• Care sunt principalele erori cu privire la felul de a concepe natura lui Dumnezeu? Din ce izvoare și-a cules Biserica doctrina despre natura lui Dumnezeu? Care este dubla metodă folosită de rațiune?
• Ce înțelegeți prin atribute negative? Care sunt atributele negative ale lui Dumnezeu?
• Ce sunt atributele pozitive sau morale ale lui Dumnezeu? Care sunt ele? Se poate împăca știința mai dinainte a lui Dumnezeu cu libertatea omenească? Cum concepeți libertatea divină?
• Ce este Providența? Care sunt adversarii Providenței? Care este dogma catolică despre Providență? Cum se poate dovedi existența Providenței?
• Ce obiecții se pot ridica împotriva Providenței? Dacă Dumnezeu este atotputernic și bun, cum se face că n-a creat lumea mai bună? Răul moral nu este oare încă și mai de neînțeles din partea unui Dumnezeu care este sfințenia însăși? Este oare admisibil ca bunurile și încercările să fie împărțite între oameni într-un mod atât de neegal și adesea atât de nedrept?

(32) Termeni.

Desăvârșire (lat. „perficere”, a face pe deplin, a duce la capăt). Calitate dusă la cel mai înalt grad. A fi infinit de desăvârșit înseamnă a avea toate calitățile imaginabile și într-o măsură infinită. Când spunem despre o lucrare pământească că este desăvârșită, nu este vorba decât de o desăvârșire relativă, căci nimic din ceea ce a fost creat nu este și nu poate fi desăvârșit.

NOTA. Cuvintele care arată desăvârșirile lui Dumnezeu sunt explicate în „dezvoltare”. Să notăm încă de pe acum că nu este cu putință a înșira toate desăvârșirile lui Dumnezeu; ar fi chiar cuviincios să nu numim nici una, Dumnezeu neavând decât un singur atribut, acela de infinit. În acest sens Conciliul al IV-lea din Lateran și Conciliul Vatican au spus că „Dumnezeu este necuprins”.

Atribut (din lat. „attribuere”, a atribui). Calitate pe care o atribuim lui Dumnezeu. Atribut are aici același înțeles ca desăvârșire.

Spirit. Ființă nematerială care nu se poate nici vedea, nici atinge.

Spirit pur. Adjectivul „pur” are aici înțelesul unui adverb și înseamnă în chip pur, numai. Dumnezeu și Îngerii sunt spirite pure; ei sunt numai (nimic altceva decât) spirite; ei nu sunt, ca omul, spirite amestecate cu un trup. Deosebirea între Dumnezeu și Înger este că Dumnezeu este infinit de desăvârșit și Creator, pe când Îngerul, oricât de spirit pur ar fi, nu este infinit și a fost creat.

Preștiință (din lat. „prae”, înainte, și „scientia”, știință: știința viitorului). Cunoștința pe care Dumnezeu o are despre tot ceea ce trebuie să se întâmple.

Providență (din lat. „providere”, a prevedea, a purta grijă). Cârmuirea lumii de către Dumnezeu.

Nimic nu se întâmplă fără porunca sau îngăduința lui Dumnezeu: aceasta înseamnă că Dumnezeu voiește tot ceea ce este bine și, deși oprește răul, nu-l împiedică să se întâmple; îl îngăduie, ca să nu-i ia omului libertatea pe care i-a dat-o.

DEZVOLTARE

(33) I. Erorile despre Natura lui Dumnezeu. Doctrina catolică.

1° Erorile. Sunt multe erori despre felul de a înțelege natura lui Dumnezeu. Principalele sunt acelea: a) ale politeiștilor, care admit mai mulți dumnezei; b) ale panteiștilor, care nu recunosc un Dumnezeu personal și susțin că totul este Dumnezeu. Pentru unii, lumea nu este o ființă deosebită de Dumnezeu: Dumnezeu și lumea nu fac decât o singură substanță. Pentru alții, Dumnezeu este principiul, iar lumea nu este decât o emanațiune a substanței divine.

2° Doctrina catolică. Conciliul Vatican a osândit erorile politeiștilor și ale panteiștilor, sess. III, can. 1, 4 și 5.

Dumnezeu este ființa infinit de desăvârșită. Acest articol de credință, în care Conciliul Vatican, sess. III, cap. I, rezumă atributele pe care le-a înșirat mai înainte, este întemeiat pe Revelație și pe rațiune.

a) Pe de o parte, Sfânta Scriptură ne învață că Dumnezeu, vorbind lui Moise, Se definește El însuși: „Cel ce este” (Ex., III, 14). De aici teologii au tras concluzia că Dumnezeu are plinătatea Ființei, că este Ființa necesară, Ființa în Sine, având existența de la Sine și nu de la altul, proprietate pe care scolasticii au numit-o aseitate, „ens a se”, în opoziție cu ființele create și contingente.

b) Pe de altă parte, rațiunea conchide că Dumnezeu, Care este Cauza întâi și Ființa necesară, trebuie să fie Ființa desăvârșită. Într-adevăr, dacă Dumnezeu ar fi nedesăvârșit, ar fi mărginit și contingent: 1. mărginit, ar putea primi de la altul desăvârșirea care-I lipsește; n-ar mai fi atunci Cauza întâi a tuturor; 2. contingent, ar putea fi altfel decât este și n-ar mai fi, prin urmare, Ființa necesară.

Rațiunea, care Îl numește pe Dumnezeu „Ființa desăvârșită”, găsește că ar trebui să ne oprim la aceste două cuvinte, fiindcă desăvârșirea infinită nu se poate descompune. Totuși, deoarece spiritul nostru este neputincios a îmbrățișa dintr-o singură privire această desăvârșire infinită, el o privește sub felurite aspecte; cu alte cuvinte, întrebuințează o dublă metodă: 1. metoda negativă, care constă în a înlătura din Dumnezeu marginile sau nedesăvârșirile creaturilor; 2. metoda pozitivă sau analogică, prin care atribuim lui Dumnezeu, într-o formă eminentă, adică ridicându-le la infinit, toate calitățile și desăvârșirile noastre. Pe această dublă cale, rațiunea dobândește atributele negative și atributele pozitive ale lui Dumnezeu.

(34) II. Atributele negative ale lui Dumnezeu.

Atributele negative sau metafizice, adică acelea care alcătuiesc însăși esența lui Dumnezeu, sunt: unitatea, simplitatea, neschimbarea, veșnicia și imensitatea. De credință, Conciliul Vatican.

1° Unitatea. Nu este decât un singur Dumnezeu, și rațiunea ne spune că nu pot fi mai mulți. A pretinde că sunt două ființe infinit de desăvârșite ar fi o absurditate. O ființă nu poate fi infinită dacă există o alta care îi împarte desăvârșirile; fiecare dintre ele, într-adevăr, „ar fi mai puțin puternic și mai puțin desăvârșit decât dacă ar fi singur.” (Fénelon).

2° Simplitatea. Dumnezeu este o substanță cu totul simplă. „Dumnezeu este spirit, și cei care I se închină trebuie să I se închine în spirit și în adevăr”, spune Isus Samaritencei. (Ioan, IV, 24). El nu este unit cu materia, fiindcă însușirea materiei este a fi alcătuită din părți, divizibilă și, prin urmare, nedesăvârșită. Se obiectează, e drept, că Sfânta Scriptură pare să presupună că Dumnezeu este întins, deoarece Îi atribuie mădulare, ochi, urechi (Is., XXXIII, 16) și Îl înfățișează când stând în picioare (Isaia, III, 13), când șezând (Isaia, VI, 1); dar acestea nu sunt decât chipuri de a vorbi, simboluri și expresii figurate.

3° Neschimbarea. Dumnezeu nu poate să Se schimbe; căci nu te schimbi decât ca să dobândești desăvârșiri pe care nu le ai, ori ca să pierzi pe cele pe care le ai. În amândouă ipotezele, Dumnezeu n-ar mai fi Ființa necesară, deoarece n-ar mai fi totdeauna același, și n-ar mai fi Ființa desăvârșită, deoarece ar trece dintr-o stare mai desăvârșită într-una mai puțin desăvârșită, ori dimpotrivă.

4° Veșnicia. „Eu sunt Alfa și Omega, începutul și sfârșitul, zice Domnul, Cel ce este, Cel ce era și Cel ce va fi.” (Apoc., I, 8). Veșnicia decurge din neschimbare: ceea ce este neschimbător nu are succesiune și, prin urmare, nici început, nici sfârșit. Nu trebuie, de altminteri, să se confunde veșnicia cu timpul. Pe când timpul este alcătuit din momente succesive, din trecut, din prezent și din viitor, veșnicia este un prezent necurmat. „În Dumnezeu, nimic n-a fost, nimic nu va fi; ci totul este.” (Fénelon)

5° Imensitatea. Dumnezeu este imens prin știința Sa, prin puterea Sa și prin esența Sa. El este pretutindeni, nu în chipul trupurilor, care sunt mărginite de propria lor întindere, ci ca un spirit a cărui putere a creat toate substanțele, care nu au viață și ființă decât prin El. „În El avem viața, mișcarea și ființa”, spune Sfântul Pavel Atenienilor. (Fapte, 17, 28)

(35) III. Atributele pozitive sau morale ale lui Dumnezeu.

Desăvârșirile pozitive sunt acelea pe care le atribuim lui Dumnezeu luând drept punct de plecare facultățile noastre și ridicându-le la Dumnezeu la un grad infinit. Aceste atribute sunt: inteligența, voința și iubirea; ele alcătuiesc ceea ce s-a numit persoana morală și fac din Dumnezeu o ființă personală, împotriva celor spuse de panteiști.

1° Inteligența și știința lui Dumnezeu. Inteligența lui Dumnezeu este infinită. Articol de credință, Conciliul Vatican. Trebuie deci înlăturate din Dumnezeu toate neajunsurile inteligenței omenești: neștiința, eroarea și nehotărârea. Știința lui Dumnezeu este infailibilă. Mai mult încă, ea cuprinde tot obiectul ei, adică pe Dumnezeu însuși și lucrările Sale, dintr-o singură privire, prin simplă intuiție și fără a recurge la raționament. Creatorul cunoaște toate faptele și cugetările ascunse ale creaturilor Sale: „Iahve cercetează toate inimile și pătrunde toate planurile și toate gândurile.” (I Paralip., XXVIII, 9). „Nici o făptură nu este ascunsă înaintea lui Dumnezeu, ci toate sunt goale și descoperite înaintea Lui.” (Evr., IV, 13). El cunoaște trecutul, prezentul și viitorul, chiar și actele viitoare libere, adică acelea care atârnă numai de libertatea omului.

Obiecție. PREȘTIINȚA DIVINĂ ȘI LIBERTATEA OMENEASCĂ. Dat fiind că știința lui Dumnezeu este infinită și cuprinde deopotrivă cele viitoare și cele trecute, trebuie conchis că tot ceea ce Dumnezeu prevede se întâmplă cu necesitate; altminteri știința Sa ar fi în lipsă și atunci n-ar mai fi infinită. Dar dacă stau așa lucrurile, ce loc mai poate fi pentru libertatea omului? Dacă Dumnezeu prevede că Petru Își va tăgădui Învățătorul, mai este Petru liber să nu-L tăgăduiască? Cum, atunci, se împacă preștiința divină și libertatea omenească?

Răspuns. Împăcarea preștiinței divine cu libertatea omenească nu este, desigur, fără greutate; însă greutatea este totuși mai mult aparentă decât reală.

a) Mai întâi se cuvine să ne înțelegem asupra cuvintelor.

1. Și mai întâi cuvântul preștiință este un termen nepotrivit, aplicat lui Dumnezeu. Am văzut la nr. 34, despre veșnicie, că în Dumnezeu nu este nici trecut, nici viitor; de unde urmează că Dumnezeu nu prevede, ci vede. „Lucrurile viitoare, zice Sfântul Augustin, sunt de față lui Dumnezeu; de aceea nu se poate spune că ar fi preștiință în El, ci numai știință.”
2. A spune, pe de altă parte, că ceea ce Dumnezeu a prevăzut se întâmplă cu necesitate nu este o expresie mai dreaptă. Desigur, știința lui Dumnezeu este infailibilă și ceea ce Dumnezeu vede din toată veșnicia se va întâmpla cu siguranță în timp. Dar să nu ne înșelăm. Lucrul se va întâmpla: 1) în chip necesar, dacă este vorba de ființe lipsite de rațiune, care ascultă de legile fizice ale naturii ori de impulsurile instinctului lor; 2) în chip liber, dacă este vorba de ființe raționale.

b) Dar, chiar presupunând că termenul preștiință trebuie păstrat pentru a desemna știința divină, nu este oare limpede că faptul de a prevedea un eveniment nu este nicidecum cauza acestui eveniment? Văd un orb care merge către o prăpastie. Prevăd că va cădea în hău și va muri. Veți conchide că prevestirea mea a fost cauza căderii și a morții lui?

Este deci o nebunie să se spună: Dumnezeu prevede că mă voi mântui sau că mă voi osândi, deci pot face ce vreau, soarta mea este hotărâtă. Dumnezeu prevede că vă veți mântui fiindcă știe că veți lua mijloacele. De altminteri, cei care fac această obiecție în viața lor religioasă se feresc bine de a ține aceeași dilemă în viața practică și nu se gândesc să facă același raționament când este vorba de a se feri de un pericol ori de a dobândi onorurile, bogățiile și avantajele vieții.

Să conchidem, în sfârșit, că, dacă mintea omului este prea mărginită pentru a dezlega desăvârșit problema și dacă teologii, tomiști ori moliniști, nu pot explica cum Cauza întâi mișcă cauzele secunde fără a le nimici libertatea, aceasta nu este un motiv să se pretindă că cei doi termeni, preștiința divină și libertatea omenească, sunt în contradicție. Bossuet (Tratatul despre liberul arbitru) ne-ar spune atunci că ne este de ajuns să ținem amândouă capetele lanțului, adică știința lui Dumnezeu și libertatea omenească, deși nu vedem cum, în mijloc, verigile se leagă.

2° Voința și libertatea lui Dumnezeu. Voința divină este infinit de desăvârșită: de credință. Ea este atotputernică: adevăr de credință, enunțat în mai multe simboluri și afirmat de Sinoadele al IV-lea din Lateran și al Vaticanului. Dar, atotputernică fiind, ea nu poate fi mișcată decât către bine: Dumnezeu nu poate nici voi, nici face lucruri rele (răul moral); El nu poate decât să le îngăduie. De credință, Conciliul din Trento, sess. VI, can. 6.

Obiecție. Dumnezeu nu poate nici voi, nici face răul moral; El nu-l împiedică spre a ne lăsa libertatea și meritul. De credință, Conciliul din Trento, sess. VI, can. 6.

Răspuns. a) Desigur, libertatea divină nu este de aceeași natură ca libertatea omenească. Dumnezeu nu poate face nimic împotriva suveranei Sale desăvârșiri; nu poate voi nimic care să fie împotriva naturii Sale; El este în chip necesar tot ceea ce este și tot ceea ce poate fi. Libertatea lui Dumnezeu nu are, așadar, drept obiect decât actele Sale din afară, acelea care privesc creaturile. El a creat lumea și a creat-o în mod liber.

b) Cât despre puterea de a alege între bine și rău, aceasta nu este decât una dintre laturile libertății; nu este decât defectul ei. Posibilitatea răului este o imperfecțiune a liberului arbitru, o slăbiciune a voinței noastre. O asemenea libertate, evident, Dumnezeu nu o poate avea.

3° Iubirea lui Dumnezeu. A treia facultate a omului este sensibilitatea: facultate nedesăvârșită, care implică trupul și organele lui și ne face accesibili suferinței și patimilor. Este limpede că, dacă atribuim lui Dumnezeu această facultate, ea este în El incompatibilă cu imperfecțiunile firii noastre. Dumnezeu nu cunoaște nici frica, nici întristarea, nici celelalte patimi. Dar Dumnezeu este în stare de iubire. El nu poate rămâne indiferent față de propriile Sale desăvârșiri și, deoarece ele sunt infinite, trebuie să le iubească cu o iubire infinită; iubește, de asemenea, binele care se află în lucrările Sale, în măsura în care acesta reflectă propriile Sale desăvârșiri.

Se citează adesea, între atributele morale, sfințenia, dreptatea, bunătatea. În fapt, ele sunt atribute ale voinței divine.

(36) IV. Providența.

1° Definiție. Providența este lucrarea prin care Dumnezeu păstrează și cârmuiește lumea pe care a creat-o și conduce toate ființele la scopul pe care și l-a rânduit în înțelepciunea Sa. Providența nu este, așadar, propriu-zis un atribut al lui Dumnezeu, deoarece presupune creația; însă ea este ansamblul atributelor: știință, înțelepciune, putere, bunătate, dreptate, prin care Dumnezeu guvernează universul.

2° Adversarii ei. Providența a avut ca adversari: a) în vechime, pe epicurei și pe stoici. Cei dintâi susțineau că Dumnezeu nu se îngrijește de creaturile Sale, iar cei din urmă, că El nu poartă grijă decât creaturilor celor mai înalte. b) Ea este atacată, în zilele noastre, de fatalisti, de cei mai mulți dești; și de raționaliști și de evoluționiști, care cred că lumea este cârmuită de legi naturale, fără nici o intervenție divină, și care, prin urmare, nu admit nici posibilitatea minunilor, nici eficacitatea rugăciunii; și de pesimiști, care judecă că lumea, așa cum este, este cu totul rea.

3° Dogma catolică. Dumnezeu guvernează lumea prin legi generale, de la care Își rezervă a se abate când socotește de cuviință.

A) Dumnezeu guvernează lumea prin legi generale și aceasta în chip dublu: a) Fie că Providența se arată prin așezarea unor legi după care aceleași cauze produc în chip neschimbat și necesar aceleași efecte. Tocmai fiindcă lumea ascultă de aceste legi cu o statornicie neînduplecată, constatăm pretutindeni în natură acea ordine minunată care este unul dintre cele mai bune argumente ce ne dovedesc existența lui Dumnezeu. b) Fie că El îndrumă pe oameni, atât pe indivizi cât și pe neamuri, făcându-i să meargă în mod liber către menirea lor și împlinind astfel planurile pe care Dumnezeu le-a alcătuit din toată veșnicia. Este sigur, precum am spus deja, că Dumnezeu a prevăzut totul și că ceea ce a prevăzut se împlinește în chip infailibil. Urmează că, după cum a fixat mersul astrelor, tot astfel a rânduit mai dinainte mersul omenirii. Că oamenii se frământă după patimile lor și după capriciile voinței lor libere, rămâne totuși adevărat că Dumnezeu îi conduce. Concursul divin este, deci, universal. După cum a creat toate ființele, Dumnezeu creează toate activitățile, de orice natură ar fi ele, libere sau necesitate. Astfel, Dumnezeu conlucrează la toate actele noastre, fără ca prin aceasta să violeze libertatea noastră.

B) Dumnezeu lucrează în afara ordinii obișnuite a lucrurilor, când socotește de cuviință. Minunile, profețiile și, în general, toate intervențiile divine care se săvârșesc în afara cursului naturii și par o abatere de la legile obișnuite ce cârmuiesc ființele, nu sunt nicidecum o schimbare în planul providențial: excepțiile, ca și legile, au fost prevăzute din toată veșnicia. Același lucru s-ar putea spune despre rugăciune, a cărei influență este reală, fără a aduce totuși vreo schimbare în hotărârile veșnice ale lui Dumnezeu.

4° Dovezile dogmei catolice. Dogma existenței Providenței, definită de Conciliul Vatican, sess. III, cap. 1, se sprijină pe Sfânta Scriptură, pe rațiune și pe consimțământul universal.

A. SFÂNTA SCRIPTURĂ. „Înțelepciunea ajunge cu tărie lumea de la un capăt la altul și rânduiește toate cu blândețe”, se spune în Cartea Înțelepciunii (8, 1). Și în alt loc: „Căci nu este alt Dumnezeu afară de Tine, Care porți grijă de toate.” (XII, 13).

Providența se îngrijește de cele mari: „Prin Mine domnesc regii și prinții hotărăsc ceea ce este drept.” (Prov., VIII, 15). Ea se întinde până la cele mai mici făpturi: „Nu se vând oare doi vrăbii cu un as? (asul la Evrei prețuia cam șase centime). Și nu cade nici una pe pământ fără îngăduința Tatălui vostru.” (Mat., X, 29).

B. RAȚIUNEA. Existența Providenței rezultă din atributele lui Dumnezeu: a) din știința Sa, care, fiind infinită, cunoaște scopul rânduit creaturilor și mijloacele ce duc la el; b) din înțelepciunea Sa, care ar fi în lipsă dacă, după ce a creat lumea, nu s-ar îngriji să o păstreze în ordine; c) din puterea Sa, care poate împlini toate planurile pe care înțelepciunea Sa le-a alcătuit; d) din bunătatea Sa: este cu neputință ca Dumnezeu, Care a creat din bunătate, să Se dezintereseze de creaturile Sale; e) din dreptatea Sa: bunătatea nu trebuie să suprime dreptatea, care răsplătește sau pedepsește pe fiecare după faptele sale.

C. CONSIMȚĂMÂNTUL UNIVERSAL. Toate popoarele care au credințe religioase au făcut rugăciuni către dumnezeire; ele s-au adresat lui Dumnezeu ca unui Stăpân suveran care cârmuiește lumea.

(37) V. Obiecțiile împotriva Providenței.

Obiecțiile împotriva Providenței sunt de două feluri. Ele se scot: 1° din existența răului, atât în ordinea fizică cât și în ordinea morală; și 2° din împărțirea neegală și, prin urmare — conchid adversarii — nedreaptă a bunurilor.

1° Existența răului în lume.

A. Răul fizic. Neajunsurile trupului, calamitățile, suferințele sunt pretutindeni în natură. De ce cataclismele, uraganele, cutremurele de pământ? De ce flagelurile? De ce războiul? De ce durerea? Nu se ridică răul împotriva atributelor lui Dumnezeu: împotriva puterii Sale, dacă nu l-a putut împiedica, și împotriva bunătății Sale, dacă nu l-a voit?

Răspuns. a) Să observăm mai întâi că răul fizic nu este decât urmarea imperfecțiunii creaturilor. Ființele create sunt în chip necesar ființe finite. Din clipa, deci, când există creație, există imperfecțiune și defecte.

b) Tot ceea ce numim rău nu este totdeauna rău în realitate. Astfel, nu trebuie numite rele cataclismele care sunt, după cuvântul lui Lamennais, „minunata și măreața lucrare a naturii”.

c) Răul începe, de fapt, cu durerea, fie că este vorba de suferință fizică ori de suferință morală, nu are importanță. Că durerea este o tortură a trupului sau a sufletului, este neîndoielnic; dar se poate spune pentru aceasta, și în chip absolut, că ea este un rău? Cu siguranță nu. 1. Căci, pe de o parte, din punct de vedere fizic, ea este adesea condiția binelui: astfel, suferința ne face să căutăm leacurile care vindecă bolile și conlucrează astfel la păstrarea ființei. De altminteri, nu trebuie uitat că fiecare individ nu este decât o parte foarte mică a universului și că binele general se dobândește prin jertfirea binelui particular: prin sângele multor soldați se cumpără mântuirea patriei. 2. Pe de altă parte, din punct de vedere moral, durerea nu este un scop, ci un mijloc. Ea intră în împlinirea planului dumnezeiesc, aducând ființa care suferă la ispășirea greșelilor sale morale și la practicarea celor mai eroice virtuți. Căci omul se poate ridica întotdeauna deasupra durerii, o poate stăpâni prin tăria sufletului și energia voinței sale. O poate primi ca mijloc de înălțare și ca izvor de merit și răsplată. „Necazul, zice Montaigne, este pentru suflet ca un ciocan ce îl lovește și, lovindu-l, îl lustruiește și îl curăță de rugină.”

Iată atâtea motive care explică răul fizic și, chiar dacă ni s-ar părea neîndestulătoare, tot nu ar trebui să conchidem de aici că Dumnezeu n-ar avea temeiuri drepte de a lucra astfel.

Lămuririle de mai sus ne sunt date de rațiune. Doctrina Bisericii merge mai departe și dezvinovățește mai bine Providența de mustrările ce i se aduc. Ea afirmă, într-adevăr, că relele fizice sunt urmarea păcatului strămoșesc, a cărui existență se dovedește mai jos (Nr. 66), și că ele trebuie, prin urmare, puse pe seama primilor noștri părinți și nu a lui Dumnezeu. Ea adaugă că, în starea de acum, omul este astfel îndemnat, prin mizeriile vieții, să se desprindă de această lume, care nu este pentru el o „cetate stătătoare”, și să caute pe cea viitoare (Evr., XIII, 14), prin supunerea față de voința divină.

B. Răul moral. Răul fizic poate veni de la Dumnezeu. Dar răul moral este el compatibil cu cârmuirea unui Dumnezeu care este sfințenia însăși?

Evident, Dumnezeu nu poate voi păcatul; El numai îl îngăduie. Îl îngăduie fiindcă voiește să lase omului libertatea și, prin libertate, prilejul de merite și virtuți. Că libertatea este un bine, nu se poate pune la îndoială. Dacă omul abuzează de ea, a cui este vina, dacă nu a lui însuși și nu a lui Dumnezeu? De altminteri, „propriu-zis, răul nu există; nu există decât ființe rele… Mai mult, nimeni nu este rău în chip absolut, și în cel mai pervers există o rădăcină nepieritoare de bine care, în sânul morții aparente, lucrează în taină seva menită să reînvie într-o zi, sub raza astrului veșnic, sărmana plantă pe jumătate uscată.” (Lamennais)

2° Împărțirea neegală a bunurilor este un alt pretext pentru a învinui Providența. Se obiectează că omul bun primește rar răsplata faptelor sale bune, că este, mai mult decât oricare altul, încercat de nenorocire, pe când cel rău nu este pedepsit pentru crimele sale și trăiește adesea în belșug și fericire.

Răspuns. a) Putem observa că plângerea este exagerată, căci bunurile, ca și relele, sunt împărțite de Dumnezeu fără deosebire între buni și răi. „Dumnezeu face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaia Sa peste cei drepți și peste cei nedrepți.” (Mat., V, 45). Ar fi chiar mai adevărat să se spună că omul virtuos are aici jos o sumă mai mare de fericire; nu are el liniștea sufletului și mulțumirea lăuntrică, care sunt roadele unei conștiințe bune, pe când necredinciosul este adesea mușcat de remușcare și nu gustă decât bucurii trecătoare? „Am văzut pe nelegiuit la culmea puterii. Se înălța ca cedrii Libanului. Am trecut și iată că nu mai era.” (Ps., XXXVI, 35-36).

b) Chiar în ipoteza, foarte discutabilă, că bunurile ar fi împărțite de Dumnezeu într-o măsură mai largă celor răi decât celor buni, am reintra în cazul răului fizic despre care am vorbit mai sus. Bunurile vremelnice nu sunt scopul omului, ci numai mijloace de a ajunge la acest scop. Relele, sărăcia și nenorocirea trebuie să devină prilejuri de merit și ele pot fi datoria pe care cei drepți trebuie să o plătească lui Dumnezeu pentru greșelile lor, după cum belșugul celor răi este poate plata binelui pe care l-au săvârșit, oricât de mic ar fi el. Dacă virtutea, de altminteri, ar fi sigură a dobândi cu neșovăire o răsplată vremelnică, câți ar mai fi virtuoși, mai mult din interes decât din iubirea binelui și din ascultare de poruncile dumnezeiești!

Concluzie practică.

1° Dumnezeu este bun. Nimic nu poate împinge mai mult la iubirea lui Dumnezeu decât cugetarea bunătății Sale. 2° Dumnezeu este infinit de mare. Cu cât un lucru este mai vrednic, cu atât este mai vrednic de căutat. Cel mai nobil serviciu este, deci, acela al lui Dumnezeu. Mai bine este a sluji lui Dumnezeu decât a sluji prinților pământului, căci „a sluji lui Dumnezeu înseamnă a domni”. 3° Dumnezeu este pretutindeni. Nu putem găsi un loc care să ne ascundă privirii Sale dacă voim să săvârșim păcatul. 4° Dumnezeu este infinit de drept. El va da fiecăruia după faptele sale: Cerul celor virtuoși și Iadul celor păcătoși. Fie ca aceste cugetări să ne călăuzească totdeauna pe calea datoriei!

LECTURĂ

(Cartea lui Iov). Iov, model de supunere față de voința divină.

TEME SCRISE

 1° Spuneți cum vi-L închipuiți pe Dumnezeu. 2° Sunt știința mai dinainte a lui Dumnezeu și libertatea omenească incompatibile? 3° Ce credeți despre Providență? Cum se poate face ca un Dumnezeu infinit de desăvârșit să îngăduie păcatul? Va veni oare o zi când dreptatea deplină va fi restabilită?