• Cum pot afla care este Biserica adevărată?
• Care sunt semnele prin care se recunoaște adevărata Biserică?
• Există o singură Biserică adevărată sau mai multe?
• Cum disting adevărata credință de religiile false?
• Ce înseamnă „una, sfântă, catolică și apostolică”?

Vom împărți acest articol în două paragrafe. Vom trata: 1° despre notele adevăratei Biserici considerate în general și 2° despre cele patru note ale Conciliului din Niceea-Constantinopol și despre valoarea lor respectivă.

§ 1. Despre Note considerate în general

1° Definiție

Prin „note” ale Bisericii trebuie să se înțeleagă orice semn care îngăduie a deosebi adevărata Biserică a lui Hristos de cele care sunt false.

2° Feluri

Notele pot fi fie negative, fie pozitive. — a) Nota negativă este aceea a cărei lipsă ar dovedi falsitatea unei Biserici, dar a cărei prezență nu este de ajuns spre a-i dovedi adevărul. Notele negative se pot înmulți la nesfârșit și ele pot aparține oricărei Biserici și oricărei religii. Astfel, dacă o religie învață monoteismul, dacă prescrie binele și oprește răul, ea poate fi, dar nu este pentru aceasta în mod necesar religia adevărată. — b) Nota pozitivă este aceea a cărei prezență dovedește adevărul Bisericii în care se află: ea este deci o proprietate exclusivă a societății întemeiate de Isus Hristos.

3° Condiții

Din definiția de mai sus urmează că două condiții sunt cerute pentru ca o proprietate să devină „notă” a Bisericii. Trebuie ca ea să fie o proprietate esențială și vizibilă: — a) esențială. Este limpede că, dacă proprietatea nu ar fi din esența adevăratei Biserici, dacă nu ar fi fost indicată de Isus Hristos ca trebuind să aparțină societății pe care o întemeia, ea nu ar putea fi un criteriu al adevăratei Biserici; — b) vizibilă. Aceasta este de la sine înțeles: un semn nu este semn decât întrucât este exterior, observabil și mai vădit decât lucrul semnificat. Așadar, nu orice proprietate esențială este, prin însăși aceasta, o notă a Bisericii, căci multe proprietăți sunt esențiale fără a fi discernabile. Astfel, este cu totul sigur, după caracterele pe care le-am putut atribui Bisericii lui Hristos (Nr. 331 și urm.), că infailibilitatea este una dintre proprietățile sale esențiale. Dar aceasta este o proprietate care nu este vizibilă: spre a o recunoaște, ar trebui să știm mai înainte că avem de-a face cu adevărata Biserică. Nefiind vizibilă, infailibilitatea nu poate deci să fie o notă a adevăratei Biserici.

4° Criterii insuficiente

De aici urmează că anumite criterii propuse de Biserica protestantă sau de Biserica greacă nu pot fi acceptate, deoarece nu răspund celor două condiții ale notei.

A. Trebuie mai întâi îndepărtate cele două criterii propuse de protestanții ortodocși, anume: predicarea exactă a Evangheliei și întrebuințarea corectă a sacramentelor.

a) Predicarea exactă a Evangheliei. — Că, propunând un asemenea criteriu, protestanții se pun în contradicție cu teoria lor a liberului examen, aceasta se vede îndată în chip limpede. Dacă, pe de o parte, teologii recunosc tuturor creștinilor libertatea de a interpreta Scriptura după propriul lor înțeles, cum pot, pe de altă parte, să le impună o regulă comună de credință prin determinarea precisă a adevărurilor care se află în Evanghelie? Dar să lăsăm această chestiune de drept, de vreme ce protestanții ortodocși au socotit de cuviință să nu mai păstreze, în practică, teoria lor a liberului examen. Voind deci să găsească niște criterii obiective prin care să se poată deosebi Bisericile conforme de Bisericile neconforme împărăției lui Dumnezeu propovăduite de Isus Hristos, ei au propus în primul rând predicarea exactă a Evangheliei. — Dar cum vom putea ști care este predicarea exactă a Evangheliei, dacă nu este nicio autoritate care să ne-o spună și dacă, în caz de conflict, nu este nimeni care să pună capăt discuției? Și dovada cea mai evidentă a insuficienței acestui criteriu, aceea care ne dispensează de toate celelalte, nu este oare dezacordul care există între ei chiar și asupra punctelor celor mai esențiale, asupra articolelor fundamentale ale doctrinei creștine? Să luăm un singur exemplu: dumnezeirea lui Isus Hristos. Cum trebuie înțeleasă această dogmă centrală a creștinismului? Unii protestanți răspund că Isus Hristos este Dumnezeu în sensul propriu al cuvântului, adică este consubstanțial Tatălui. Alții socotesc că El nu este Dumnezeu decât într-un sens larg și metaforic, dumnezeirea sa nefiind altceva decât o intimitate foarte mare cu Dumnezeu Tatăl. Nu se vede bine cum, în asemenea condiții, s-ar mai putea vorbi despre predicări exacte ale Evangheliei.

b) Administrarea corectă a Sacramentelor. — Acest criteriu propus nu este o proprietate mai vizibilă decât predicarea exactă a Evangheliei: dovada este că protestanții sunt în imposibilitatea de a determina, după singurele texte ale Scripturii, cum trebuie să fie administrate în mod corect cele două sacramente pe care le păstrează: Botezul și Euharistia. Trebuie conferit Botezul în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, după porunca dată de Hristos cel înviat (Mat., xxviii, 19), sau pur și simplu în numele Domnului Isus, precum se spune în multe locuri din Faptele Apostolilor? (ii, 38; vii, 12, 16; xix, 5). Cu privire la Euharistie, în ce constă Prezența reală? Există oare o prezență reală și fizică a trupului și sângelui lui Isus Hristos în pâine și în vin (impanare), precum voiesc luteranii? Sau prezența nu este decât virtuală, pâinea și vinul având puterea de a produce unirea între adevăratul trup al lui Hristos care este în cer și sufletul celui ce se împărtășește, după cum cred calviniștii? Sau încă nu este vorba decât despre o prezență morală, pâinea și vinul hrănind credința noastră în Hristos și amintindu-ne numai de Cina cea de Taină, precum cred sacramentarii? Este deci de toată evidența că nici predicarea Evangheliei curate, nici administrarea corectă a sacramentelor nu sunt criterii suficiente. Fără îndoială, adevărata Biserică este aceea care predică Evanghelia curată și administrează corect sacramentele, deoarece adevărata Biserică este infailibilă și nu poate greși în aceste două puncte. Dar, deși proprietăți esențiale ale adevăratei Biserici, ele nu sunt proprietăți vizibile și, din această pricină, nu pot fi note ale ei.

B. Biserica greacă propune, ca notă a Bisericii, păstrarea fără variație a doctrinei propovăduite de Hristos și de Apostoli. La prima vedere, acest criteriu revine la primul criteriu protestant: predicarea Evangheliei curate. Există totuși o deosebire capitală între cele două. Căci, în timp ce protestanții lasă simțului creștin și științei independente grija de a determina articolele fundamentale, Biserica greacă limitează păstrarea doctrinei curate la învățătura celor șapte dintâi concilii ecumenice. — Dar, am putea obiecta mai întâi teologilor Bisericii grecești, unde se afla deci adevărata Biserică înainte de întrunirea primului conciliu ecumenic, care nu a avut loc decât în secolul al IV-lea? Înainte de primul conciliu, Biserica nu avea oare deja nevoie de note spre a putea fi discernută? Să presupunem însă că singurul criteriu al adevăratei Biserici este păstrarea fără variație a doctrinei învățate de cele șapte dintâi concilii. Cum trebuie înțeleasă această păstrare? Trebuie ca neschimbarea să fie absolută? În acest caz, nu se înțelege prea bine cum au putut simbolurile de credință să fie dezvoltate și completate de conciliile ulterioare, cum nu s-a mărginit la simbolul de la Niceea și cum chiar acesta din urmă nu s-a temut să adauge la simbolul Apostolilor. Dacă neschimbarea trebuie înțeleasă într-un sens larg, suntem de acord; teologii catolici sunt cei dintâi care admit că Cuvântul lui Dumnezeu nu trebuie să înfățișeze imobilitatea unei litere moarte și că este susceptibil de cele mai bogate dezvoltări care nu alterează în nimic puritatea doctrinei primitive. Dar dacă se admite posibilitatea unei dezvoltări, de ce această dezvoltare s-ar fi oprit la cele șapte dintâi concilii și care este autoritatea care ne va spune când aceasta este normală? După cum se vede, chestiunea revine întotdeauna la a ști unde se găsește autoritatea constituită în chip legitim, aceea care a primit succesiunea apostolică.

§ 2. Cele patru note ale Conciliului din Niceea-Constantinopol. Valoarea lor respectivă

I. Cele patru note.

Încă din secolul al IV-lea, conciliul din Niceea-Constantinopol propunea, precum am spus, patru proprietăți care trebuie să îngăduie a deosebi Biserica lui Hristos de Bisericile false. Aceste patru proprietăți sunt: 1° unitatea; 2° sfințenia; 3° catolicitatea; 4° apostolicitatea. „Et unam, sanctam, catholicam et apostolicam Ecclesiam.” Trei dintre aceste note: unitatea, catolicitatea și apostolicitatea, au între ele raporturi strânse și sunt de ordin juridic. A doua: sfințenia, este de ordin moral. Din această pricină o vom desprinde de celelalte trei și vom vorbi mai întâi despre ea.

1° Sfințenia.

Sfințenia constă în aceea că principiile învățate de Biserica lui Hristos trebuie să conducă la sfințenie pe unii dintre membrii ei. Sfințenia, ca notă a Bisericii, implică deci un îndoit element: sfințenia principiilor și sfințenia membrilor.

Sfințenia îndeplinește cele două condiții cerute spre a fi o notă (Nr. 344). Ea este: — a) o proprietate esențială. Că sfințenia principiilor este o marcă esențială a adevăratei Biserici, este ușor de dovedit prin caracterul Evangheliei lui Isus. Mântuitorul nu Se mulțumește să impună observarea preceptelor obligatorii, amintind datoriile Decalogului (Mat., xix, 16, 19); El voiește ca ucenicii Săi să facă mai mult, să însuflețească litera prin spirit, adică prin intenție, ca dreptatea lor să nu fie formalistă precum aceea a fariseilor, ci să aibă drept motiv iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui. „Căci vă spun, le zice El în Predica de pe munte, că dacă dreptatea voastră nu va întrece mai mult decât aceea a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra în împărăția cerurilor” (Mat., v, 20). Isus merge mai departe, — și aceasta este ceea ce va caracteriza Biserica Sa, — dincolo de virtuțile comune, de ceea ce se numește în mod obișnuit onestitate și care este o datorie strictă pentru toți, El propune desăvârșirea sufletelor alese, ca un ideal către care ele trebuie să tindă prin acte dintre cele mai contrare firii, prin sacrificii dintre cele mai grele: „Voi dar fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este” (Mat., v, 48). De unde urmează că în adevărata Biserică trebuie să se găsească membri care se disting printr-o sfințenie eminentă și prin virtuți eroice.

b) Sfințenia este o proprietate vizibilă. Aceasta nu lasă nicio îndoială în privința primului element: sfințenia principiilor este un lucru pe care toată lumea îl poate observa. Nu tot astfel stau lucrurile în privința sfințeniei membrilor. Sfințenia fiind mai întâi de toate o calitate lăuntrică și vizibilă numai privirii lui Dumnezeu, s-ar putea obiecta că aceasta nu poate fi o proprietate vizibilă, o notă a adevăratei Biserici. — Este adevărat că sfințenia constă mai ales într-un fapt interior și că ipocrizia poate îmbrăca aceleași aparențe ca sfințenia. Totuși este îngăduit a stabili, ca regulă generală, că exteriorul este oglinda credincioasă a interiorului. Sfințenia ale cărei manifestări exterioare sunt percepute, mai ales când este însoțită de umilință, este o proprietate vădită înaintea ochilor oamenilor. Considerată în ansamblul membrilor Bisericii, ea poate deci să fie, chiar dacă ar exista regretabile confuzii, o notă a cărei valoare nu este cazul a fi respinsă.

2° Unitatea.

a) Unitatea, în calitate de notă a Bisericii, constă în subordonarea tuturor credincioșilor față de aceeași ierarhie și de același magisteriu învățător.

Unitatea are cele două condiții cerute spre a fi o notă a adevăratei Biserici. Ea este: — a) o proprietate esențială. Isus a voit să nu fie „decât o singură turmă și un singur păstor” (Ioan, x, 16). El S-a rugat în acest scop „ca toți să fie una” (Ioan, xvii, 21). Nepropovăduind decât o singură Evanghelie, El a voit adeziunea tuturor ucenicilor Săi la această doctrină revelată: de unde unitatea credinței. Voind scopul, este limpede că trebuia să ia și mijloacele. În acest scop a instituit o ierarhie permanentă, înzestrată cu puterile necesare pentru a asigura unitatea societății creștine; — b) o proprietate vizibilă. Subordonarea tuturor credincioșilor față de aceeași jurisdicție este un lucru vizibil și verificabil; nu este mai greu a constata unitatea ierarhică în Biserică decât în orice altă societate. — Adversarii noștri obiectează, este adevărat, că credința, fiind o calitate interioară, nu este vizibilă. Fără îndoială, credința este interioară și invizibilă dacă este considerată în sine însăși; dar, oricât de interioară ar fi, ea se poate manifesta prin acte exterioare, precum predicarea, scrierile și recitarea formulelor de credință. De altfel, unitatea despre care este vorba aici este înainte de toate unitatea de guvernare. Aceasta din urmă este principiul unității de credință și al unității de cult. Dacă cea dintâi este constatată, celelalte două trebuie să urmeze, ca niște consecințe firești.

3° Catolicitatea.

Cuvântul catolic înseamnă universal. Potrivit etimologiei, catolicitatea este deci răspândirea Bisericii în toate țările lumii. Totuși, teologii disting, pe bună dreptate, între: — 1. catolicitatea de fapt, o catolicitate absolută și fizică, care cuprinde totalitatea oamenilor, și — 2. catolicitatea de drept, o catolicitate relativă și morală, în acest sens că Biserica lui Hristos este destinată tuturor și că se întinde asupra unui mare număr de ținuturi și de oameni.

Catolicitatea îndeplinește, de asemenea, cele două condiții ale notei. Ea este: — a) o proprietate esențială. În timp ce Legea primitivă și Legea mozaică nu se adresau decât poporului iudeu, singurul păzitor al făgăduințelor dumnezeiești, Legea cea nouă se adresează universalității neamului omenesc: „Mergeți, zice Isus Apostolilor Săi, învățați toate neamurile” (Mat., xxviii, 19). Orice Biserică, prin urmare, care ar rămâne mărginită la mediul său, care ar fi Biserica unei provincii, a unei națiuni, a unei rase, nu ar avea caracterele Bisericii lui Hristos, de vreme ce Isus a propovăduit doctrina Sa pentru toți și a întemeiat o societate universală. Înseamnă oare aceasta că Biserica lui Hristos trebuia să fie universală chiar din prima zi, sau chiar că trebuia să devină într-o zi universală printr-o catolicitate absolută și fizică? Evident că nu. Răspândirea Evangheliei trebuia să urmeze o mersură progresivă, al cărei plan Isus Însuși îl trasase Apostolilor Săi: El îi însărcinase, într-adevăr, să-I dea mărturie mai întâi în Ierusalim, apoi în toată Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului (Fapte, i, 8). Și chiar atunci când Evanghelia va fi pătruns până la marginile pământului, nu va rezulta încă de aici o catolicitate absolută. Căci Mântuitorul nu a voit să silească conștiințele; El a lăsat fiecărui om libertatea de a intra sau de a nu intra în împărăția Sa și a prezis că nu toți vor intra în ea, de vreme ce le-a vestit ucenicilor Săi că vor fi expuși persecuțiilor. — b) Catolicitatea este o proprietate vizibilă. A constata răspândirea Bisericii pare un lucru destul de simplu. Totuși, nota catolicității nu este întotdeauna atât de aparentă pe cât s-ar putea crede, căci numărul aderenților unei societăți poate suferi fluctuații după diferitele faze ale istoriei sale. Dar catolicitatea nu este la discreția unei variații de cifre. Nu pentru că Biserica va cunoaște în anumite momente regretabile defecțiuni, catolicitatea ei va scădea pe atât: este de ajuns ca ea să rămână totdeauna catolică de drept.

4° Apostolicitatea.

Apostolicitatea este succesiunea continuă și legitimă a guvernării Bisericii de la Apostoli încoace. Pentru ca să existe apostolicitate, trebuie deci ca de la conducătorii actuali ai Bisericii să se poată urca până la întemeietorii Bisericii, adică până la Apostoli și la Isus Hristos; mai trebuie, în plus, ca această succesiune să fie legitimă, adică conducătorii ierarhici să se fi succedat conform regulilor stabilite, astfel încât să nu fi existat, prin urmare, în accederea lor la guvernare, niciun viciu esențial capabil să le invalideze jurisdicția.

Apostolicitatea guvernării implică apostolicitatea doctrinei. Din faptul că principala misiune a conducătorilor Bisericii este aceea de a transmite oamenilor depozitul integral al Revelației, urmează că apostolicitatea doctrinei trebuie să decurgă din apostolicitatea guvernării, precum efectul din cauză. Dar apostolicitatea doctrinei nu este o notă, pentru că nu este o proprietate vizibilă și pentru că, spre a ști dacă o doctrină este apostolică, trebuie cercetat mai întâi de către cine este ea învățată.

Apostolicitatea are cele două condiții ale notei. Ea este: — a) o proprietate esențială. Întrucât Isus Hristos a instituit o ierarhie permanentă, Biserica Sa nu se poate afla decât acolo unde conducătorii sunt succesorii legitimi ai Apostolilor; — b) o proprietate vizibilă. Este tot atât de ușor a controla faptul succesiunii apostolice a Papilor și a Episcopilor precum este și succesiunea conducătorilor oricărei societăți omenești, de pildă succesiunea regilor Franței.

II. Valoarea respectivă a celor patru note.

Înainte de a face aplicarea celor patru note, se cuvine a stabili puterea lor probantă, valoarea lor respectivă.

1° SFINȚENIA

este o notă pozitivă a adevăratei Biserici. Căci este evident că numai Biserica ce a păstrat doctrina lui Hristos în toată integritatea ei este în stare să producă roadele cele mai bune și mai îmbelșugate de sfințenie. Pe de altă parte, nota sfințeniei este ușor de discernut: orice om sincer poate constata transcendența morală a unei societăți religioase și își poate da seama că sfințenia membrilor este rezultatul sfințeniei principiilor.

Totuși, sfințenia este un criteriu de ordin moral: înțelegeți prin aceasta că ea cere dispoziții morale din partea celui care îi face aplicarea. Dacă, într-adevăr, cineva are spiritul prevenit împotriva societății religioase pe care o studiază, se poate întâmpla să se oprească, cu prea multă complezență, asupra slăbiciunilor și defectelor acestei societăți, fără a acorda locul cuvenit virtuților eroice cu care ea are dreptul să se slăvească. Din această pricină, nota sfințeniei, deși suficientă în sine, cere să fie completată prin celelalte note.

2° UNITATEA

este o notă negativă. Ea nu are deci decât o valoare de excludere: ea ne îngăduie să spunem că orice societate care nu o are nu poate fi adevărata Biserică. Dar nu ne conduce mai departe, căci nimic nu împiedică a concepe o societate în care toți membrii sunt subordonați acelorași conducători și primesc aceleași credințe, fără ca pentru aceasta să fie adevărata Biserică.

3° CATOLICITATEA

este de asemenea o notă negativă și nu ne îngăduie decât să excludem orice societate care nu este relativ și moral universală, prin urmare orice Biserică provincială sau națională. Dar concluzia noastră nu poate merge mai departe și se poate întâmpla ca o societate să fie cea mai răspândită, să numere cei mai mulți aderenți, fără ca ea să fie în mod necesar adevărata Biserică.

Totuși, conceptul de catolicitate este mai întins decât acela de unitate. O societate poate fi una și să nu depășească limitele unei țări, pe când catolicitatea, care presupune o anumită universalitate, implică în același timp unitatea. Căci ce ar fi, într-adevăr, catolicitatea, dacă Biserica ce îmbrățișează mai multe ținuturi nu ar fi aceeași în toate locurile? O Biserică poate deci să fie una fără a fi catolică, dar nu poate fi catolică fără a fi una.

4° APOSTOLICITATEA

este o notă pozitivă. Din moment ce o Biserică poate demonstra că ierarhia sa coboară de la Apostoli printr-o succesiune continuă și legitimă, există toată certitudinea că ea este adevărata Biserică. Dar punctul delicat al acestei note este a dovedi că succesiunea a fost întotdeauna legitimă, că jurisdicția episcopală nu a fost anulată prin schismă și erezie, adică prin ruperea de lucrarea autentică a lui Isus Hristos. Or, ruptura nu va deveni evidentă decât dacă această Biserică nu mai posedă cele trei note precedente. Apostolicitatea trebuie deci controlată prin celelalte note și, în special, prin unitate și catolicitate.

Concluzie.

1. Orice Biserică în care lipsește fie totalitatea celor patru note, fie chiar numai una dintre cele patru note, nu poate fi adevărata Biserică.

Biserica care posedă cele patru note este în mod necesar adevărata Biserică. Căci sfințenia și apostolicitatea, fiind note pozitive, sunt criterii suficiente pentru a dovedi autenticitatea unei Biserici. Totuși, este bine a nu le izola; tocmai am spus pentru ce.