• I. 1. Ce este curăția? 2. Arătați excelența curăției. 3. Care este obiectul Poruncilor a 6-a și a 9-a ale lui Dumnezeu?
• II. Ce oprește Porunca a 6-a a lui Dumnezeu?
• III. 1. Ce oprește Porunca a 9-a a lui Dumnezeu? 2. Ce trebuie ca să fie gând rău? 3. Este dorința rea mai gravă decât gândul rău?
• IV. 1. Din ce se deduce gravitatea păcatelor de necurăție? 2. Care sunt urmările ei pentru individ? 3. Și pentru societate?
• V. 1. Care sunt cauzele care duc la necurăție? 2. Se pot citi romane? 3. Sunt toate spectacolele rele? 4. Sunt dansul și balul întotdeauna de evitat? 5. Care sunt încă celelalte cauze ale necurăției?
• VI. 1. Care sunt mijloacele naturale de a păstra în sine curăția? 2. Trebuie evitată ocazia îndepărtată? 3. Este întotdeauna necesar a fugi de ocazia apropiată? 4. Care sunt remediile supranaturale?

(216) Curăția. Excelența ei. Poruncile a 6-a și a 9-a.

1° Virtutea curăției. – Luat în sensul său general, cuvântul „curăție” este sinonim cu nevinovăția: a avea conștiința curată înseamnă a nu avea păcat de moarte. – În sens restrâns, așa cum îl înțelegem aici, el este echivalent cu cuvântul castitate. Virtutea curăției sau castității este o virtute supranaturală care ne îndeamnă să ne abținem de la plăcerile trupești neîngăduite. Când această virtute este dusă la treapta ei cea mai înaltă, care este abținerea totală de la plăcerile trupului, chiar și de la cele îngăduite în căsătorie, ea se numește feciorie sau continență.

2° Excelența ei. – Excelența virtuții curăției se deduce: a) din înalta prețuire pe care Domnul nostru o avea pentru ea. Nu numai că a recomandat-o cu stăruință (Mat., XIX, 10-12), dar a voit să Se nască dintr-o Fecioară și să aibă ca tată adoptiv un bărbat a cărui castitate era una dintre virtuțile cele mai alese; b) din însăși natura ei: castitatea arată, într-adevăr, triumful spiritului asupra trupului, al sufletului asupra corpului; de aici îi vin cele două numiri de „frumoasă virtute” și de „virtute îngerească”, adică aceea prin care omul se aseamănă îngerului; c) din efectele fericite pe care le produce. Neaflându-se sub stăpânirea simțurilor, omul cast se bucură de o libertate deplină și de pace lăuntrică; el poate sluji mai bine lui Dumnezeu și practica celelalte virtuți care trebuie să-i îngăduie să-și atingă menirea și să-și lucreze mântuirea. După cum se vede, curăția este o virtute de cel mai mare preț: necunoscută lumii păgâne, foarte puțin practicată sub legea veche, ea este o virtute în chip esențial creștină.

3° Obiectul Poruncilor a 6-a și a 9-a. – Poruncile a 6-a și a 9-a ale lui Dumnezeu opresc păcatele desfrânării, contrare virtuții curăției. Singura deosebire între ele este că Porunca a 9-a, repetând pe a 6-a, merge mai departe decât ea și întărește oprirea, întinzând-o și asupra gândurilor rele și asupra dorințelor rele. Astfel, pe când Porunca a 6-a oprește faptele, privirile și cuvintele care jignesc modestia creștină, Porunca a 9-a atacă răul în rădăcina lui și osândește simplul gând și dorința rușinoasă; de o parte, deci, actele exterioare, iar de cealaltă, actele lăuntrice, acestea ducând la acelea și semănând cu scânteia care aprinde incendiul. În explicarea acestor diferite păcate, nu vom uita sfatul Sfântului Liguori și al Sfântului Francisc de Sales, care se învoiau amândoi a spune că este prudent să nu se vorbească prea explicit despre aceste lucruri și că deja se rănește castitatea prin aceea că se numește necurăția.

(217) Ce oprește Porunca a 6-a a lui Dumnezeu.

Porunca a 6-a a lui Dumnezeu oprește:

1° Faptele rele. – Prin aceasta trebuie înțelese nu orice fapte rele, ci numai acelea care jignesc pudoarea și care se numesc necurății sau păcate rușinoase, pentru că aduc rușine asupra celor ce le săvârșesc și îi fac să roșească de ei înșiși; căci, chiar presupunând că aceste fapte ar fi necunoscute oamenilor, ele nu pot fi ascunse privirii lui Dumnezeu. Asemenea fapte sunt greșeli grave prin natura lor, fie că sunt comise singur, fie împreună cu alte persoane; însă gravitatea se schimbă după calitatea persoanelor (dacă acestea, de pildă, sunt legate prin votul castității) și după natura actului.

2° Privirile rele. – Ele constau în a opri privirea, cu complăcere și fără motive scuzabile, asupra unor lucruri sau persoane care pot îndemna la păcatul necurăției: de pildă, statui, tablouri, imagini sau persoane care nu păstrează cuviința.

3° Scrierile și cuvintele rușinoase. – Adică orice scriere (cărți rele sau ziare rele), orice cuvânt (cântece sau convorbiri necuviincioase) care rănesc pudoarea, fie în mod fățiș, fie în mod echivoc, precum cuvintele și frazele cu înțeles dublu. Nimic nu este mai vătămător decât cărțile rele; iar cât privește convorbirile rele, Sfântul Paul ne adeverește (I Cor., XV, 33) „că ele strică bunele moravuri”.

(218) III. Ce oprește Porunca a 9-a.

Porunca a 9-a oprește:

1° Gândurile rele. – Păcatul cu gândul, numit de teologi „delectare moroză”, constă în a zăbovi de bunăvoie cu gândul la un lucru rău, fără a avea, de altminteri, intenția de a trece acest gând în faptă. – „Această delectare, această desfătare se numește moroză de la cuvântul latin «mora», întârziere, spune Sfântul TOMA, pentru că rațiunea, în loc să respingă îndată, cum ar trebui, obiectul rău pe care i-l înfățișează gândul, se oprește asupra lui (immoratur), îl reține și i se alipește în chip liber. Când s-a păcătuit prin delectare moroză, trebuie mărturisită la spovadă natura specifică a acestui gând; de pildă, dacă cineva este legat prin votul castității, ori dacă gândul a privit o rudă sau o persoană căsătorită.” Păcatul este de moarte, dacă lucrul este cu adevărat rău și consimțământul deplin; este venial în cazul contrar; nu este niciun păcat dacă se respinge ideea răului și se leapădă.

2° Dorințele rele. – Acestea merg mai departe decât gândurile rele, căci adaugă intenția și voința de a face fapta rea. A dori să vezi, să auzi sau să faci lucruri rușinoase și a le vedea, a le auzi sau a le face sunt una înaintea lui Dumnezeu. Însă și dorința, ca și gândul rău, nu este vinovată decât în măsura în care este voită.

(219) IV. Gravitatea necurăției. Urmările ei funeste.

Gravitatea necurăției se poate deduce din urmările funeste pe care le atrage asupra individului și asupra societății.

1° Pentru individ. – Necurăția produce efecte dezastruoase asupra sufletului și asupra trupului: A. ASUPRA SUFLETULUI. Necurăția orbește mintea; ea materializează și întunecă inteligența până într-atât încât cei ce i se dedau nu mai pot înțelege lucrurile lui Dumnezeu (I Cor., II, 14); ei se îndepărtează de religie. Neavând curajul să împlinească datoriile pe care aceasta le impune, își caută în minte toate motivele care li se par a dovedi că această religie este falsă. Necurăția împietrește inima egoistă; obsedat de patima sa, omul voluptuos devine incapabil de eforturi generoase; voința sa stricată nu mai păstrează energie decât pentru a-și satisface poftele simțurilor. B. ASUPRA TRUPULUI. – Necurăția ruinează repede sănătatea, pricinuiește bolile cele mai rușinoase, neputințele cele mai respingătoare (consumare, afecțiuni cerebrale, degradare fizică), care se sfârșesc adesea printr-o moarte înainte de vreme.

2° Pentru societate. – Necurăția nu-l dezonorează numai pe individ; ea este un flagel pentru societate, căci provoacă gelozii, ură, violențe care tulbură pacea publică. O societate cu moravuri rele merge spre decădere; ea își pierde repede toate energiile fizice și morale care fac măreția familiilor și prosperitatea națiunilor.

Având în vedere natura și urmările ei, orice păcat de necurăție este, în general, de moarte, afară numai dacă lipsa de reflecție îi micșorează gravitatea. De aceea legea bisericească (can. 2357) și legile civile pedepsesc cu pedepse aspre anumite atentate la pudoare.

(220) V. Cauzele care duc la necurăție.

Cauzele care determină păcatele împotriva castității sunt: exterioare sau interioare.

1° Cauze exterioare. – Cauzele pe care le aflăm în afara noastră, în afara minții noastre stricate și a inimii noastre corupte, sunt:

a) LECTURILE RELE. – Sub acest termen general trebuie înțelese cărțile necredincioase, licențioase, ziarele rele, revistele rele și, mai ales, foiletoanele și romanele care zugrăvesc viciul în culorile cele mai amăgitoare: romane ce se numesc realiste sau naturaliste și care nu se tem să înfățișeze răul în toată goliciunea lui; romane psihologice care pretind să coboare în cutele cele mai ascunse ale unui suflet și să facă analiza sentimentelor sale. Unele ca și altele au un efect deplorabil. Oricât s-ar face și oricât s-ar păzi cineva de primejdie; oricât ar invoca faptul că nu citește cartea decât pentru frumusețea stilului și farmecul descrierilor, totuși este un venin pe care sufletul îl absoarbe în doze mai mult sau mai puțin puternice. De aceea lectura obișnuită a scrierilor care îndeamnă în chip direct sau indirect la rău este oprită sub pedeapsa unei greșeli grave, mai ales copiilor, tinerilor și tinerelor fete.

b) SPECTACOLELE. – Că spectacolul să nu fie rău prin natura sa, aceasta se înțelege de la sine; că el poate chiar să înalțe sufletul și să-i insufle simțăminte nobile, este iarăși cu putință; dar că, de cele mai multe ori, se reprezintă piese obscene, care sunt adevărate lecții de imoralitate, în care viciul este slăvit, pe când virtutea este batjocorită, lucrul nu este mai puțin evident. Părinții nu trebuie, așadar, să-și ducă copiii la reprezentații de teatru, la cinematografe și la alte spectacole cunoscute ca imorale, și cu atât mai puțin să le îngăduie să meargă acolo singuri. De asemenea, este oprit a asculta asemenea piese transmise prin radiodifuziune (T.S.F.).

c) DANSUL ȘI BALUL. – Dansul este un exercițiu trupesc care nu are nimic rău prin sine. De aceea Sfânta Scriptură pomenește, în multe locuri, fără a le osândi, dansurile la care se dădeau, ca divertisment, tinerele fete și femeile lui Israel (Jud., XXI, 21, 23; Ier., XXXI, 4, 13) și care erau mai degrabă o manifestare de pietate decât o veselie lumească. Fiica lui Ieftae iese înaintea tatălui său, dansând cu o mulțime de tinere fete (Jud., XI, 34). Când David se întoarce biruitor asupra lui Goliat, femeile lui Israel îi serbează biruința prin dansuri (Regi sau Cartea I a lui Samuel, XVIII, 6, 7; XXI, 11). David dansează înaintea chivotului sfânt pe care îl aduce înapoi cu mare pompă (II Sam., VI, 5). Trebuie însă notat că, cel mai adesea, tinerele fete dansau singure și despărțite de tinerii bărbați (Ieș., XV, 20; I Sam., XVIII, 6).

Dansul modern, cunoscut sub diferite numiri, este cu totul condamnabil, atât prin libertățile ce se iau în el, cât și prin persoanele pe care le întâlnești acolo. Este deci îngăduit a se statornici drept regulă generală că, afară de unele reuniuni de familie, trebuie să ne oprim de la dans; cu atât mai mult se cuvine a ne abține de la balurile publice și de la balurile mascate, care sunt cele mai primejdioase dintre toate. Ce trebuie să gândim despre balurile de caritate care se dau cu un motiv de binefacere, pentru a veni în ajutorul săracilor sau al victimelor vreunei catastrofe oarecare? Ar fi aceste baluri mai puțin primejdioase și mai caste, pentru că ar avea milostenia drept scop? Este cu putință a schimba caracterul unui lucru prin scopul pe care îl urmărim?

d) RELELE FRECVENȚĂRI. – Sub acest titlu trebuie înțelese: reuniunile lumești care nu au alt scop decât plăcerea; familiaritățile prea mari cu persoane de celălalt sex; legăturile cu persoane cu moravuri rele sau chiar numai frivole, în căutare de aventuri și petrecându-și vremea în moleșeală și în trândăvie. Iată tot atâtea ocazii primejdioase de păcat: „Spune-mi cu cine umbli și îți voi spune cine ești”, zice un înțelept proverb; căci, într-adevăr, „tovărășiile rele strică bunele moravuri”. (I Cor., XV, 33).

e) ÎMBRĂCĂMINȚILE NECUVIINCIOASE. – Moda introduce uneori, în portul femeiesc, toalete care sunt o adevărată sfidare a bunului-simț, a bunului gust și a pudoarei: rareori au fost mai nepotrivite decât în vremea noastră; de aceea au fost osândite de Sacra Congregație a Conciliului (1930) și foarte adesea prin glasul Episcopilor.

2° Cauze lăuntrice. – Cauzele care vin din noi înșine sunt:

a) CONCUPISCENȚA, adică înclinarea către plăcerile trupești oprite.

b) MÂNDRIA. – Dumnezeu nu-i iubește pe cei care „sunt deșerți în cugetările lor”; El îi părăsește și „îi dă pe mâna patimilor de rușine”. (Rom., I, 21, 26).

c) NECUMPĂTAREA. – „Nu vă îmbătați de vin, zice Sfântul Paul, căci de aici vine desfrânarea; ci umpleți-vă de Duhul Sfânt.” (Efes., V, 18). A căuta plăcerile mesei înseamnă a merge în întâmpinarea ispitelor trupului și ale concupiscenței.

d) TRÂNDĂVIA. – „Trândăvia este mama tuturor viciilor.”

(221) VI. Mijloace de a păstra în sine curăția.

Mijloacele de a păzi curăția sunt de două feluri: 1) mijloace naturale; 2) mijloace supranaturale.

1° Mijloace naturale. – a) Trebuie menționată, mai întâi, fuga de ocaziile care pot duce la păcat, adică îndepărtarea tuturor cauzelor înșirate în paragraful precedent. Ocazia poate fi îndepărtată sau apropiată. – 1. Ocazia îndepărtată este aceea care duce la păcat numai într-un chip cu totul indirect. Astfel de ocazii roiesc în lume; însă, fiindcă se pot întâlni pretutindeni și, chiar cu cea mai bună voință, nu s-ar putea pretinde că le evităm întotdeauna, nu suntem obligați să le fugim. – 2. Ocazia apropiată este aceea care ne duce atât de obișnuit la păcat încât se poate presupune că va fi cădere dacă nu o îndepărtăm. – 1) Fie ocazia apropiată este necesară printr-o necesitate fizică sau morală: necesitate fizică atunci când ne este cu totul cu neputință s-o îndepărtăm; necesitate morală atunci când nu o putem face fără neajunsuri grave. În amândouă cazurile trebuie să luăm toate mijloacele pentru a o combate: rugăciunea, primirea Sfintelor Taine ale Pocăinței și ale Euharistiei și reînnoirea deasă a hotărârii de a nu mai păcătui. – 2) Fie ocazia apropiată poate fi îndepărtată și atunci există obligația strictă de a o suprima; aceasta este chiar o condiție sine qua non pentru a primi dezlegarea. Biserica și-a adus aminte, pentru a impune această linie de purtare, de cuvântul Sfintei Scripturi: „Cel ce iubește primejdia va pieri în ea.” (Eccl., III, 24).

b) Veghea asupra imaginației și a inimii, împotrivindu-ne gândurilor rele și dorințelor rele;

c) umilința, căci Dumnezeu vine în ajutorul celor smeriți;

d) mortificarea simțurilor;

e) cumpătarea;

f) munca, căci, după Sfântul IERONIM, dacă este un demon care să ispitească pe omul ce muncește, sunt o sută care să ispitească pe cel ce nu face nimic.

2° Mijloace supranaturale. – Mijloacele supranaturale nu sunt nici mai puțin folositoare, nici mai puțin eficiente decât mijloacele naturale. Cele principale sunt:

a) Rugăciunea. Dumnezeu nu refuză ajutorul Său celor care I-l cer.

b) Spovada. A-ți face cunoscute rănile înseamnă deja a le vindeca.

c) Împărtășania deasă. Euharistia este pâinea care îi face pe cei tari.

d) Devoțiunea către Preasfânta Fecioară. La vederea primejdiei, copilul mic fuge la mama sa. Preasfânta Fecioară este mama noastră a tuturor, iar curăția este în ochii ei o virtute atât de prețioasă, încât nu-i poate părăsi pe cei ce aleargă la ea și se pun, prin rugăciune, sub binevoitoarea ei ocrotire.

e) Gândul la Dumnezeu și la cele de pe urmă: a cugeta că nu trebuie făcut înaintea lui Dumnezeu ceea ce nu s-ar îndrăzni a face înaintea oamenilor. „În toate faptele tale, adu-ți aminte de sfârșitul tău și nu vei păcătui niciodată.” (Ecclesiasticul, VII, 36).

Concluzie practică.

1. Să respingem gândurile rele îndată ce se înfățișează minții noastre.
2. Să evităm privirile rele, cuvintele și chiar glumele nepotrivite, precum și familiaritățile prea slobode, care sunt adesea pregătirea faptelor rele.
3. Să fugim de dansuri, de spectacole și de alte adunări primejdioase pentru virtutea curăției.
4. În ispite să alergăm îndată la Preasfânta Fecioară, spunând Ave Maria și Rugăciunea „Adu-ți aminte”.

LECTURI. 

1. Necurăția pedepsită prin potop (Fac., VI). 2. A doua pedeapsă a Sodomei și Gomorei (Fac., XIX). 3. David cade, victimă a unei priviri necugetate (II Sam., XI). 4. Iosif își lasă mantaua ca să scape de ispitire (Fac., XXXIX). 5. Împăratul Carol-Quint îl întreba pe unul dintre curtenii săi: „Cum faceți să vă păstrați curat în mijlocul libertinajelor curții? – Sire, răspunse el, singurul meu secret este frica de Dumnezeu și Sfânta Împărtășanie.” (BERTHIER).

TEME SCRISE. 

 1. Ce înseamnă expresiile: frumoasă virtute, virtute îngerească, modestie creștină? 2. Care sunt vrăjmașii pe care îi avem de combătut pentru a păzi virtutea castității? 3. Cunoașteți un om vestit care a săvârșit un mare păcat împotriva curăției și a ajuns sfânt? și un rege care a întemeiat o religie pentru a-și satisface patimile necurate?