• Este Biserica „ortodoxă” adevărata Biserică a lui Hristos?
• Care este diferența între Biserica catolică și cea „ortodoxă”?
• Cine are autoritatea adevărată în Biserică?
• Este necesară unitatea cu Roma pentru adevărata credință?
• Poate exista Biserica adevărată fără unitate universală?
• Este succesiunea apostolică suficientă pentru a fi Biserica adevărată?

Vom împărți acest articol, ca și pe cel precedent, în două paragrafe. În primul, vom da câteva noțiuni preliminare asupra Bisericii grecești. În al doilea, vom arăta că ea nu are notele adevăratei Biserici.

§ 1. Noțiuni preliminare asupra Bisericii grecești

I. Definiție.

Sub numele de Biserică greacă înțelegem toate Bisericile care, în urma schismei începute de Fotie în secolul al IX-lea și consumate de Mihail Cerularie în secolul al XI-lea, s-au despărțit în chip definitiv de Roma. Aceste Biserici, pe care catolicii le desemnează sub numele de „Biserica greacă schismatică” și care se intitulează ele însele „Biserica ortodoxă”, mai poartă încă numele de Biserică orientală, Biserică greco-rusă sau greco-slavă, Biserici autocefale sau independente. Născute din schisma lui Fotie, ele s-ar numi mai pe dreptate Biserici fotiene.

II. Schisma greacă.

A. CAUZELE EI.

În general, originea schismei grecești este atribuită unor cauze multiple. Dintre cele principale, unele sunt de ordin general, altele de ordin particular.

a) Cauză generală. — Istoricii văd în antagonismul de rasă dintre Orientali și Occidentali una dintre cele mai importante cauze care au pregătit schisma greacă. Supunerea față de aceeași putere civilă și față de aceeași autoritate religioasă, dând acestor două popoare dese prilejuri de contact, nu făcuse decât să le ațâțe antipatia reciprocă, în loc să o atenueze.

b) Cauze particulare. Dintre cauzele particulare nu vom semnala aici decât pe cele două principale, anume: imixtiunea puterii civile în afacerile religioase și ambiția Episcopilor Constantinopolului.

1. Imixtiunea puterii civile.

Oricât de ciudat ar putea părea lucrul acesta, trebuie căutat germenul schismei grecești chiar în convertirea lui Constantin. Căci, într-adevăr, trecerea de la o religie la alta, mai ales când este determinată de sentiment și, cu atât mai mult, de interesul politic, nu atrage cu sine evoluția ideilor; și astfel împărații păgâni, aderând la noua doctrină, păstrau în adâncul lor și aproape fără a-și da seama prejudecățile, obiceiurile și moravurile trecutului lor. Or, tocmai o idee păgână era aceea că puterile civilă și spirituală trebuie să rezide în aceeași mână sau, cel puțin, că puterea spirituală era întru totul subordonată puterii civile. Pornind de la acest principiu, împărații s-au făcut deopotrivă protectorii și stăpânii creștinismului. Neîndrăznind să meargă până la a voi să joace rolul de papă, Constantin a luat titlul de „episcop al celor din afară”, și-a atribuit funcții care ar fi trebuit rezervate autorității religioase, precum acelea de a convoca, a prezida și a confirma conciliile, de a urmări pe eretici și de a supraveghea alegerile episcopale. Se înțelege, așadar, influența pe care au putut-o avea împărații fie pentru unire, fie pentru schismă.

2. Ambiția Episcopilor Constantinopolului.

Când împăratul Constantin, după victoria sa asupra lui Licinius (323), și-a mutat reședința de la Roma la Bizanț, care de atunci înainte s-a numit Constantinopol, ambiția episcopilor noii reședințe imperiale nu a mai cunoscut margini. Deja, în 381, canonul 3 al conciliului din Constantinopol decreta că „episcopul Constantinopolului trebuie să aibă întâietatea de onoare după Episcopul Romei, pentru că Constantinopolul era noua Romă”. Mai târziu (451), canonul 28 al conciliului din Calcedon afirma din nou același principiu, proclamând că „pe drept Părinții acordaseră întâietatea scaunului vechii Rome, pentru că acest oraș era cetatea imperială”. Papii nu au lipsit să protesteze, nu atât împotriva pretenției Episcopilor Constantinopolului la o anumită întâietate, ci împotriva principiului invocat, căci, după cum remarca papa sfântul Leon, nu importanța unui oraș face rangul înalt al unei Biserici, ci numai originea sa apostolică, adică întemeierea sa de către Apostoli. De altfel, dacă principiul ar fi fost aplicat în mod strict, Roma nu ar mai fi putut pretinde primul rang din ziua în care, în urma invaziei barbarilor, își pierduse senatul și împărații. Dar, în pofida rezistenței Papilor, canonul 28 al conciliului din Calcedon a fost sancționat de autoritatea civilă și chiar de conciliul in Trullo din 692[55]. Potrivit principiului astfel stabilit, Episcopii Constantinopolului au luat mai întâi titlul de patriarh, apoi și-au arogat puterea asupra tuturor Episcopilor Orientului; la sfârșitul secolului al VI-lea, Ioan al IV-lea Postitorul a luat chiar titlul de patriarh ecumenic. Susținuți fără încetare de împărați, patriarhii s-au purtat ca adevărați papi ai Orientului și curând s-au pus ca rivali ai Episcopului Romei.

B. AUTORII EI.

Pregătită prin mai multe secole de neînțelegeri, schisma i-a avut drept autori pe doi patriarhi celebri: Fotie și Mihail Cerularie.

a) Fotie.

Chemat să-l înlocuiască pe patriarhul Ignatie, pe care regentul Bardas îl relegase în insula Terebint, Fotie, încă laic, dar învestit grabnic cu puterea de ordin și consacrat de un episcop suspendat, Grigorie Asbestas, lua în stăpânire un scaun care nu era vacant și al cărui predecesor nu voia să se lase deposedat prin forță. Deși promovarea sa era, prin acest fapt, lovită de nulitate, Fotie s-a străduit să o facă confirmată de papă. Neputând obține ceea ce cerea, cu o extremă suplețe, el a schimbat dificultatea. În loc să lovească direct în autoritatea pontificală și să atace fățiș primatul roman, atunci prea bine stabilit spre a putea fi serios contestat, a pus chestiunea pe alt teren și a pretins că Papii erau eretici pentru că admiseseră adăugirea cuvântului Filioque la simbolul de la Niceea.

b) Mihail Cerularie.

Controversa privitoare la cuvântul Filioque lăsa spiritele prea indiferente pentru a produce o ruptură completă și definitivă între Orientali și Occidentali. De aceea, după moartea lui Fotie, împăcarea a fost relativ ușoară și înțelegerea a putut dura, cum s-a putut, până în 1054, epocă în care Mihail Cerularie a consumat schisma. Om cu o ambiție nemăsurată și cu o energie neobișnuită, el a aspirat, din ziua în care s-a urcat pe tronul patriarhal (1048), să concentreze în mâinile sale toate puterile sau, mai bine zis, să subordoneze autorității sale supreme și pe papă, și pe basileu însuși.

Lăsând deoparte chestiunea doctrinală a lui Filioque, care interesa puțin, a dus discuția pe un teren mai capabil să aprindă masa credincioșilor și să o ridice împotriva Papei și a Bisericii latine. El s-a prefăcut deci că ignoră primatul Episcopului Romei și i-a acuzat pe Latini că iudaizează, susținând că întrebuințează pâinea azimă ca materie a Euharistiei și că postesc în ziua sabatului. Apoi, potrivindu-și faptele cu vorbele, a somat pe clericii și pe călugării latini să urmeze obiceiurile grecești și, la refuzul lor, i-a anathematizat și le-a închis bisericile. Atunci a intervenit papa Leon al IX-lea. Cu o foarte mare abilitate, a repus chestiunea pe adevăratul ei teren, acela al primatului Episcopului Romei. Spre a ajunge la un acord, a trimis legați cu misiunea de a trata cu Mihail Cerularie. Înțelegerea neputându-se face, legații, înainte de a pleca, au depus pe altarul Sfintei Sofia o bulă de excomunicare care lovea pe patriarh și pe aderenții săi (1054). Din nefericire, excomunicarea nu a făcut decât să grăbească triumful lui Mihail Cerularie. Acesta a reunit, într-adevăr, un Sinod de doisprezece mitropoliți și de doi arhiepiscopi care, la rândul lor, au excomunicat pe Occidentali sub pretextul că aceștia adăugaseră Filioque la Simbol, că învățau că Sfântul Duh purcede de la Tatăl și de la Fiul și că se foloseau de pâine azimă pentru celebrarea Euharistiei.

III. Doctrina.

Vom indica punctele esențiale care deosebesc Biserica greacă de Biserica romană.

A. DIN PUNCTUL DE VEDERE AL DOGMEI

toți teologii Bisericii grecești recunosc drept regulă de credință definițiile celor șapte dintâi concilii ecumenice, dintre care cel din urmă a avut loc la Niceea în 787.

a) Biserica greacă este deci de acord cu Biserica romană asupra tainelor Sfintei Treimi, ale Întrupării, ale Răscumpărării, asupra celor șapte Sacramente, afară de anumite amănunte pe care le vom semnala mai departe, asupra cultului sfintei Fecioare, al sfinților și al imaginilor. Cu privire totuși la taina Sfintei Treimi, ea învață că Sfântul Duh nu purcede decât de la Tatăl și reproșează Latinilor că au adăugat Filioque la simbolul de la Niceea.

b) Ea nu admite dogma Neprihănitei Zămisliri; căci profesează că sfânta Fecioară s-a născut cu păcatul originar și că nu a fost izbăvită de el decât în ziua Bunei Vestiri.

c) Ea respinge dogma Purgatoriului. Cei care mai au încă pedepse de ispășit trec prin iad, de unde sunt scoși prin mila dumnezeiască și prin jertfa liturghiei, prin rugăciunile și prin faptele bune ale celor vii.

d) Deși recunosc existența celor șapte Sacramente, schismaticii greci au, asupra unui mare număr de puncte, o doctrină opusă celei a catolicilor. Astfel, ei învață necesitatea rebotezării atunci când botezul a fost conferit de heterodocși. Tot astfel, ei reînnoiesc Confirmarea credincioșilor care au apostaziat, dar nu sunt de acord între ei asupra cazurilor la care se întinde apostazia. Pentru Biserica rusă sunt apostați cei care au trecut de la Creștinism fie la iudaism, fie la mahomedanism, fie la păgânism; pentru Biserica Fanarului[56] sunt încă apostați aceia care au îmbrățișat catolicismul. Cu privire la sacramentul Penitenței, Grecii pretind că dezlegarea remite nu numai pedeapsa veșnică, ci chiar și pedeapsa vremelnică, astfel încât penitențele impuse de duhovnic nu au decât un caracter medicinal și indulgențele nu mai au rațiunea lor de a fi și sunt chiar dăunătoare, fiind cauze de relaxare în viața creștină. Maslul, după Biserica greacă propriu-zisă, trebuie conferit chiar și persoanelor sănătoase, pentru a le pregăti de împărtășanie; după Biserica rusă, nu trebuie administrat decât celor atinși de o boală serioasă. Ordinul nu imprimă niciun caracter de neșters; de aceea și depunerea lipsește de orice caracter sacerdotal, iar clericii depuși nu mai pot exercita în mod valid nicio funcție ecleziastică. După teologii ortodocși, consimțământul mutual al soților este materia sacramentului Căsătoriei, în timp ce binecuvântarea preotului este forma lui; preotul este deci ministrul acestui sacrament. Dreptul canonic oriental admite, de asemenea, numeroase cazuri de rupere a legăturii matrimoniale.

e) Asupra chestiunii Bisericii. Teologii greci consideră adevărata Biserică drept o aglomerare de Biserici naționale autonome, recunoscând pe Isus Hristos drept singur cap. Episcopii, ca și Apostolii de altfel, sunt egali în drept. Dar, în fapt, și prin instituție ecleziastică, Episcopii sunt supuși mitropoliților și aceștia patriarhilor. Nu trebuie deci vorbit de primat: sfântul Petru nu a primit de la Domnul nostru decât o simplă întâietate de onoare, care a fost transmisă mai întâi Episcopului Romei, apoi Episcopului Constantinopolului. Biserica învățătoare este infailibilă, dar subiectul infailibilității este numai corpul episcopal luat în ansamblul său.

B. DIN PUNCTUL DE VEDERE AL DISCIPLINEI ȘI AL LITURGHIEI

există, între cele două Biserici, greacă și romană, numeroase deosebiri. Iată pe cele principale:

a) Am spus deja că Biserica greacă admite căsătoria preoților; totuși, Episcopii sunt aleși întotdeauna dintre preoții celibatari.

b) Grecii țin posturi riguroase în timpul Postului Mare și înaintea principalelor sărbători.

c) Biserica greacă administrează botezul prin afundare și nu admite validitatea botezului prin turnare; ea respinge întrebuințarea pâinii azime la consacrarea Euharistiei și împărtășirea laicilor sub o singură specie; ea împărtășește copiii care încă nu au ajuns la vârsta rațiunii. Schismaticii condamnă celebrarea liturghiilor joase și învață că schimbarea pâinii în trupul și a vinului în sângele Domnului nostru se produce în momentul epiclezei sau al invocației către Sfântul Duh, care este așezată după cuvintele instituirii. Ei urmează, de altfel, în mare parte riturile și ceremoniile vechii liturghii orientale, stabilite în secolele al IV-lea și al V-lea.

IV. Starea actuală.

Schisma greacă s-a răspândit în Turcia europeană, în Grecia, în insulele Arhipelagului, în Rusia, într-o parte a Poloniei și a Ungariei și în Asia Mică.

Dacă se ia în considerare limba liturgică, Biserica greacă se împarte în patru grupe: — a) grupa greacă pură, cu trei centre autonome: patriarhatul de Constantinopol, Biserica regatului elenic și arhiepiscopia Ciprului; — b) grupa greco-arabă, cu patriarhatele Antiohiei, Ierusalimului și Alexandriei, arhiepiscopia Sinaiului; — c) grupa slavă, cu Biserica rusă și cei 75 de milioane de credincioși ai săi, Biserica bulgară, Biserica sârbă, având în frunte un sinod de episcopi prezidat de arhiepiscopul Belgradului; — d) grupa română, cu opt episcopi, dintre care doi, cei de București și de Iași, poartă titlul de mitropolit, și Biserica română din Transilvania. În total, aproximativ 120 de milioane de ortodocși.

De la ruptura provocată de Mihail Cerularie, numeroase încercări de unire au fost făcute pentru a readuce Biserica greacă în sânul Bisericii catolice. Între secolul al XI-lea și secolul al XV-lea, nu au fost mai puțin de douăzeci, care, de altfel, nu au fost încununate de niciun succes. În ciuda acestor eșecuri, Grigore al XIII-lea, în secolul al XVI-lea, a încercat din nou această lucrare: a întemeiat la Roma colegiul grec Sfântul Atanasie, menit să formeze un cler grec catolic. În secolul al XVII-lea, Grigore al XV-lea a creat Sfânta Congregație a Propagandei, pentru a se ocupa de Bisericile separate. În secolul al XIX-lea, Pius al IX-lea, în 1848 și în 1870, Leon al XIII-lea în 1894, au adresat Bisericii schismatice apeluri călduroase care nu au fost ascultate. În secolul al XX-lea, misiunea S. C. a Propagandei a fost atribuită de Benedict al XV-lea unei noi congregații: S. C. a Bisericilor Orientale.

„Nu mai este cu Roma, ci cu Biserica protestantă, că, de la secolul al XVI-lea, Grecii au reluat acele încercări necontenite de unire care nu izbutesc niciodată… În prima jumătate a secolului al XVII-lea, calvinismul era cât pe ce să se implanteze în marea Biserică prin grija lui Chiril Lucaris, iar la începutul secolului al XVIII-lea, secta anglicană a Nejuranților[57] a încercat în zadar o apropiere de Biserica fanariotă și de Biserica rusă. Din 1867, relațiile prietenești, prevestitoare ale unirii, au fost reluate între Anglicani și Ortodocși, cărora li s-au alăturat, și fără îndoială nu pentru a spori armonia, Vechii-Catolici[58] ai lui Döllinger, Herzog și Michaud.”[59]

Tulburările actuale ale Rusiei, criza foarte gravă a bolșevismului care zguduie societatea până în temelii, nu ne îngăduie nicidecum să facem pronosticuri asupra viitorului religios al acestor ținuturi atât de populate. Poate că marea încercare a ceasului de față este calea prin care Providența își propune să readucă oile rătăcite în staulul ortodoxiei!

OBSERVAȚII.

1. În afară de Biserica greacă, despre care a fost vorba până aici în mod exclusiv, Bisericile separate ale Orientului mai cuprind: — 1) Biserica coptă (Egiptul de Sus și de Mijloc), condusă de patriarhul Alexandriei și de mitropolitul Abisiniei; — 2) Biserica armeană, guvernată de patriarhi și de episcopi; — 3) Biserica caldeeană (Mesopotamia); și — 4) Biserica iacobită (Siria și Mesopotamia). Aceste diferite Biserici, de mică însemnătate, deoarece împreună nu numără decât câteva milioane de credincioși, urmează fie erezia lui Nestorie, care nega unitatea de persoană în Isus Hristos, fie pe aceea a lui Eutihie, care nega dualitatea naturilor.

2. Deși eforturile Papilor au fost neroditoare asupra masei Bisericilor separate, ele au izbutit totuși să readucă în unitatea catolică câteva grupe care sunt desemnate sub numele de Uniți[60]. Se numesc deci uniți comunitățile de greci, de monofiziți și de nestorieni care au recunoscut și au acceptat supremația Papei. Sunt, între ei, greci uniți, caldeeni uniți, copți uniți etc. Sfântul Scaun le-a îngăduit să-și păstreze liturghiile naționale și disciplina lor care, între alte reguli, autorizează căsătoria preoților.

§ 2. Biserica greacă nu are notele adevăratei Biserici

Apologeții catolici sunt departe de a fi de acord asupra aplicării notelor la Biserica greacă. — a) Unii (P. Palmieri, P. Usban), socotind că Biserica greacă nu este cu totul lipsită de cele patru note, sunt de părere că demonstrația adevăratei Biserici se face mai bine prin argumente directe care stabilesc instituirea divină a primatului roman (Vezi capitolul precedent). — b) Alții cred, dimpotrivă, că Biserica greacă nu are cele patru note și că demonstrația adevăratei Biserici se poate face întotdeauna pe această cale. Părerea acestora din urmă este aceea pe care o vom expune.

1° Biserica greacă nu are sfințenia.

a) Biserica greacă posedă fără îndoială sfințenia principiilor, deoarece a păstrat cel puțin punctele esențiale ale doctrinei și ale instituțiilor Bisericii primitive. — b) Sfântă în principiile sale, este Biserica greacă astfel și în membrii săi? Ea nu este, desigur, astfel în întemeietorii ei: Fotie și Mihail Cerularie sunt cu siguranță mai remarcabili prin ambiția lor decât prin pietatea și virtuțile lor. Cât despre sfințenia celorlalți membri în general, nu s-ar putea spune că ea strălucește acolo cu o vie splendoare. În ciuda existenței ordinelor religioase, operele de apostolat și de caritate sunt acolo mai degrabă rare. Este adevărat că Bisericile orientale au canonizat un anumit număr dintre credincioșii lor; dar procesele lor de canonizare nu implică o cercetare riguroasă asupra eroicității virtuților și nu cer nicio minune propriu-zisă: cercetarea nu poartă decât asupra câtorva semne exterioare, precum starea de conservare a trupului. Și chiar dacă ar exista minuni autentice, ar trebui dovedit că ele au fost făcute nu numai pentru a răsplăti meritele și viața sfântă a unor oameni virtuoși, ci pentru a dovedi adevărul doctrinei lor.

2° Biserica greacă nu are unitatea.

Unitatea, adică, după cum am spus mai sus (Nr. 349), subordonarea tuturor credincioșilor față de o autoritate supremă și față de un magisteriu învățător, nu este posibilă în Biserica greacă. Fără îndoială, schismaticii mărturisesc că autoritatea infailibilă aparține conciliului ecumenic. Dar acesta este un organ care rămâne atrofizat încă din secolul al VIII-lea. Deja, dacă ar trebui să se reunească toți Episcopii orientali aparținând diferitelor grupe pe care le-am semnalat, lucrul ar fi irealizabil. Cu cât mai mult ar fi astfel dacă s-ar voi obținerea adeziunii Occidentalilor: Biserica latină și confesiunile protestante!

3° Biserica greacă nu are catolicitatea.

Ea nu are: — a) nici catolicitatea de fapt, lucrul este evident; — b) nici catolicitatea de drept.

Fiecare grupare a Bisericii grecești formează o confesiune independentă care nu depășește limitele unei țări. Niciun legământ nu există între diferitele Biserici autocefale, iar Biserica rusă, care le întrece cu mult pe celelalte prin numărul credincioșilor, este o Biserică națională, administrată de Sfântul Sinod și care, până ieri, era în întregime supusă autorității țarului. Biserica regatului Greciei este, de asemenea, desprinsă de patriarhatul Constantinopolului, astfel încât ambiția Episcopilor Constantinopolului nu a dus decât la o fărâmițare a numeroase Biserici, nu numai separate de Roma, dar neavând între ele nici cea mai mică legătură de unire. Și chiar dacă toate aceste Biserici ar forma una singură, ele nu ar poseda încă catolicitatea relativă și morală, deoarece rămân limitate la Orient.

4° Biserica greacă nu are apostolicitatea.

În aparență, Biserica greacă posedă o succesiune continuă în guvernarea sa. În Biserica rusă, în special, episcopii exercită episcopatul cu titlu de succesori ai Apostolilor. Este deci vorba de a verifica dacă titlul lor este autentic și dacă această continuitate materială, a cărei existență o constatăm, este în același timp o succesiune legitimă. Trebuie, așadar, ca nota apostolicității să fie controlată prin celelalte note și, în special, prin acelea ale unității și ale catolicității. Or, de vreme ce tocmai am văzut că ea nu le are pe acestea, putem conchide, prin aceasta însăși, că nu o are nici pe aceea, că apostolicitatea sa, continuă din punct de vedere material, nu este o succesiune legitimă și că, dacă ea posedă încă puterea de ordin, a pierdut de acum înainte puterea de jurisdicție.