc de Sales, care era de un caracter iute, a lucrat mulți ani ca să devină cel mai blând dintre oameni.

LECTURI. 

 1. Prudența lui Avraam în conflictul iscat între păstorii săi și cei ai lui Lot (Facere, cap. XIII). Prudența lui Solomon în judecata sa cu privire la pruncul cerut de două mame (Cartea a treia a Regilor, III). 2. Dreptatea lui Avraam (Facere, XIII, XIV, XXIII). 3. Tăria Iuditei, care se duce la Holofern cu primejdia vieții sale (Iudita, IX și urm.). 4. Sfântul Ioan Botezătorul, model de cumpătare și de mortificare în pustie (Mat., III, 4).

TEME SCRISE. 

1. Se pot poseda virtuțile morale naturale fără a avea virtuțile teologale? 2. Cel ce posedă virtuțile teologale are și virtuțile cardinale? 3. Care este, după părerea dumneavoastră, virtutea cardinală pe care o prețuiți cel mai mult? 4. Cum se pierd virtuțile cardinale?