• Ce s-a întâmplat în procesul lui Galilei?
• A greșit Biserica în condamnarea lui Galilei?
• A fost infailibilitatea papală atinsă în afacerea Galilei?
• A fost Galilei un martir al științei?
• A împiedicat Biserica progresul științific?
• Cum explică apologetica tradițională cazul Galilei?

1° Expunerea faptelor.

Încă din 1530, canonicul Copernic formula deja ipoteza că pământul și toate planetele se rotesc în jurul soarelui, și nu soarele în jurul pământului, precum învăța sistemul lui Ptolemeu, admis în mod obișnuit până atunci. La începutul secolului al XVII-lea, Galilei, prezentând sistemul lui Copernic drept o ipoteză sigură, a fost, din acest motiv, citat de două ori înaintea Sfântului Oficiu. Aceste două procese formează punctul central al ceea ce se numește „afacerea Galilei”.

A. PROCESUL DIN 1616.

Apărând teoria lui Copernic ca pe o ipoteză sigură, Galilei își făcuse numeroși adversari, între alții, pe toți savanții care nu jurau decât pe Aristotel. Spre sfârșitul anului 1611, François Sizi îl acuză pe Galilei că, prin sistemul său, contrazice pasajele din Biblie precum Iosue, x, 12; Eccles., i, 5; Ps., xviii, 6; ciii, 5; Eccli., xliii, 2, care par a fi în favoarea sistemului geocentric. Galilei putea atunci să se retranșeze pe terenul științific și să evite dificultatea, lăsând teologilor și exegeților grija de a o rezolva. El a comis greșeala de a-și urma adversarul pe terenul exegezei.

La 19 februarie 1616, chestiunea a fost așadar adusă înaintea Congregației Sfântului Oficiu. Unsprezece teologi consultori au avut să cerceteze următoarele două propoziții: — 1. Soarele este centrul lumii și este nemișcat; 2. Pământul nu este centrul lumii și are o mișcare de rotație și de translație. Prima propoziție a fost calificată drept „falsă și absurdă din punct de vedere filozofic și formal eretică, pentru că ea contrazice în chip expres mai multe texte ale Sfintei Scripturi potrivit sensului lor propriu și potrivit interpretării comune a Părinților și Doctorilor”. A doua propoziție a fost cenzurată ca „falsă și absurdă din punct de vedere filozofic și, cel puțin, eronată în credință”.

La 25 februarie, papa Paul al V-lea îi dădea cardinalului Bellarmin ordinul de a-l chema pe Galilei și de a-l avertiza că trebuie să-și abandoneze ideile. Galilei a venit și s-a supus. La 5 martie, din ordinul lui Paul al V-lea, apărea un decret al Congregației Indexului care condamna operele lui Copernic și toate cărțile care învățau doctrina imobilității soarelui. Dar în această condamnare nu se făcea mențiune despre scrierile lui Galilei. Acesta a fost chiar primit în audiență, la 9 martie, de către papă, care i-a declarat că îi cunoștea dreptatea intențiilor și că nu avea nimic de temut din partea calomniatorilor săi.

B. PROCESUL DIN 1633.

După procesul său din 1616, Galilei s-a dus să-și reia la Florența cursul lucrărilor sale. În 1632, a publicat Dialog asupra celor două mari sisteme ale lumii. Această lucrare purta imprimatur-ul inchizitorului din Florența și pe acela al Monseniorului Riccardi, Maestru al Sacrului Palat, însărcinat prin oficiu să supravegheze publicarea tuturor cărților care apăreau la Roma. Or, acesta din urmă acordase într-adevăr imprimatur-ul, însă cu condiția ca lucrarea să conțină o prefață și o încheiere care să arate că sistemul nu era prezentat decât cu titlu de ipoteză. Prefața și încheierea se găseau într-adevăr acolo, dar, prin felul în care erau redactate, au părut o batjocură.

Teologii Sfântului Oficiu au fost de părere că Galilei încălca ordinele date în 1616. În consecință, a fost citat din nou înaintea Sfântului Oficiu. După ce și-a amânat de mai multe ori călătoria sub pretext de boală, s-a pus în cele din urmă în drum și a ajuns la Roma la 16 februarie 1633, unde s-a bucurat de un regim de favoruri, de vreme ce, în loc să fie internat într-o celulă a Sfântului Oficiu, a putut să locuiască la unul dintre prietenii săi, Niccolini, ambasadorul Toscanei.

Procesul a început la 12 aprilie, iar sentința a fost pronunțată la 22 iunie. Galilei, stând în picioare și cu capul descoperit, a ascultat lectura condamnării sale: abjurare, închisoare și recitarea, o dată pe săptămână, timp de trei ani, a celor șapte Psalmi ai Penitenței. Apoi, în genunchi, cu mâna pe Evanghelie, a semnat un act de abjurare în care se declara „pe drept bănuit de erezie”, își detesta erorile, făgăduia că nu le va mai susține și că va recita penitențele impuse. În acest moment, după o legendă cu totul neverosimilă, având în vedere împrejurările, Galilei ar fi strigat, lovind pământul cu piciorul: „E pur si muove” — „Și totuși se mișcă!”

2° Acuzația.

Adversarii noștri aduc, cu privire la procesul lui Galilei, o întreită acuzație împotriva Bisericii. — a) Pretind mai întâi că, în această afacere, infailibilitatea papei a fost pusă în lipsă; — b) apoi acuză Biserica de a fi lovit un nevinovat și — c) de a fi împiedicat progresul științei.

3° Răspunsul.

A. Infailibilitatea nu este pusă în lipsă

Este fals a pretinde că infailibilitatea papei și, prin urmare, aceea a Bisericii, ar fi fost pusă în lipsă în afacerea Galilei. Fără nici o îndoială, atunci când judecătorii lui Galilei, inclusiv papii Paul al V-lea și Urban al VIII-lea, socoteau sistemul lui Copernic contrar literei Scripturii, săvârșeau o eroare obiectivă și materială. Când Galilei afirma, dimpotrivă, că nu trebuie luate întotdeauna cuvintele Sfintei Scripturi în sens literal, întrucât scriitorii sacri, vorbind despre soare, au întrebuințat limbajul curent, care nu are nici o pretenție științifică și se conformează aparențelor, tocmai el avea dreptate. De unde urmează că „tribunalul Sfântului Oficiu, ca și acela al Indexului, s-a înșelat declarând, în considerente, falsă în filozofie doctrina lui Copernic, care este adevărată, și contrară Scripturii această doctrină, care nu-i este nicidecum opusă.”

Dar se poate afla în acest fapt un argument împotriva doctrinei infailibilității Bisericii sau a Suveranului Pontif? Pentru a răspunde la această întrebare, nu este decât a determina valoarea juridică a decretelor din 1616 și 1633. Decretul din 1616 este un decret al Sfintei Congregații a Indexului; acela din 1633, un decret al Sfântului Oficiu. Desigur, aceste decrete au fost aprobate de Papă; dar, deoarece în speță este vorba numai de o aprobare în formă simplă, comună (in forma communi), decretele sunt și rămân juridicește decrete ale Congregațiilor, care valorează prin autoritatea imediată a Congregațiilor.

Or, știm că problema infailibilității nici măcar nu se pune atunci când este vorba de un decret al unei Congregații oarecare, chiar dacă ar avea ca Prefect pe Papa însuși.” Două condiții le lipsesc pentru a putea fi definiții ex cathedra și, prin urmare, infailibile. Cea dintâi este că cenzura adusă teoriei coperniciene nu se află decât în considerente, care nu sunt niciodată obiectul infailibilității; iar a doua este că decretele n-au fost acte pontificale, ci acte ale Congregațiilor, care nu se bucură de privilegiul infailibilității. De altfel, nici un teolog nu a considerat vreodată aceste decrete drept articole de credință și, chiar după sentințele Sfântului Oficiu, numeroșii adversari ai sistemului copernician n-au invocat niciodată împotriva lui faptul că ar fi fost condamnat printr-o judecată infailibilă.

Infailibilitatea Papei fiind astfel scoasă din cauză, se poate pe bună dreptate să ne mirăm de eroarea judecătorilor Sfântului Oficiu. Există însă bune motive care explică și chiar justifică purtarea lor. S-a spus că osândirea lui Galilei a fost rezultatul unei mașinații urzite împotriva lui de adversari invidioși; că papa Urban al VIII-lea s-ar fi recunoscut în Dialogul sub personajul oarecum ridicol al lui Simplicio, în a cărui gură se afla un argument pe care papa, pe când nu era încă decât cardinalul Maffeo Barberini, îl opusese lui Galilei; și că amorul său propriu rănit l-ar fi împins la răzbunare. Oricât adevăr ar putea fi în aceste afirmații, au existat alte motive mai serioase care i-au determinat pe judecătorii Inchiziției să pronunțe o sentință de condamnare, iar aceste motive au fost următoarele.

Era atunci o regulă curentă în exegeză — și această regulă nu s-a schimbat — ca textele Sfintei Scripturi să fie luate în sensul lor propriu atunci când interpretarea contrară nu este impusă de motive cu totul valabile. Or, în acea epocă, pasajele în chestiune și, în special, acela în care Iosue poruncește soarelui să se oprească, erau interpretate în sensul propriu și obviu și, prin urmare, după sistemul astronomic al lui Ptolemeu. Atâta vreme cât acest din urmă sistem nu era dovedit fals și cât Galilei nu putea aduce nici o dovadă peremptorie și științifică a adevărului sistemului lui Copernic, era dreptul Congregației Sfântului Oficiu și chiar datoria ei de a păstra interpretarea literală și de a opri, printr-o decizie disciplinară, orice doctrină care ar fi contrazis această interpretare și ar fi voit să substituie sensul metaforic sensului literal. Să adăugăm că Congregația era cu atât mai înclinată să se țină de interpretarea tradițională cu cât atunci ne aflam în plină efervescență a protestantismului și, pretinzând a interpreta textele Sfintei Scripturi în felul său, Galilei părea să favorizeze teoria liberului examen.

B. A fost Galilei o victimă a Bisericii?

În ce măsură se poate spune că Biserica a lovit un nevinovat și că Galilei este un martir al științei? Că a avut de suferit pentru apărarea ideilor sale, că, pus în alternativa de a le sacrifica sau de a nu asculta de Biserică, a îndurat în mintea și în inima sa chinuri crude, lucrul acesta nu pare contestabil. Dar a spune că Biserica l-a martirizat înseamnă a merge puțin prea departe.

1. Mai întâi, este fals a pretinde că a fost silit să abjure o doctrină pe care o știa sigură. Din experiențele pe care le făcuse i se părea într-adevăr că sistemul lui Copernic era o ipoteză mai verosimilă decât acela al lui Ptolemeu; dar despre adevărul acestei ipoteze nu a avut niciodată certitudinea evidentă.

2. Cu atât mai puțin se poate spune că a fost tratat cu asprime. „Se poate sfida pe cei mai fanatici să citeze unde și când, în timpul sau după procesul său, Galilei ar fi suferit măcar un ceas de detenție într-o închisoare propriu-zisă.” Papa Paul al V-lea îl admira pe Galilei și i-a dat numeroase dovezi de bunăvoință.

Se obiectează, este adevărat, că Urban al VIII-lea l-a făcut să fie amenințat cu tortura. Dar această amenințare, care de altfel nu a fost executată, era unul dintre mijloacele juridice de atunci, analog izolării și secretului de care se servește astăzi, pentru a provoca mărturisirile inculpaților. Ar fi, pe de altă parte, nedrept a spune că Urban al VIII-lea a fost aspru față de el, de vreme ce, a doua zi după condamnarea sa, la 23 iunie 1633, Galilei a fost autorizat să părăsească apartamentele Sfântului Oficiu, unde trebuia să fie deținut, și să se ducă în palatul prietenului său, Marele Duce al Toscanei; de unde a putut curând să plece din nou către vila sa din Arcetri. Și acolo a murit, după ce a primit în fiecare an o pensie pe care Papa i-o acorda încă din 1630.

C. A împiedicat Biserica știința?

A împiedicat oare cu adevărat condamnarea lui Galilei progresul științei? „Să admitem fără greutate că decretele Indexului au putut împiedica sau întârzia publicarea câtorva lucrări, precum Lumea lui Descartes; dar, cu bună-credință, se poate afirma că triumful sistemului a fost amânat?… Numai acordul cu experiența putea da ipotezei lui Copernic o confirmare decisivă, iar decretele Indexului nu împiedicau pe nimeni să caute a realiza acest acord.”

Concluzie

Din cele de mai sus rezultă că, dacă osândirea lui Galilei a fost, din partea Congregației Sfântului Oficiu și chiar a papilor Paul al V-lea și Urban al VIII-lea, o eroare infinit regretabilă, ea nu atinge întru nimic doctrina Bisericii despre infailibilitatea pontificală, după cum nici nu dă mărturie despre o ostilitate sistematică împotriva științei și a progresului.