• I. 1° Ce este un Sacrament? 2° Care sunt cele trei condiții cerute pentru ca să fie Sacrament?
• II. 1° Care sunt erorile privitoare la existența și numărul Sacramentelor? 2° Care este dogma catolică? 3° Pe ce dovezi se sprijină? 4° Ce trebuie să gândim despre numărul de șapte Sacramente?
• III. 1° Care sunt cele două lucruri ce alcătuiesc semnul sensibil? 2° Se poate schimba materia și forma? 3° Trebuie ele aplicate în același timp? 4° Se deosebesc ele de ceremonii?
• IV. 1° Care sunt efectele Sacramentelor? 2° Sunt ele aceleași pentru toți? 3° Ce înțelegeți prin caracterul imprimat de Sacramente?
• V. 1° Cine este ministrul Sacramentelor? 2° Care sunt condițiile cerute din partea ministrului, pentru ca să confere Sacramentele în chip valid? 3° Și în chip licit?
• VI. 1° Cine este subiectul sacramentelor? 2° Care sunt condițiile cerute din partea subiectului, pentru validitatea sacramentelor? 3° Și pentru liceitate?
• VII. 1° Ce înțelegeți prin „Sacramentalii”? 2° Care sunt raporturile lor cu sacramentele? 3° Care sunt efectele lor? 4° În câte clase se pot împărți?

(334) Termeni.

Sacrament (lat. „sacramentum”, jurământ, lucru sfânt, lucru tainic, mister). În Sfânta Scriptură și în scrierile Părinților Bisericii, cuvântul este întrebuințat mai ales în cele două sensuri de lucruri sfinte și tainice și de mister. Numai din secolul al XII-lea cuvântul slujește spre a desemna cele șapte Sacramente ale Legii noi.
Semn sacru. Sacramentul este adesea definit ca semn sacru, adică un semn care arată un lucru sfânt pe care nu-l vedem. Astfel apa în Botez înseamnă că sufletul copilului este curățit de păcatul strămoșesc și primește harul sfințitor.
Ministru. Acela care administrează un sacrament. El este: — 1. ordinar, dacă poate să-l administreze în orice împrejurare; — 2. extraordinar, dacă nu-l administrează decât în caz de necesitate și în virtutea unei delegații speciale.
Subiect. Acela care primește un sacrament sau care este apt să-l primească.
Validitate. Un sacrament este valid când semnul sensibil, ministrul și subiectul împlinesc toate condițiile cerute pentru existența acestui sacrament.
Liceitate. Un sacrament este conferit și primit în chip licit când, semnul sensibil fiind cel prescris de Biserică, ministrul și subiectul aduc dispozițiile cerute: cel dintâi pentru a-l conferi cu vrednicie, al doilea pentru a-l primi cu rod. Un sacrament poate fi conferit sau primit valid fără a fi licit: astfel preotul care este în stare de păcat de moarte conferă sacramentele valid, dar nu licit.

DEZVOLTARE

(335) I. Sacramentele. Definiție. Condiții cerute.

1° Definiție. — Un sacrament este un semn sensibil, instituit de Domnul nostru Isus Cristos, pentru a produce harul în sufletele noastre.

2° Condiții cerute. — Din această definiție urmează că trei lucruri sunt cerute pentru a constitui un sacrament: — A. Un semn sensibil: — a) un semn, nu un semn oarecare, ci un semn reprezentativ al naturii harului pe care îl produce: astfel apa Botezului simbolizează harul care, ca să zicem așa, spală sufletul copilului, îl curățește de întinăciunea păcatului; — b) un semn sensibil; căci, dacă n-ar fi perceput de simțurile noastre, lucrul n-ar mai fi semn. — B. Un semn instituit de Domnul nostru Isus Cristos. Se înțelege, într-adevăr, că numai Dumnezeu poate lega de un semn sensibil puterea de a produce harul; de unde urmează că un semn nu poate fi sacrament decât dacă Dumnezeu, adică Isus Cristos în Legea nouă, a voit astfel. — C. Un semn care produce harul în sufletele noastre. Sacramentele nu sunt, cum pretind protestanții, simple ceremonii exterioare care ne arată că harul este în sufletul nostru, fără a avea puterea de a-l pune acolo. Ele sunt nu numai semne, ci cauze care produc harul prin propria lor virtute, ex opere operato, cum spune Conciliul din Trento, adică prin virtutea lucrului săvârșit. În aceasta se deosebesc: — 1. de rugăciune, de faptele bune și de sacramentalii, care lucrează ex opere operantis, adică își trag eficacitatea numai din dispozițiile religioase ale subiectului; și — 2. de ceea ce s-a numit, mai mult sau mai puțin îndreptățit, „Sacrementele Legii vechi”. Acestea din urmă, și îndeosebi Circumciziunea, nu produceau harul, nici înnoirea lăuntrică, ci numai o dreptate exterioară și legală: ele erau mai degrabă semnele alianței lui Dumnezeu cu cei ce făceau parte din poporul Său și, după Conciliul din Florența, erau o figură a Sacramentelor Legii noi.

(336) II. Existența Sacramentelor. Potrivirea numărului de șapte.

1° Erori. — a) În secolul al XVI-lea, protestanții au respins existența a șapte sacramente. Uneori au admis două: Botezul și Euharistia; alteori trei sau patru: cele două amintite și, pe lângă ele, Pocăința și Hirotonia. În zilele noastre, afară de Ritualiştii care au păstrat cele șapte sacramente, făcând distincție între cele două mari (Botez și Euharistie) și cele cinci mici, celelalte secte protestante nu recunosc decât Botezul și Euharistia. — b) Unii moderniști (LOISY) au reluat această eroare. Ei se sprijină cu toții, pentru a-și susține eroarea, pe faptul că abia în secolul al XII-lea găsim o clasificare a Sacramentelor și numărul lor fixat la șapte.

2° Doctrina catolică. — Sacramentele Legii Noi au fost instituite de Domnul nostru în număr de șapte. Dogma se sprijină pe Tradiție și pe hotărârea Conciliului din Trento:
A. PE TRADIȚIE. — Aceasta se arată: — a) în monumentele vechimii. S-au găsit în Catacombe picturi și inscripții care înfățișează Sacramentele Botezului, Mirungerii, Pocăinței, Euharistiei și Hirotoniei; — b) în scrierile Părinților Bisericii și ale teologilor. Trebuie însă deosebite două epoci. — 1) Înainte de secolul al XII-lea, Părinții nu tratau propriu-zis problema numărului Sacramentelor, iar cele despre care vorbesc cel mai adesea, adică Botezul, Mirungerea, Euharistia și Hirotonia, sunt amintite de ei numai incidental. Lucrul se explică, de altminteri, prin două motive: primul este că legea arcanului (vezi nr. 458) oprea a vorbi despre unele dogme înaintea necredincioșilor, ba chiar și înaintea catehumenilor, pentru a nu le expune batjocurii sau profanării; al doilea este că termenul sacrament nu avea un sens delimitat și se aplica și misterelor și lucrurilor sfinte (nr. 334), nefiind încă fixată de Biserică doctrina despre Sacramente în general, adică punctele care deosebesc Sacramentele de riturile sacre precum apa sfințită, punerea cenușii etc. — 2) Din secolul al XII-lea, învățătura unanimă a teologilor este că Sacramentele sunt în număr de șapte.
c) Argumentul prescripției. În vremea Reformei protestante, în secolul al XVI-lea, este sigur că întreaga Biserică admitea existența a șapte sacramente. Or, această credință universală, care se află atât în Biserica greacă, cât și în Biserica latină, nu se poate explica decât dacă o urcăm până la Apostoli. Într-adevăr, schismaticii greci, care au căutat pretexte pentru schismă în adăugarea cuvântului „Filioque” la Crez, ar fi aflat un prilej și mai frumos dacă ar fi putut dovedi Bisericii romane că introdusese un sacrament nou. Este deci îngăduit a conchide că, la vremea despărțirii lor, adică în secolul al IX-lea, doctrina existenței a șapte sacramente era aceea a întregii Biserici și că, prin urmare, își trăgea originea de la Apostoli; căci, dacă în veacurile de mai înainte s-ar fi introdus un sacrament nou, inovația nu s-ar fi putut face fără a stârni neînțelegeri foarte vii, de care nu găsim nici un ecou în scrierile Părinților.
B. PE HOTĂRÂREA CONCILIULUI DIN TRENTO, care a condamnat eroarea protestantă și a definit astfel adevărul catolic: „Dacă cineva spune că Sacramentele n-au fost instituite de Domnul nostru Isus Cristos ori că sunt mai multe sau mai puține decât șapte, și anume: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Pocăința, Ungerea cea de pe urmă, Hirotonia și Căsătoria, să fie anatema” sess. VII, can. 1.

3° Potrivirea numărului de șapte. — La dovezile de mai sus se poate adăuga o rațiune de potrivire. Numărul șapte pare să intre în planul dumnezeiesc și să răspundă bine trebuințelor sufletelor, care se schimbă după vârstă, stare și împrejurări. Este îngăduit a vedea în acest număr o analogie între instituțiile supranaturale și legile care cârmuiesc viața naturală. — 1. Nașterea dă viața naturală. Acelei întâi trepte îi corespunde Botezul, care împărtășește viața supranaturală. — 2. A doua treaptă naturală: creșterea. Mirungerea întărește pe creștin și îl face ostaș al lui Cristos. — 3. Dar nu ajunge să ne naștem și să creștem; trebuie o hrană care să întrețină viața: Euharistia este hrana spirituală a sufletului. — 4. Să se ivească o boală a sufletului, precum sunt boli ale trupului, Pocăința este leacul ei neînșelător. — 5. Totuși vine o zi când slăbiciunile pot fi de moarte; atunci intervine Ungerea cea de pe urmă și aduce cel puțin o ușurare, când nu dă vindecare. — 6. Omul nu trebuie privit numai ca individ, ci ca făcând parte dintr-o societate. Or, orice societate, ca să se mențină și să trăiască, trebuie să aibă cârmuitori care s-o conducă: Hirotonia are drept scop să i-i dea. — 7. Ea trebuie să aibă și membri care s-o reînnoiască; iar acesta este scopul Căsătoriei.

(337) III. Semnul sensibil. Materia și forma.

Semnul sensibil, care este una dintre condițiile esențiale ale unui sacrament, cuprinde două lucruri: materia și forma.

1° Materia. — Prin materie trebuie înțelese lucrurile ori actele exterioare și sensibile de care ne slujim pentru a face un sacrament. Materia poate fi privită în ea însăși: aceasta este materia îndepărtată; sau în întrebuințarea ei în sacrament: aceasta este materia apropiată. Materia îndepărtată este, de pildă, apa în Botez; iar materia apropiată este spălarea, făcută prin afundare, stropire ori turnare.

2° Forma. — Se numesc formă cuvintele pe care ministrul le rostește folosindu-se de materie. Forma are drept scop să precizeze semnificația materiei. Astfel faptul de a turna apă pe capul unui copil ar arăta tot atât de bine că voiești să-l speli ori să-l răcorești; formula Botezului arată că speli și curățești pe acest copil de pata păcatului strămoșesc.

CONCLUZII. — Fiindcă materia și forma sunt de esența Sacramentului, urmează: — 1. că orice schimbare substanțială, care ar face ca materia ori forma să nu mai fie aceleași, cel puțin după aprecierea comună, ar atrage invaliditatea, adică neexistența sacramentului. Dimpotrivă, dacă schimbarea ar fi numai accidentală, adică dacă materia și forma n-ar fi alterate în chip sensibil, sacramentul ar fi valid. De pildă, apa căreia i s-ar adăuga câteva picături de vin ar rămâne tot apă naturală și ar putea sluji la Botez.
2. Se cere, pentru validitatea unui sacrament, să existe unire, cel puțin morală, între materie și formă: astfel Botezul n-ar fi valid dacă s-ar turna apă pe capul unui copil și, după un timp, s-ar rosti formula. În sacramentul Pocăinței, dacă există un interval între mărturisire și dezlegare, penitentul trebuie să-și supună păcatele puterii cheilor și să-și reînnoiască căința îndată înainte de a primi dezlegarea; asemenea, în Ungerea cea de pe urmă, ministrul trebuie să rostească cuvintele prescrise în același timp când face ungerea pe organele celor cinci simțuri.
3. Nu trebuie confundate materia și forma unui sacrament cu ceremoniile care îl însoțesc. Pe când ceremoniile sunt accesorii și au mai ales scopul de a spori demnitatea sacramentului și de a zidi pe credincioși, materia și forma sunt de esența sacramentului.

(338) IV. Efectele Sacramentelor.

Toate sacramentele produc două feluri de haruri: harul sfințitor și harul sacramental. Trei dintre ele imprimă, pe lângă aceasta, în suflet un caracter neșters.

1° Harul sfințitor. — a) După instituirea Domnului nostru, două sacramente sunt rânduite să confere întâiul har sfințitor: Botezul și Pocăința. De aceea se numesc Sacramente ale morților, adică sacramente care împărtășesc viața supranaturală sufletelor moarte prin păcat. Totuși se poate întâmpla, prin accident, ca ele să dea numai harul al doilea: acesta este cazul catehumenilor și al penitenților care se află îndreptățiți prin iubirea desăvârșită, înainte de a primi sacramentele Botezului ori ale Pocăinței. — b) Celelalte cinci sacramente: Mirungerea, Euharistia, Ungerea cea de pe urmă, Hirotonia și Căsătoria, presupun deja viața supranaturală și dau de obicei numai harul al doilea: de aceea se numesc Sacramente ale viilor. Am spus „de obicei”, căci, în cazuri extraordinare și accidentale, ele pot conferi întâiul har îndreptățitor: acela, de pildă, care, crezându-se în stare de har, deși vinovat de păcate de moarte, ar primi un sacrament al viilor cu căință numai imperfectă, ar dobândi nu numai harul propriu sacramentului, ci și iertarea păcatelor sale — cel puțin aceasta este părerea îndeobște admisă.

2° Harul sacramental. — Toate Sacramentele produc, pe lângă harul sfințitor, un har special sau sacramental, propriu fiecărui Sacrament. Deoarece nevoile noastre variază după vârstă și împrejurări, se înțelege de la sine că sacramentele, care sunt instituite în chip deosebit spre a sprijini slăbiciunea noastră, trebuie să ne aducă harul ce răspunde cerințelor sufletului nostru. Acest har sacramental constituie un fel de drept de a dobândi de la Dumnezeu harurile actuale care ne pun în stare să atingem scopul Sacramentului pe care l-am primit și să împlinim obligațiile pe care ni le impune.

3° Caracterul. — Pe lângă harul pe care îl conferă, trei sacramente: Botezul, Mirungerea și Hirotonia, imprimă în suflet o pecete numită caracter. Botezul imprimă caracterul de creștin, adică semnul după care se deosebește creștinul de necredincios; Mirungerea face din creștin un ostaș al lui Cristos, îl înrolează în oștirea Sa și îi dă puterea de a lupta pentru apărarea credinței sale; Hirotonia desparte pe preot de simplul credincios și îl face apt să exercite slujirea sacră.
Trebuie notat că acest efect propriu celor trei sacramente sus-zise este întotdeauna produs de ele. Pe când harul nu este conferit de Sacramente decât în măsura în care subiectul care le primește aduce dispozițiile cerute, caracterul este întotdeauna imprimat prin administrarea validă a acestor sacramente.
Pe de altă parte, caracterul este de neșters: nimic nu-l poate șterge; de aceea, aceste sacramente nu pot fi conferite decât o singură dată. Această pecete a credinței subzistă chiar dincolo de viața pământească, după părerea generală a teologilor, și trebuie să fie, în veșnicie, slava aleșilor și rușinea celor osândiți.

(339) V. Ministrul sacramentelor. Condiții cerute.

1° Ministrul. — Această chestiune va fi tratată la fiecare sacrament în parte. Vom stabili aici, în chip general, care sunt, din partea ministrului, condițiile pentru administrarea validă și licită a sacramentelor.

2° Condiții cerute. — A. PENTRU VALIDITATE. — a) Ministrul trebuie să aibă puterea de a administra sacramentul pe care îl conferă. Astfel Hirotonia nu poate fi conferită decât de Episcop; Euharistia, Pocăința, Ungerea cea de pe urmă nu pot fi conferite de un laic etc. — b) În al doilea rând, ministrul trebuie să aibă intenția, cel puțin implicită, de a face ceea ce face Biserica.

Pentru a înțelege bine sensul acestei formule: a avea intenția, cel puțin implicită, de a face ceea ce face Biserica, este de trebuință să deosebim diferitele feluri de intenție. — 1) Dacă o privim după modul ei, intenția este: — 1) actuală, când există chiar în momentul actului; — 2) virtuală sau implicită, când intenția avută mai înainte, nefiind revocată printr-un act contrar al voinței, dăinuie, în ciuda distragerilor de acum; — 3) habituală, când intenția avută odinioară nu poate exista în momentul actului, deși n-a fost niciodată retractată: astfel este cazul unui om care doarme ori și-a pierdut rațiunea, fie în chip permanent (nebunie), fie în chip trecător (beție).

2. Dacă o privim în raport cu scopul urmărit, intenția este: exterioară sau interioară: — 1) exterioară, când ministrul împlinește ritul ca un act pur material și exterior, iar nu ca un semn sacru; — 2) interioară, când ministrul împlinește ritul sacramental ca rit sacru și își propune să facă ceea ce face Biserica.
3. Dacă privim felul în care voința se poartă spre obiect, intenția este: — 1) absolută, când este independentă de orice eveniment, sau — 2) condițională, când depinde de un eveniment, fie trecut, fie prezent, fie viitor.

PRINCIPII. — Aceste deosebiri fiind făcute, se pot stabili principiile următoare:
— 1) Intenția actuală, din partea ministrului, deși foarte de dorit, nu este necesară pentru validitatea sacramentelor. — 2) Intenția virtuală este suficientă. — 3) Intenția habituală nu este suficientă: un sacrament conferit de un ministru aflat în stare de somn sau de beție ar fi invalid. — 4) Intenția interioară este cerută. Totuși este de ajuns ca acela care are puterea de a administra un sacrament să voiească să împlinească ritul instituit de Isus Cristos, să voiească să facă ceea ce face adevărata Biserică instituită de Isus Cristos, chiar dacă el însuși ar aparține unei secte pe care, din eroare, o crede a fi adevărata: din acest motiv, botezul conferit în mod regulat de un eretic sau chiar de un necredincios este valid. Dimpotrivă, acela care n-ar voi să împlinească ritul instituit de Isus Cristos n-ar conferi sacramentul: aceasta este una dintre rațiunile pentru care, de pildă, hirotoniile anglicane sunt invalide (vezi nr. 434). — 5) Intenția condițională care nu suspendă efectul unui sacrament, cum se întâmplă de obicei când este vorba de trecut ori de prezent, nu invalidează sacramentul: de pildă, este îngăduit a boteza un copil sub condiție când se îndoiește de moartea sa; un preot poate dezlega sub condiție un penitent care, după ce a furat, nu este pe deplin sigur că a restituit. Conferit sub o condiție care privește viitorul, sacramentul ar fi nul; astfel dezlegarea n-ar fi validă dacă un confesor ar spune penitentului său: te dezleg dacă vei fi restituit peste o lună.

B. PENTRU LICEITATE. — a) Pentru a administra în chip licit un sacrament, ministrul trebuie să fie în stare de har: lucrurile sfinte trebuie tratate în chip sfânt. — b) Ministrul trebuie să păzească regulile Ritualului roman. — c) El trebuie să aibă jurisdicție asupra persoanei căreia îi administrează un sacrament. Sacramentul Pocăinței nici măcar n-ar fi valid fără această condiție (vezi nr. 395). — d) Ministrul trebuie să fie lipsit de cenzuri ori de neregularități: credincioșii nu trebuie, așadar, să recurgă la un ministru în chip notoriu nevrednic, suspendat ori excomunicat, afară de cazul de necesitate. Pe de altă parte, există obligație pentru miniștri de a refuza sacramentele celor care sunt nevrednici de ele, de pildă păcătoșilor publici, afară numai dacă dau semne de convertire ori dacă se poate presupune aceasta.

(340) VI. Subiectul Sacramentelor. Condiții cerute.

1° Subiect. — Numai omul aflat în stare de viață este subiectul sacramentelor. Dar, pentru a le primi valid și cu rod (licit), se cer anumite condiții. Iată condițiile generale pentru toate sacramentele. Vom vedea condițiile speciale la fiecare sacrament în parte.

2° Condiții cerute. — A. PENTRU VALIDITATE. — a) La copii și la adulții care nu au uzul rațiunii, nu se cere nici o condiție pentru a primi valid Botezul, Mirungerea, Euharistia și Hirotonia. — b) La adulții care au uzul rațiunii, se cere întotdeauna intenția, cel puțin habituală, implicită, de a primi un sacrament. — c) Botezul este o condiție necesară pentru a primi celelalte sacramente.

B. PENTRU LICEITATE. — a) Sacramentele morților (Botezul adulților, Pocăința) cer cel puțin attrițiunea. — b) Sacramentele viilor cer starea de har. În plus, fiindcă harul conferit prin sacramente este întotdeauna proporționat dispozițiilor subiectului, o anumită pregătire se impune pentru primirea fiecărui sacrament.

(341) VII. Sacramentaliile.

1° Noțiune. — La vechii teologi, sacramentaliile desemnau riturile și ceremoniile accesorii (de pildă: exorcismele și ungerile Botezului) întrebuințate de Biserică în administrarea sacramentelor. Astăzi se numesc sacramentalii „lucrurile (anumite obiecte binecuvântate) ori acțiunile (exorcisme, binecuvântări, consacrări) de care se folosește Biserica pentru a dobândi efecte, mai ales spirituale” (Can. 1144).

2° Raporturile cu sacramentele. — Sacramentaliile se numesc astfel din pricina analogiei lor cu sacramentele. Ca și acestea, ele sunt, într-adevăr, semne exterioare și văzute ale harului dumnezeiesc. Ele se deosebesc de sacramente: — 1. prin autorul lor. Sacramentele au toate pe Isus Cristos drept autor; sacramentaliile au fost instituite, toate sau aproape toate, de Biserică, „care poate întotdeauna să instituie altele noi” (Can. 1145); am spus aproape toate, căci spălarea picioarelor și Rugăciunea Domnească, socotite uneori între sacramentalii, au pe Isus Cristos drept autor; — 2. prin efectele lor (vezi mai jos); — 3. prin importanța lor. Sacramentele, cel puțin unele, sunt necesare mântuirii; nici o sacramentalie nu este.

3° Efecte. — Pe când sacramentele produc harul sfințitor prin propria lor virtute, ex opere operato, sacramentaliile nu dobândesc decât haruri actuale, și numai în virtutea rugăciunilor Bisericii și a dispozițiilor subiectului, ex opere operantis. Ele pot ierta greșelile veniale de care se are o oarecare părere de rău și pedeapsa datorată pentru păcatele deja iertate. Ele pot, în plus, alunga demonul, dobândi anumite bunuri vremelnice, de pildă a feri de accidente.

4° Clasificare. — A. Vechii teologi deosebeau îndeobște șase sau șapte clase de sacramentalii: — a) rugăciunea publică: Rugăciunea Domnească ori orice rugăciune făcută public într-o biserică; — b) apa sfințită; — c) pâinea binecuvântată; — d) mărturisirea generală pe care o face preotul la începutul Liturghiei; — e) milostenia spirituală ori trupească; — f) binecuvântările: binecuvântarea papală, binecuvântarea episcopului, binecuvântarea preotului la sfârșitul Liturghiei; — g) toate obiectele (cruci, medalii, șiraguri, scapulare) sfințite prin rugăciunile Bisericii.

B. Unii teologi moderni, socotind că multe practici pioase, precum rugăciunea publică și milostenia, nu au nici un raport cu sacramentele și nu pot fi rânduite între sacramentalii, le împart pe acestea în două clase: — a) riturile constitutive, care consacră cultului dumnezeiesc fie persoane (tonsura, ordinele minore, ungerea regilor), fie lucruri (consacrarea sau binecuvântarea bisericilor, a cimitirelor, a altarelor, a vaselor sacre, a veșmintelor liturgice); și — b) riturile invocative, care au drept scop fie alungarea demonului (exorcisme făcute asupra persoanelor ori asupra lucrurilor), fie atragerea favorurilor dumnezeiești asupra persoanelor ori asupra lucrurilor (binecuvântarea unui bolnav, a unei case, a lumânărilor, a tămâii, a ramurilor și alte binecuvântări cuprinse în Ritual).

Concluzie practică.

1° Să-I mulțumim Domnului nostru care, pentru a se pleca mai bine slăbiciunii noastre, a instituit semne prin care putem dobândi harul în chip neîndoielnic.
2° Să primim întotdeauna Sacramentele cu tot respectul ce li se cuvine, adică având toate dispozițiile cerute.
3° Să ne folosim de sacramentalii ca de mijloace care pot conlucra la sfințirea noastră.

LECTURI. 

Sacramentele preînchipuite: de pildă, Botezul, prin Circumcizie (Facere, XVII); Euharistia, prin Pâinile punerii înainte (Ieșire, XXV) și prin Mielul pascal (Ieșire, XII); Hirotonia, prin consacrarea Leviților (Lev., VIII; Numere, VIII; Ieșire, XXIX). Cele șapte candele de pe sfeșnicul de aur (Zaharia, IV, 2) sunt, de asemenea, o imagine a celor șapte Sacramente.

TEME SCRISE. 

1° Dacă Domnul nostru nu ar fi legat harul de lucruri sensibile (apă, untdelemn etc.), ar mai fi aceste lucruri semne? 2° Pentru ce Biserica nu poate crea sacramente noi? 3° Ar fi putut Isus Cristos să ne dea harul prin alte mijloace decât Sacramentele? 4° Pentru ce nu se administrează anumite Sacramente decât o singură dată?