• I. Care este obiectul Poruncii a 5-a a lui Dumnezeu?
• II. 1. Ce este sinuciderea? 2. Este sinuciderea directă oprită? 3. Este sinuciderea indirectă de asemenea oprită? 4. Ce motive grave îngăduie sinuciderea indirectă?
• III. 1. Ce este omuciderea? 2. Ce este omuciderea directă? 3. Ce este omuciderea indirectă? 4. Omuciderea involuntară este oare o crimă? 5. În ce constă gravitatea omuciderii directe? 6. Omuciderea indirectă este întotdeauna oprită?
• IV. 1. În ce cazuri este îngăduită omuciderea? 2. Spuneți ce știți despre legitima apărare. 3. Care sunt condițiile cerute pentru a exista legitimă apărare? 4. Se poate întotdeauna ucide în cazul legitimei apărări? 5. Poate societatea să pronunțe pedeapsa cu moartea?
• V. 1. Ce este războiul? 2. Este războiul imoral prin sine? 3. Care sunt condițiile unui război drept? 4. Când este drept războiul ofensiv? 5. Este orice război defensiv legitim? 6. Care sunt drepturile și datoriile beligeranților? 7. Care sunt datoriile cârmuitorilor și ale popoarelor pentru a garanta pacea?
• VI. 1. Ce este duelul? 2. Prin ce este el condamnat? 3. Ce sunt judecățile lui Dumnezeu? 4. Ce este duelul judiciar? 5. Care a fost atitudinea Bisericii față de duelul judiciar?
• VII. 1. Sunt și relele tratamente și dorințele de răzbunare oprite de Porunca a 5-a?
• VIII. 1. Ce este scandalul? 2. Care sunt condițiile cerute pentru a exista scandal? 3. Care sunt speciile de scandal? 4. Care este gravitatea scandalului? 5. Dați câteva reguli practice despre scandal. 6. Există obligația de a repara scandalul?

(208) Termeni.

Omucidere (din latinescul „homo” om, „caedere” a doborî). Crima aceluia care ia viața semenului său. – Cuvântul omucidere este termenul generic. Omuciderea se numește: – a) sinucidere (lat. „sui”, sine, „caedere” a ucide) dacă cineva își dă moartea sieși; – b) paricid, dacă este un copil care își ucide tatăl sau mama; – c) fratricid, uciderea unui frate: Cain, care l-a ucis pe Abel, este un fratricid; – d) infanticid, dacă un tată sau o mamă își ucide copilul; – e) regicid, dacă un supus își ucide regele; – f) deicid. Iudeii care L-au ucis pe Domnul nostru, Om-Dumnezeu, au fost deicizi.
A fi ucigaș cu fapta înseamnă a ucide în chip real și voit pe cineva.
A fi ucigaș cu voie înseamnă a dori moartea cuiva fără a i-o da în fapt.

Duel (din latinescul „duellum”, „duo” doi). Etimologic, este lupta între doi oameni sau între două grupuri de oameni. În antichitate, duelurile erau întâlniri înainte, în timpul ori după bătălii. Ex.: David și Goliat, Turnus și Enea, cei trei Horații și cei trei Curiații.
Duel judiciar. Luptă, introdusă altădată în Galia de către germani, între un acuzator și un acuzat, primită ca probă juridică a nevinovăției unuia dintre ei. Acest obicei a dăinuit până în secolul al XVI-lea; după aceea, duelurile private au devenit foarte frecvente între nobili și au fost sever reprimate de Richelieu.

Scandal (din latinescul „scandalum”, piatră de poticnire). Etimologic, este un obstacol întâlnit în cale și care poate pricinui căderea. Cel ce pune obstacolul ori prilejul de a păcătui dă scandalul (scandal activ); cel ce se lovește de el primește scandalul (scandal pasiv).

DEZVOLTARE

(209) I. Obiectul Poruncii a V-a.

„Ucigaș nicicând nu vei fi, cu fapta, nici cu voie.” Aceasta este Porunca a V-a a lui Dumnezeu. Această poruncă oprește pe om de a atenta la viață în general: mai întâi la a sa proprie; apoi la aceea a semenului său; la îndoita viață a semenului său: aceea a trupului și aceea a sufletului. Și nu numai că oprește a ucide, dar nu îngăduie nici măcar voința de a ucide și dorința morții aproapelui. Vom avea, așadar, să tratăm în această lecție: – 1 despre sinucidere, – 2 despre omuciderea propriu-zisă sau uciderea, – 3 despre duel, care este cel puțin o dorință de omucidere, dacă nu este o omucidere săvârșită, – 4 despre relele tratamente și dorințele de răzbunare, – 5 despre scandal sau atentatul împotriva vieții sufletului.

(210) II. Sinuciderea.

1° Definiție. – Sinuciderea este actul prin care un individ își dă moartea sieși. Pentru ca sinuciderea să fie un act omenesc, trebuie să fie deliberată și voită: cel ce își dă moartea într-un acces de febră, într-un moment de nebunie ori din întâmplare, săvârșește fără îndoială o sinucidere, dar o sinucidere de care nu este răspunzător.

2° Feluri. – Sinuciderea este directă sau indirectă: – a) directă, când cineva își dă moartea cu voie; – b) indirectă, când săvârșește un act bun în sine ori indiferent, care prilejuiește moartea.

3° Gravitatea. –

A. SINUCIDEREA DIRECTĂ. – Sinuciderea directă este osândită dintr-un întreit punct de vedere: – a) Din punct de vedere individual, ea este o încălcare a datoriilor omului față de sine însuși. Omul este o persoană morală care are datorii de împlinit. Or, cea dintâi datorie, aceea care este temelia și condiția necesară a tuturor celorlalte, este aceea a conservării. Mai înainte de a fi o datorie, conservarea vieții este un instinct atât de puternic și atât de universal, încât ar putea părea de prisos a-l prefăcea în obligație. Totuși se întâmplă ca unii oameni, rătăciți de deznădejde, să-și închipuie dreptul de a depune povara și de a se elibera de viață. Privită astfel, sinuciderea este, așadar, o lașitate, cel puțin relativă, căci, dacă este un oarecare curaj a-ți lua viața, ar fi un curaj mai mare a înfrunta durerea, sărăcia și chiar dezonoarea. Când viața încetează de a mai fi o plăcere, ea rămâne o datorie. – b) Din punct de vedere social, sinuciderea este o încălcare a datoriilor noastre față de ceilalți oameni: ea aruncă dezonoare asupra familiei și vatămă societatea. Noi aparținem, într-adevăr, unei vaste societăți ale cărei mădulare sunt solidare. Oricât de nenorociți, oricât de mizerabili am fi, poate încă putem face un bine aproapelui; în orice caz, presupunând că viața noastră ar fi ajuns cu totul nefolositoare, ea nu va fi fără preț dacă știm să dăm celorlalți exemple de resemnare, de tărie și de măreție a sufletului. – c) Din punct de vedere religios, sinuciderea este împotriva datoriilor noastre față de Dumnezeu. Dumnezeu este autorul și rămâne stăpânul vieții. „După cum El singur a dat-o, El singur o poate lua.” (Mgr D’HULST.) Sinuciderea directă este o crimă atât de mare încât Biserica refuză îngroparea bisericească sinucigașilor cu bună știință (can. 1240, § 3).

B. SINUCIDEREA INDIRECTĂ. – Sinuciderea indirectă (vezi „Voluntarul indirect”, Nr. 161) are același caracter de gravitate ca sinuciderea directă atunci când cineva lucrează numai cu scopul de a-și da moartea. Dimpotrivă, ea este îngăduită când există, pentru a o determina, un motiv grav de interes superior. Or, trebuie socotite drept motive grave: – a) binele public. Un soldat, pentru a tăia drumul vrăjmașului, poate arunca în aer un pod cu primejdia vieții sale; – b) un bine de un ordin mai înalt decât viața trupească. Un misionar are dreptul să se expună prigoanei și morții, din caritate pentru suflete; – c) teama de un pericol iminent și de o moarte mai cumplită. Ca să scape de flăcările unui incendiu, este îngăduit să se arunce pe fereastră de la un etaj foarte înalt, deși aceasta înseamnă a merge spre o moarte aproape sigură.

În aceste cazuri și în altele de același fel, cel ce lucrează nu are în vedere moartea, pe care o privește ca pe o eventualitate posibilă, ci numai binele care trebuie să urmeze din actul său. De aici urmează că, pe cât primejdia morții este mai mare, pe atât motivul care împinge a merge în întâmpinarea ei trebuie să fie mai grav. Dacă este vorba, dimpotrivă, de acțiuni care nu dau un pericol iminent, ori de meserii care, fără a da moartea, sunt totuși de natură să scurteze viața, un motiv mai puțin grav ajunge. Binele public cere să existe oameni care să exercite toate meseriile, chiar și pe acelea care sunt primejdioase ori vătămătoare sănătății.

Pe lângă sinucidere, Porunca a V-a oprește: – 1 mutilările voit făcute. Nu este îngăduit să-și scoată cineva un mădular, afară numai dacă aceasta este necesar pentru a păstra sănătatea ori viața; – 2 ea oprește și excesele, fie în băutură și mâncare, fie în muncă, când sunt de natură să vatăme sănătatea. Este oprit a te deda la mortificări exagerate cu scopul de a-ți scurta viața. Dar este limpede că penitențele, rânduite într-o dreaptă măsură, sunt îngăduite și au chiar un mare preț înaintea lui Dumnezeu când sunt îndreptate spre a birui concupiscența și a supune trupul.

(211) III. Omuciderea.

1° Definiție. – Omuciderea este actul prin care un om dă moartea unui alt om. După Codul penal (art. 295 și 296), ea este numită „asasinat” dacă este săvârșită cu premeditare și „omor” dacă nu a fost premeditare. Ca să fie vinovată, omuciderea trebuie să fie voită și nedreaptă.

2° Feluri. – Omuciderea este: – a) directă și voită, când, cu bună știință, se săvârșește un act nelegiuit în vederea de a da moartea aproapelui; – b) indirectă și nevoitită, când se săvârșește un act bun ori indiferent în sine, prin care se pricinuiește fără voie moartea aproapelui.

3° Gravitatea.

A. OMUCIDEREA DIRECTĂ ȘI VOITĂ este osândită dintr-un întreit punct de vedere:

a) Este o crimă împotriva semenilor noștri. Dacă nu avem dreptul să ne luăm nouă înșine existența, cu atât mai mult nu ne este îngăduit s-o răpim altora: aceasta este o datorie elementară de dreptate. Pe de altă parte, caritatea ne oprește de a face altora ceea ce nu voim să ni se facă nouă înșine. Dacă voim să ni se respecte viața, trebuie să începem prin a o respecta pe a altuia.

b) În al doilea rând, este o crimă împotriva societății. Aceasta are drept la serviciile tuturor mădularelor sale: a i le suprima fără motiv legitim înseamnă a săvârși față de ea o nedreptate. Este adevărat că putem fi lezați în interesele noastre, în bunurile noastre și chiar în onoarea noastră. Nu este aceasta un temei ca să ne facem judecătorii propriei noastre pricini; acest drept rămâne rezervat societății din care facem parte.

c) În al treilea rând, este o crimă împotriva lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu poate dispune după bunul Său plac de viață și de moarte. Nimănui nu-i revine a se atinge de drepturile Creatorului. Este, de altminteri, un punct asupra căruia nu este nevoie a stărui îndelung; atât de adânc este porunca săpată în inimile noastre! Mai înainte de a o formula în Decalog, Dumnezeu o înscrisese în adâncul conștiințelor, iar legiuitorii din toate timpurile și din toate țările n-au avut decât să fie ecoul acestei voci lăuntrice, pentru a osândi omorul și a rândui împotriva lui pedepsele cele mai aspre.
Omuciderea este o crimă atât de gravă încât, în Franța și în multe țări, legislația o pedepsește cu pedeapsa cu moartea (art. 302 din Codul penal). Legea bisericească aplică de asemenea pedepsele cele mai grele laicilor și clericilor care se fac vinovați de aceasta (can. 2354).

Notă. – Sunt vinovați nu numai cei ce ucid cu mâna lor, ci și cei ce cooperează la omucidere, fie poruncind-o, fie sfătuind-o, fie dând mijloacele de a o săvârși. Este chiar a te face complice a nu o împiedica, când o poți face fără un grav neajuns.

B. OMUCIDEREA INDIRECTĂ ȘI INVOLUNTARĂ este, dimpotrivă, licită când este determinată de un motiv grav; astfel, un automobilist care a păzit toate regulile prudenței poate, pentru a scăpa el însuși de un mare pericol de moarte, să dea o bruscă întoarcere de volan, chiar dacă se expune, într-un chip aproape sigur, să strivească pe cineva.

Notă. – Omuciderea involuntară cuprinde o oarecare culpă când există vină din partea celui ce o săvârșește: astfel, medicii și chirurgii care, prin nepricepere ori lipsă de îngrijire, își fac să moară bolnavii, farmaciștii care, prin neglijență ori neatenție, dau otravă în loc de leac, automobilistii care ucid din imprudență, se fac vinovați, într-o anumită măsură, de crima de omucidere.

(212) IV. Cazuri în care omuciderea este îngăduită.

Oricât de groaznică ar fi omuciderea, sunt totuși trei cazuri în care ea este îngăduită: 1 cazul legitimei apărări; – 2 cazul vindictei publice sau dreptul societății la pedeapsa cu moartea; și – 3 cazul unui război drept. La drept vorbind, aceste trei cazuri se reduc la unul singur: acela al legitimei apărări; dar, pe când primul caz este legitima apărare a individului, celelalte două privesc colectivitatea.

1° Legitima apărare. –

A. DEFINIȚIE. – Legitima apărare constă în dreptul pe care orice om îl are de a se apăra împotriva unei nedrepte agresiuni, de a respinge forța prin forță. Este, într-adevăr, un principiu necontestat că viața noastră, trupul nostru, averea noastră sunt bunuri legitime de care avem dreptul a ne bucura pe deplin și pe care le putem apăra împotriva oricărei atacări nedrepte, dacă nu avem alte mijloace de a le păstra. Noi nu suntem datori să respectăm viața semenului nostru decât în măsura în care el o respectă pe a noastră. Dacă, prin urmare, el ne atacă și ne pune în necesitatea de a-l ucide pentru a ne apăra viața ori bunurile, omorul nu i se impută decât lui; nu moartea lui o avem în vedere, ci propria noastră conservare.

B. CONDIȚII. – Care sunt condițiile cerute ca să fie legitimă apărare? Cu alte cuvinte, când începe și când se sfârșește dreptul de legitimă apărare? Ca să fie, de o parte, legitimă apărare, trebuie să fie, de cealaltă, agresiune nedreaptă. – a) Trebuie să fie agresiune. Legitima apărare începe când potrivnicul atacă și se sfârșește când potrivnicul se retrage. – b) Trebuie ca agresiunea să fie nedreaptă; astfel, criminalul care este lovit de călău nu se află într-un caz de legitimă apărare, deoarece agresorul este în dreptul său.

C. REMARCĂ. – Este oare totdeauna îngăduit să ucizi pentru a răspunde unei agresiuni nedrepte? Aici se cuvine a face o deosebire între bunurile amenințate. – a) Dacă este vorba de viața noastră, este sigur că avem dreptul să ucidem pentru a o apăra. Chiar dacă nu avem a ne teme decât pentru un mădular, nu suntem obligați a-l jertfi pentru a cruța viața potrivnicului nostru. Dar dacă acesta poate fi cu ușurință dezarmat și făcut neputincios, sau iarăși dacă ajunge să ne ascundem pentru a evita un omor, trebuie ales acest din urmă mijloc, fiindcă moartea unui om este totdeauna o nenorocire. – b) Dacă este vorba de bunurile averii, avem dreptul să le apărăm și să ucidem pe cel ce voiește să le atingă, cu două condiții: întâia, ca bunurile atacate să fie de o valoare însemnată; a doua, să nu fie alte mijloace de a le apăra ori de a le recupera, de pildă, înștiințând justiția. Din aceste două condiții urmează că nu ai dreptul să ucizi pentru a răspunde calomniei și jignirii. Căci, deși reputația este un bun de întâia ordine, ea poate fi recâștigată pe altă cale decât prin omucidere: pierderea ei nu trebuie, așadar, socotită drept o nenorocire nereparabilă.

2° Vindicta publică sau dreptul societății la pedeapsa cu moartea. – Vindicta publică este dreptul de represalii pe care orice societate îl poate exercita împotriva criminalilor. Este sigur că societatea nu poate asigura ordinea dacă este dezarmată; dar poate ea merge până la pedeapsa cu moartea? Unii filosofi umanitari, rătăciți de o sensibilitate bolnăvicioasă, îi contestă acest drept și aduc două motive principale. Ei zic: – a) că au fost erori judiciare, și – b) că orice pedeapsă trebuie să fie medicinală, adică să tindă la îndreptarea vinovatului. Or, pedeapsa cu moartea suprimă posibilitatea acestei îndreptări. Ea nu atinge, deci, scopul pe care orice pedeapsă trebuie să-l aibă în vedere. Aceste motive nu sunt lipsite de valoare, dar se poate răspunde potrivnicilor pedepsei cu moartea: – 1. că nu este a se ține seama de erorile judiciare, care sunt o infimă excepție. – 2. Că îndreptarea vinovaților este un scop foarte legitim, aceasta nu încape îndoială. Dar se întâmplă adesea că a pedepsi trupul este cel mai bun mijloc de a vindeca sufletul; moartea este un sfetnic înțelept și vederea eșafodului a convertit pe mulți criminali care, osândiți la o pedeapsă mai mică, ar fi rămas nepocăiți. Îndreptarea individuală nu este, de altminteri, decât un scop secundar. Scopul principal urmărit de societate când aplică pedeapsa cu moartea este binele comun al societății, este menținerea ordinii. Fiindcă ea reprezintă interesele tuturor mădularelor sale, îi revine a răzbuna pe cei loviți pe nedrept și a aplica vinovaților pedepse proporționate cu crimele lor. Și nu numai că are dreptul de a reprima, dar are și datoria de a preveni răul prin exemplul unei pedepse în stare să inspire o frică mântuitoare și să oprească făcătorul de rele pe pragul crimei.

3° Războiul drept. – Războiul drept este al treilea caz în care omuciderea este îngăduită (numărul următor).

(212 bis.) V. Războiul.

1° Definiție. – Războiul este lupta cu armele între două sau mai multe națiuni, care voiesc să-și facă să biruie, prin forță, drepturile sau pretențiile lor. El este ofensiv sau defensiv, după cum se atacă sau se apără.

2° Moralitatea. – Este războiul imoral prin firea sa, – caz în care ar fi totdeauna un păcat, – sau poate fi moral cu anumite condiții? La această întrebare, teologii sunt unanimi a răspunde că războiul nu este rău în chip intrinsec, cum este, de pildă, blasfemia, pe care nimic nu o poate face legitimă. Urmează de aici că războiul este drept, deci licit, dacă întrunește condițiile cerute.

3° Condițiile unui război drept. – După sfântul TOMA, pentru ca un război să fie drept, sunt cerute trei condiții. Trebuie să fie declarat: – a) de către prinț, adică de către capul suprem și legitim al statului. Dacă, prin urmare, statele s-ar învoi să recunoască deasupra lor o autoritate superioară, de pildă, pe aceea a Papei sau a unui tribunal internațional, ar trebui să primească arbitrajul său, așa cum cetățenii aceluiași ținut sunt obligați a-și supune neînțelegerile tribunalelor țării lor; – b) pentru o cauză dreaptă, care silește la război. Sunt, așadar, osândite ca niște crime enorme războaiele întreprinse din răzbunare, din ură, din ambiție, din simplă poftă de cucerire și din alte motive asemenea. Dimpotrivă, o națiune ar avea dreptul de a face război pentru a respinge o invazie nedreaptă, pentru a obține repararea unei grave jigniri, pentru a veni în ajutorul unei alte țări atacate pe nedrept, cu condiția însă ca, mai înainte, să fi epuizat toate mijloacele de împăcare și să fie silită la aceasta. Toate războaiele, într-adevăr, și mai ales războaiele moderne, aduc cu ele atâtea calamități încât nu te poți hotărî la ele fără a fi constrâns de necesitate; – c) cu o intenție dreaptă, numai cu scopul de a procura binele ori de a evita răul, adică de a ajunge să se restabilească o pace onorabilă: prin urmare, scopul odată atins, trebuie încetate îndată ostilitățile.

Concluzii. – Din cele de mai sus se pot trage următoarele două concluzii: – 1. Orice război ofensiv care nu întrunește condițiile de mai sus este, în mod obiectiv (în sine), nedrept și ilicit. Spunem „obiectiv”, căci se poate întâmpla ca, din pricina unei conștiințe rătăcite, cineva să-și închipuie că are dreptate când, în realitate, greșește: atunci nu este decât o vină materială, deoarece buna-credință scuză de păcat. – 2. Războiul defensiv este legitim când cineva este atacat de un agresor nedrept. Dar, dacă agresiunea este dreaptă, adică dacă a fost provocată, națiunea atacată trebuie să primească revendicările drepte ale agresorului; altminteri, ea ar purta răspunderea războiului.

4° Drepturile și datoriile beligeranților. – 1. În cazul unui război drept, căpeteniile și ostașii trebuie să fie gata la toate jertfele, chiar și la aceea a vieții lor, pentru a asigura victoria patriei lor (Nr. 205). Ei au dreptul de a se sluji de toate armele care nu sunt osândite de dreptul natural și de dreptul internațional. Dreptul de a ucide însuși are limitele sale: astfel, este oprit a masacra pe nebeligeranți: copiii, femeile, bătrânii, care nu fac parte din armată, medicii, capelanii, infirmierii, care, deși în slujba armatei, nu poartă arme; nu este, de asemenea, îngăduit a ucide pe soldații care se predau, nici a isprăvi pe răniții scoși din luptă și dezarmați. 2. În îndoiala dacă războiul este drept, trebuie prezumat în favoarea autorității legitime care poruncește și a se asculta de ordinele ei. 3. În principiu, ofițerii și ostașii nu au dreptul să ia parte la un război vădit nedrept: după cum agresiunea individuală nedreaptă nu este legitimă, tot astfel agresiunea colectivă nedreaptă nu este legitimă. În practică, le este foarte greu să știe dacă șefii statului n-au avut motive drepte de a declara războiul. În orice caz, în țări cu spirit pașnic, ca Franța, întrebarea nu se poate pune. Toți cetățenii trebuie, așadar, să răspundă chemării cârmuitorilor: obiecția de conștiință ar fi mai mult decât o lașitate, ar fi o crimă de lez-patrie.

5° Datoriile cârmuitorilor și ale popoarelor. – Războiul este un asemenea flagel încât cârmuitorii și popoarele trebuie să se străduiască a suprima cauzele în stare să-l provoace și să ia toate mijloacele de a garanta pacea. Între aceste mijloace, trebuie citate: – 1. dezarmarea morală, care îndeamnă la uitarea ofenselor, la concesiuni reciproce, la ajutorare mutuală și care se împotrivește oricărui „naționalism nemăsurat”; – 2. dezarmarea materială, în măsura în care securitatea fiecărei națiuni este asigurată; – 3. întărirea instituțiilor internaționale, precum tribunalul de la Haga, Societatea Națiunilor sau orice altă instituție echivalentă, care să fie în stare să prevină conflictele ori să le pună capăt; – 4. pactele de asistență mutuală împotriva agresorului, arbitrajul obligatoriu etc.

(213) VI. Duelul.

1° Definiție. – Duelul este o luptă între două persoane care, după ce au stabilit locul și ceasul, armele și condițiile luptei, se iau la luptă înaintea martorilor pe care și i-au ales și se expun primejdiei de a fi uciși ori răniți. Duelul presupune, așadar, două lucruri: – 1. să fi fost o înțelegere prealabilă asupra condițiilor luptei: prin urmare, dacă doi oameni, într-un acces de mânie, se provoacă, se lovesc și chiar se ucid pe loc, nu mai este duel, ci încăierare; – 2. să fie vorba de o neînțelegere între particulari: o luptă singulară între doi oameni ori între două grupuri de oameni, pentru a evita o mai mare vărsare de sânge, nu mai are caracterul duelului și poate fi îngăduită în același chip ca războiul drept.

2° Gravitate. – Duelul este osândit: – a) de rațiune și – b) de legile lui Dumnezeu și ale Bisericii.

A. DE CĂTRE RAȚIUNE.

a) Duelul nu este un caz de legitimă apărare. Într-adevăr, aceasta presupune întotdeauna două condiții: 1) o agresiune nedreaptă și 2) necesitatea de a respinge imediat agresiunea nedreaptă. De pildă, dacă viața sau bunurile noastre sunt atacate pe nedrept și nu avem timp să recurgem la societate pentru a le proteja, ne aflăm în caz de legitimă apărare. Or, duelul nu întrunește aceste condiții, întrucât are drept scop nu apărarea onoarei presupus deja pierdute, ci numai recâștigarea ei. Și apoi, este oare adevărat că onoarea se pierde atât de ușor și că ea se află la discreția unui difamator josnic? Cine ar îndrăzni să pretindă că o calomnie grosolană sau o insultă odioasă sunt de ajuns pentru a face să se prăbușească reputația unui om?

b) Presupunând că ar fi astfel și că cineva ar voi să-și recâștige onoarea pretins pierdută, este duelul un mijloc potrivit scopului pe care îl urmărește? Dacă cel ofensat este învingător, va apărea înaintea lumii ca fiind mai puternic decât adversarul său, sau mai îndemânatic, sau mai norocos, dar nicidecum ca fiind victima unei injurii nedrepte. Dacă, dimpotrivă, este învins, va adăuga pierderii onoarei pe aceea a vieții, fără ca acest din urmă sacrificiu să compenseze, pentru cineva, pe cel dintâi.

c) Nici dreptul la răzbunare nu poate fi invocat pentru a scuza duelul, căci acesta aparține nu particularilor, ci societății; iar dacă există cazuri în care societatea este dezarmată, trebuie lăsat lui Dumnezeu grija de a judeca ofensa și de a pedepsi într-o zi pe cel ce a ofensat.

d) Deși se admit temeiurile serioase care condamnă duelul, unii cred a-i găsi o scuză în opinia lumii, care socotește refuzul de a se bate drept lașitate și, prin urmare, o rușine. Este ușor a li se face observația că astfel ar fi, dacă s-ar refuza duelul din teamă. Dar nu este oare adesea nevoie de mai mult curaj pentru un om care se simte mai viteaz și mai puternic decât adversarul său, ca să înfrunte opinia publică și să asculte de rațiunea și de conștiința sa, în pofida dezonoarei ce trebuie să se răsfrângă asupra reputației sale?

B. PRIN LEGILE LUI DUMNEZEU ȘI ALE BISERICII. – a) Al cincilea precept al Decalogului: „Să nu ucizi” este absolut și nu face nicio excepție pentru cazul duelului. – b) Conciliul din Trento, după mai mulți papi (Iuliu al II-lea, Leon al X-lea, Clement al VII-lea), osândește „acest obicei detestabil și excomunică pe oricine ia parte la un duel, ori îl favorizează, ori îl autorizează pe teritoriile sale, fie el principe, rege sau împărat”. Mai recent, Pius al IX-lea, prin Bula Apostolicae Sedis (1869), a stabilit excomunicarea rezervată Suveranului Pontif și atrasă ipso facto împotriva „celor care se bat în duel sau doar îl provoacă ori îl acceptă, a tuturor complicilor lor, a celor care ajută sau favorizează pe duelgiști, care asistă în mod deliberat la duel, care îl permit sau nu îl împiedică, dacă pot”.

Codul a păstrat aceleași pedepse (can. 2351). El refuză înmormântarea bisericească duelgiștilor morți în duel sau din pricina rănilor primite, dacă înainte de a muri nu au dat semne de căință (can. 1240, § 1 și 4).

Notă. – Duelul simulat, adică acela în care duelgiștii convin dinainte să tragă cu muniție oarbă, este de asemenea interzis, din cauza scandalului ce rezultă din el.

Obiecție. – JUDECĂȚILE LUI DUMNEZEU. – Se obiectează uneori că Biserica se preta odinioară la judecățile lui Dumnezeu și îngăduia duelul judiciar. Judecata lui Dumnezeu sau ordalia (din cuvântul german „Urteil” – judecată) era un fel de recurs la intervenția lui Dumnezeu. Dacă justiția era incapabilă să deslușească adevărul în afirmațiile contradictorii a doi adversari, îi condamna pe amândoi să suporte o probă, în al cărei rezultat se credea a se recunoaște intervenția Providenței, care manifesta adevărul sau minciuna, nevinovăția sau vinovăția. Aceste probe, impuse de tribunale, erau de două feluri: a) Unele constituiau o adevărată ispitire a lui Dumnezeu (nr. 185), întrucât se presupunea fără temei că Dumnezeu trebuia să facă o minune pentru a manifesta adevărul: astfel erau, de pildă, proba focului și proba apei clocotite; – 1) proba focului: acuzații trebuiau să meargă desculți pe cărbuni aprinși sau pe brăzdare de plug înroșite în foc și se presupunea că Dumnezeu trebuia să-l cruțe pe cel care avea dreptate și să-l facă să iasă nevătămat din încercare; – 2) proba apei clocotite: cel care ținea mâna mai mult timp în apa clocotită sau care reușea să scoată din ea un obiect câștiga cauza. b) Altele se întemeiau pe sorți sau pe efectele cauzelor naturale. Să cităm, dintre acestea din urmă, proba crucii și duelul judiciar: – 1) proba crucii: părțile trebuiau să stea cu brațele în formă de cruce; cel care le lăsa cel dintâi în jos era învins; – 2) duelul judiciar, care era o luptă singulară poruncită sau permisă de autoritatea publică, între doi adversari sau campionii lor.

Răspuns. – a) Toate aceste probe erau de origine păgână. Ele derivau toate, și mai ales cele dintâi, dintr-o concepție falsă despre Providență, despre care se presupunea pe nedrept că ar trebui să răstoarne, fără motiv suficient și cu orice prilej, legile generale care guvernează lumea. b) Este adevărat că membri ai clerului s-au pretat uneori la judecata lui Dumnezeu; dar nu trebuie uitat că Biserica a trebuit să suporte influența superstițiilor germanice, de care „botezul lui Clovis, spune Monseniorul D’Hulst, nu-i eliberase pe francii, strămoșii noștri”. Ceea ce este cert este că niciun papă nu a aprobat vreodată instituția duelului judiciar; cel mult se poate spune că Biserica a lăsat lucrurile să meargă, fiind incapabilă să suprime toate abuzurile pe care le întâlnea la popoare încă pe jumătate barbare.

Observație. – Nu trebuie confundat duelul judiciar cu turnirurile și jocurile de arme, în care doi luptători sau chiar mai mulți (uneori 500), împărțiți în două tabere, luptau sub ochii spectatorilor pentru a-și dovedi vitejia și a obține premii acordate de regina turnirului. Acestea erau, în realitate, simple jocuri, dar care degenerau adesea în accidente mortale; de aceea Biserica a ajuns să le interzică, împreună cu duelul judiciar și cu ordaliile.

(214) VII. Despre relele tratamente și dorințele de răzbunare.

Datoria de a respecta viața aproapelui atrage ca un corolar pe aceea de a nu-l răni pe nedrept, nici a-l lovi, nici a exercita asupra lui violențe, de orice natură ar fi ele. Dacă relele tratamente sunt grave, vina este de asemenea gravă; iar dacă sunt comise împotriva unui preot sau a unei persoane consacrate lui Dumnezeu, intervine excomunicarea rezervată Ordinariului (can. 2343, § 4).

Să adăugăm că nu se cuvine nici a maltrata animalele, deși nu avem față de ele datorii propriu-zise. În raporturile noastre cu ele trebuie să ne ferim de un dublu exces: excesul de asprime, care este semnul unei inimi rele, și excesul de tandrețe, care nu este nici el dovadă de bunătate. Unele persoane împing în această privință tandrețea lor până la ridicol; asemenea sentimente sunt cel puțin nepotrivite, dacă nu chiar vinovate. Evanghelia, abolind legea talionului, interzice de asemenea orice ură și orice dorință de răzbunare și, în general, orice sentiment de rea-voință față de aproapele. „Cel ce urăște pe fratele său, spune Sfântul Ioan, este ucigaș.” (I Ioan, III, 15). „Nu întoarceți răul pentru rău, nici ocara pentru ocară.” (I Petru, III, 1).

(215) VIII. Scandalul.

1° Definiție. – Scandalul este orice act exterior, rău în sine sau numai în aparență, care poate duce pe aproapele la păcat.

2° Condițiile scandalului. – După însăși definiția sa, sunt cerute trei condiții pentru a exista scandal: a) Actul trebuie să fie exterior. Se poate scandaliza: 1) prin cuvinte contrare credinței și moravurilor: blasfemii, imprecări, cuvinte licențioase; 2) prin fapte care împing la rău pe cei ce sunt martori; 3) prin scrieri: cărți, romane, reviste, ziare, foiletoane, piese de teatru care etalează viciul sau impietatea; 4) prin omisiunea actelor poruncite, precum neasistarea la Sfânta Liturghie în duminici și sărbători. b) Actul trebuie să fie rău în sine sau numai în aparență. Cel care mănâncă în public carne într-o zi oprită scandalizează, chiar dacă ar avea dispensă de la post. c) A treia condiție este ca actul să poată duce pe aproapele la păcat. De unde urmează că un păcat exterior săvârșit în taină nu este materie de scandal, deoarece, fiind secret, rămâne fără influență. Când aceste trei condiții sunt împlinite, există scandal și nu este necesar ca căderea aproapelui să urmeze efectiv.

3° Specii de scandal. – Scandalul se numește activ sau pasiv, după cum este considerat la cel care scandalizează sau la cel care este scandalizat.

A. SCANDALUL ACTIV este: a) direct, când este săvârșit cu intenția de a împinge pe alții la păcat. Dacă se acționează cu singurul scop de a pierde sufletele, scandalul direct poartă numele de scandal diabolic; b) indirect, când, fără a avea în mod expres intenția de a face pe cineva să cadă în păcat, se face ceea ce este sau pare de natură să dea exemplu rău și să incite la rău: astfel este cazul unui tată desfrânat care, desigur, nu voiește ca fiii săi să meargă pe urmele sale.

B. SCANDALUL PASIV, sau scandalul primit, provine din scandalul activ, direct sau indirect. Dar se poate întâmpla și ca o faptă întru totul bună să fie pentru aproapele o ocazie de păcat. În acest caz, scandalul provine: 1) fie din ignoranță sau dintr-o judecată falsă, de pildă dacă se vede răul acolo unde nu este: acesta este scandalul celor slabi sau simpli; 2) fie din răutatea celui ce se scandalizează, când, prin perversitate a inimii și intenție rea, se ia prilej din cuvintele sau faptele altora pentru a face răul, deși acele cuvinte și fapte sunt indiferente sau chiar bune: acesta este scandalul fariseilor.

4° Gravitatea scandalului. – Gravitatea scandalului decurge din două motive: A. Cel ce scandalizează lucrează la pierderea sufletelor pe care Domnul nostru le-a răscumpărat cu prețul sângelui Său. Dacă este o mare crimă a lua viața trupului, cu cât mai mult a răpi viața sufletului! „Vai de acela, spune Domnul nostru, prin care vine scandalul! Mai bine i-ar fi fost să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie aruncat în mare.” (Mt., XVIII, 6). B. Scandalul este cu atât mai grav cu cât răul pe care îl produce este contagios și, de cele mai multe ori, greu de reparat. Totuși, caracterul de gravitate variază după împrejurări. Gravitatea scandalului depinde: a) de intenția celui ce scandalizează. Cu cât acesta cunoaște mai mult răutatea actului său, cu atât vina este mai gravă. Scandalul direct este deci, prin natura sa, mai grav decât cel indirect, fiind voit; b) de influența pe care o are asupra altora: astfel, scandalul unui superior este mai grav decât al unui inferior; c) de numărul persoanelor scandalizate; d) de gravitatea păcatului pe care îl prilejuiește; prin urmare, un păcat venial poate deveni mortal din cauza scandalului.

5° Câteva reguli practice. – Ce conduită trebuie urmată în diferitele cazuri de scandal arătate mai sus? A. Scandalul direct este întotdeauna interzis, deoarece urmărește un scop rău. B. Nu tot astfel este cu scandalul indirect. a) Dacă este vorba de fapte rele, scandalul este interzis. b) Dacă este vorba de fapte neprohibite și care nu au rău decât în aparență, trebuie a ne abține de la ele, afară numai dacă există un motiv serios pentru a face altfel: astfel, nu se cuvine, fără motive grave, a frecventa o persoană de rea reputație. C. Scandalul celor slabi trebuie evitat ori de câte ori se poate fără inconvenient grav. Caritatea față de aproapele cere să ne abținem nu numai de la o faptă indiferentă, ci chiar de la o faptă bună, mai ales dacă nu este poruncită, și uneori chiar de la o faptă bună poruncită de o lege pozitivă, când ea trebuie să fie pentru aproapele o ocazie de păcat. De pildă, o femeie are dreptul și chiar datoria uneori de a lipsi de la preceptul asistării la Liturghie duminica, dacă soțul ei ar lua de aici prilej pentru a blasfemia și a urî religia. Totuși, nu este obligată să facă aceasta dacă ar rezulta pentru sufletul ei un mare prejudiciu spiritual; și nu o poate face decât în mod temporar. D. Scandalul farisaic nu este, evident, o vină și, în general, poate fi disprețuit. El provine în întregime din răutatea celui care se scandalizează și nicidecum din actul celui care scandalizează.

6° Repararea scandalului. – Există obligația de a repara scandalul: este o datorie de dreptate și de caritate. Dacă scandalul a fost public, repararea trebuie să fie de asemenea publică. Dacă a fost privat, trebuie împiedicată persoana scandalizată să facă răul. Repararea trebuie să se facă prin mijloacele cele mai potrivite pentru a distruge efectele rele ale scandalului; astfel, sfatul rău trebuie reparat prin sfat bun, exemplul rău prin exemplu bun, și fapta rea prin faptă bună etc.

Concluzie practică.

1. A îndura cu curaj încercările vieții și a îndepărta orice gând de sinucidere. Nu trebuie nici măcar să dorim moartea, dacă această dorință izvorăște din descurajare și din deznădejde. Un asemenea dor ar fi îngăduit numai dacă l-am avea pentru a ne bucura de vederea beatifică, care este un bun superior celui al vieții: „Doresc să mă duc, scrie Sfântul PAUL către Filipeni (I, 23), și să fiu cu Cristos, căci aceasta este cu mult mai bine.”
2. Să avem grijă întotdeauna să alungăm din inima noastră orice sentiment de ură și de ranchiună împotriva aproapelui. Să evităm certurile, chiar și pe cele mai neînsemnate.
3. Să nu fim niciodată pentru alții prilej de scandal; dimpotrivă, să le dăm exemplu bun și să-i atragem pe calea binelui.

LECTURI. 

1. Uciderea pedepsită în Vechiul Testament. Pedeapsa marilor ucigași: CAIN (Gen., IV, 10), AHAB (III Regi, XXII), IEZABEL (IV Regi, IX, 30-37). 2. Ieroboam este pedepsit pentru că a dat scandal triburilor lui Israel (Cartea a III-a a Regilor, XII, XIV și XV). 3. Eleazar preferă să moară decât să scandalizeze (II Mac., VI). 4. Despre scandalul celor slabi, a se citi: Rom., XIV, 21; I Cor., VIII, 13.

TEME SCRISE. 

1. Spuneți de ce sinuciderile sunt mai numeroase în zilele noastre decât altădată. 2. Comandantul și soldații care apără un fort au ei dreptul să-l arunce în aer și, prin aceasta, să se sinucidă, mai degrabă decât să se predea? 3. Un prizonier – precum cazul lui Mac Swiney, lord-primar al orașului Cork, arestat la 12 august 1920 – care a ținut o grevă a foamei voită până la moarte, cu scopul de a face să triumfe o cauză ce putea fi socotită dreaptă și superioară vieții unui individ, a săvârșit oare o sinucidere condamnabilă și un act imoral? 4. Pictorii și sculptorii care expun tablouri sau statui indecente sunt ei vinovați de scandal?