CAPITOLUL I
Drepturile omului și libertatea religioasă
| N° 1 : „Să-mi fie îngăduit să enumăr câteva dintre drepturile inalienabile ale omului dintre cele mai importante… dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie, individual sau în comun, în privat ca și în public… Ansamblul drepturilor omului corespunde substanței demnității ființei umane… Ele se referă la satisfacerea necesităților esențiale ale omului, la exercitarea libertăților sale, la relațiile sale cu alte persoane.” (Ioan Paul II la O.N.U., nr. 13, 2-10-1979) „Printre aceste drepturi ale omului, se numără pe bună dreptate dreptul la libertatea religioasă alături de dreptul la libertatea de conștiință.” (Red. Hom. nr. 17) | N° 1 : „Din această izvorâre otrăvită a Indiferentismului decurge acea maximă falsă și absurdă, sau mai degrabă acel delir: că trebuie procurată și garantată fiecăruia libertatea de conștiință; eroare dintre cele mai molipsitoare, căreia îi pregătește calea această libertate absolută și fără frâu a opiniilor, care, spre ruina Bisericii și a statului, se răspândește pretutindeni, și pe care unii oameni, printr-un exces de nerușinare, nu se tem a o prezenta ca fiind folositoare religiei. „Ce moarte mai funestă pentru suflete decât libertatea rătăcirii!” spunea Sfântul Augustin.” (Grigorie XVI, Mirari vos) |
| N° 2 : „Dreptul la libertatea religioasă își are fundamentul în însăși demnitatea persoanei umane, așa cum a făcut-o cunoscută Cuvântul lui Dumnezeu și însăși rațiunea. (Dign. Hum. nr. 2)… libertatea sau imunitatea față de orice constrângere în materie religioasă, care revine indivizilor, trebuie să le fie recunoscută și atunci când acționează împreună… Prin urmare, atâta timp cât justele exigențe ale ordinii publice nu sunt încălcate, aceste grupuri au dreptul de a se bucura de această imunitate pentru a se conduce după propriile norme, a aduce un cult public Divinității supreme…” (ibid. nr. 4). „Mai mult, această doctrină a libertății își are rădăcinile în revelația divină, ceea ce, pentru creștini, constituie un motiv în plus de a-i fi fidel cu sfințenie.” (ibid. nr. 9)… „Acest drept al persoanei umane la libertatea religioasă în ordinea juridică a societății trebuie recunoscut în așa fel încât să constituie un drept civil.” (ibid. nr. 2) „Grupurilor religioase le aparține dreptul de a nu fi împiedicate să învețe și să manifeste credința lor în mod public, oral sau în scris. Dar în propagarea credinței și introducerea practicilor religioase trebuie să se evite întotdeauna orice formă de acțiuni care au un iz de constrângere… O astfel de manieră de a acționa trebuie considerată ca un abuz al propriului drept și o încălcare a drepturilor altora.” (ibid. nr. 6) „Toate și fiecare dintre articolele editate în această declarație au plăcut Părinților Sacrosantului Conciliu. Iar Noi, prin puterea apostolică pe care am primit-o de la Hristos, împreună cu Venerabilii Părinți, le aprobăm în Duhul Sfânt, le decretăm și le statornicim și poruncim să fie promulgate spre slava lui Dumnezeu cele astfel stabilite sinodal.” La Roma, lângă Sfântul Petru, 7-12-1965, Eu, Paul, Episcop al Bisericii Catolice…” (in fine) | N° 2 : „Și împotriva doctrinei Sfintei Scripturi, a Bisericii și a Sfinților Părinți, ei afirmă fără ezitare că: „Cea mai bună stare a societății este aceea în care nu se recunoaște puterii îndatorirea de a reprima, prin pedepse legale, încălcările legii catolice, decât în măsura în care liniștea publică o cere”. Pornind de la această idee cu totul falsă despre guvernarea societăților, nu se tem să susțină această opinie eronată, cât se poate de funestă pentru Biserica Catolică și pentru mântuirea sufletelor, pe care Predecesorul Nostru Grigorie al XVI-lea, de fericită pomenire, o numea delir: „Libertatea de conștiință și a cultelor este un drept propriu fiecărui om. Acest drept trebuie proclamat și garantat prin lege în orice societate bine organizată. Cetățenii au dreptul la deplină libertate de a-și manifesta deschis și public opiniile, oricare ar fi ele, prin cuvânt, prin scris sau prin orice alt mijloc, fără ca autoritatea civilă sau ecleziastică să-i poată impune vreo limită.” (Pius IX – Quanta Cura, n° 5) „În mijlocul unei asemenea perversități de opinii corupte, aducându-Ne aminte de sarcina Noastră apostolică, în cea mai vie grijă pentru preasfânta Noastră religie, pentru sănătoasa doctrină și pentru mântuirea sufletelor încredințate Nouă de Dumnezeu, precum și pentru binele însuși al societății omenești, am socotit de cuviință să ridicăm din nou glasul Nostru Apostolic. În consecință, toate și fiecare dintre opiniile rătăcite și doctrinele amintite în aceste Scrisori, le respingem și le condamnăm prin Autoritatea Noastră Apostolică, și voim și poruncim ca toți fiii Bisericii Catolice să le țină cu totul drept respinse, proscrise și condamnate.” (Pius IX – Quanta Cura, n° 14) |
| N° 3 : „Al doilea Conciliu de la Vatican a reamintit în mod solemn că dreptul la libertatea religioasă este sacru pentru toți oamenii.” (Allocuțiunea lui Ioan Paul II către Sacrul Colegiu, nr. 8, 22-12-1979) „Biserica catolică a sintetizat rodul reflecției asupra libertății religioase în declarația Dignitatis Humanae a Conciliului ecumenic Vatican II, promulgată la 7-12-1963, document care are pentru Scaunul Apostolic o valoare deosebită de obligație.” | N° 3 : „Omul trebuie neapărat să rămână cu totul într-o dependență reală și neîncetată față de Dumnezeu și, prin urmare, este cu totul imposibil să se înțeleagă libertatea omului fără supunerea față de Dumnezeu și fără subordonarea voinței sale față de a Lui. A tăgădui această suveranitate a lui Dumnezeu sau a refuza să te supui ei nu este libertate, ci abuz al libertății și răzvrătire; și tocmai dintr-o asemenea dispoziție a sufletului se constituie și se naște viciul capital al Liberalismului.” (Leon XIII, Libertas) |
| N° 4 : „Această declarație a fost precedată de enciclica Pacem in terris a papei Ioan al XXIII-lea, datată 11-4-1963, care insista solemn asupra faptului că „fiecare are dreptul de a-L cinsti pe Dumnezeu potrivit justei reguli a conștiinței sale.”… (Libertatea religioasă, Actele lui Ioan Paul II din 1-9-1980, nr. 3) „Fiecare are dreptul de a-L cinsti pe Dumnezeu potrivit justei reguli a conștiinței și de a-și mărturisi religia în viața privată și publică.” (Pacem in terris nr. 15) | N° 4 : „Omul este liber să îmbrățișeze și să profeseze religia pe care, luminat de rațiune, o va socoti adevărată.” (a XV-a propoziție condamnată de Syllabus) |
| N° 5 : „Libertatea de conștiință și de religie, cu elementele indicate mai jos, este un drept primar și inalienabil al persoanei; mai mult, în măsura în care atinge sfera cea mai intimă a spiritului, se poate chiar spune că susține rațiunea de a fi, adânc înrădăcinată în fiecare persoană, a celorlalte libertăți.” (ibid. nr. 5 Ioan Paul II, 1-9-1980). În exprimarea și în practica libertății religioase se constată prezența unor aspecte individuale și comunitare, private și publice, strâns legate între ele, astfel încât exercitarea libertății religioase cuprinde dimensiuni conexe și complementare: a) pe plan personal, trebuie să se țină seama de: libertatea de a adera sau nu la o credință determinată și la comunitatea confesională corespunzătoare: | N° 5 : „În această privință se stabilește, ca un drept al omului în societate, această libertate absolută, care nu numai că asigură dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale religioase, dar acordă încă această licență de a gândi, de a spune, de a scrie și chiar de a tipări fără pedeapsă, în materie de religie, tot ceea ce poate sugera imaginația cea mai dezordonată; drept monstruos, care totuși pare a rezulta, în Adunare, din egalitatea și libertatea naturală a tuturor oamenilor. Dar ce putea fi mai lipsit de judecată decât a stabili printre oameni această egalitate și această libertate fără frâu, care par să înăbușe rațiunea, darul cel mai de preț pe care natura l-a dat omului și care îl deosebește de animale?… Unde este, așadar, această libertate de a gândi și de a acționa pe care Adunarea Națională o acordă omului social ca drept imprescriptibil al naturii? Nu este acest drept himeric contrar drepturilor Creatorului suprem, căruia îi datorăm existența și tot ceea ce posedăm?… Această egalitate, această libertate atât de lăudate nu sunt, deci, pentru el, din clipa nașterii sale, decât himere și cuvinte goale de sens.” (Pius VI, Quod aliquantum, 10-3-1791) |
| N° 6 : libertatea de a îndeplini, individual și colectiv, în privat și în public, acte de rugăciune și de cult și de a avea biserici sau locuri de cult, în măsura în care o cer nevoile credincioșilor; | N° 6 : „În ceea ce privește indivizii, să examinăm această libertate atât de contrară virtuții religiei, libertatea cultelor, cum se numește, care se întemeiază pe principiul că este îngăduit fiecăruia să profeseze orice religie îi place sau chiar să nu profeseze niciuna…” (Leon XIII, Libertas) |
| N° 7 : „Libertatea de a nu suferi, din motive de credință religioasă, limitări și discriminări față de alți cetățeni… b) pe plan comunitar: | N° 7 : „În epoca noastră nu mai este de folos ca religia catolică să fie socotită ca unica religie a statului, cu excluderea tuturor celorlalte culte.” (a 77-a propoziție condamnată de Syllabus) |
| N° 8 : trebuie să se considere că confesiunile religioase, reunind credincioșii unei credințe determinate, există acționând ca organisme sociale care se organizează potrivit principiilor doctrinare care le sunt proprii. Biserica, ca atare, și comunitățile confesionale în general au nevoie, pentru viața lor și pentru urmărirea propriilor scopuri, de a se bucura de libertăți determinate, între care trebuie menționate în mod deosebit: | N° 8 : „Prin însăși faptul că se stabilește libertatea tuturor cultelor fără deosebire, se confundă adevărul cu eroarea și se așază pe același plan, între sectele eretice și chiar perfidia iudaică, mireasa sfântă și neprihănită a lui Hristos, Biserica în afara căreia nu există mântuire. Mai mult, făgăduind favoare și sprijin sectelor ereticilor și slujitorilor lor, nu numai persoanele lor sunt tolerate și favorizate, ci și erorile lor. Aceasta este, în chip implicit, acea erezie dezastruoasă și pentru totdeauna de plâns pe care Sfântul Augustin o amintește în acești termeni: «Ea afirmă că toți ereticii sunt pe calea cea bună și spun adevărul, absurditate atât de monstruoasă încât nu pot crede că vreo sectă o profesează cu adevărat.»” (Pius VII, Post tam diuturnas, 29-4-1814) |
| N° 9 : – libertatea de a avea propriile instituții de formare religioasă și de studii teologice; libertatea de a anunța și de a comunica învățătura credinței prin cuvânt și prin scris, chiar și în afara locurilor de cult… | N° 9 : „Cât despre ceea ce se numește libertate a învățământului, nu trebuie judecată în chip diferit; numai adevărul, fără îndoială, trebuie să pătrundă în suflete… Din acest motiv, datoria oricui se îndeletnicește cu învățământul este, fără îndoială, de a smulge eroarea din minți și de a opune apărări sigure împotriva năvălirii opiniilor false. Este deci limpede că libertatea despre care vorbim, atribuindu-și dreptul de a învăța orice după bunul plac, este în vădită contradicție cu rațiunea și că a fost născută pentru a produce o răsturnare deplină în spirite; puterea publică nu poate acorda o asemenea licență în societate fără a-și nesocoti datoria.” (Leon XIII, Libertas) |
| N° 10 : – libertatea de a primi și de a publica cărți religioase privind credința și cultul și de a le folosi liber; libertatea de a utiliza în același scop mijloacele de comunicare socială (presă, radio, televiziune). | N° 10 : „Libertatea presei, libertate care amenință credința și moravurile cu cele mai mari primejdii și cu o ruină sigură.” (Pius VII, Post tam diuturnas, 29-4-1814) „Experiența ne-o dovedește și cea mai îndepărtată antichitate ne-o învață: pentru a aduce pieirea statelor celor mai bogate, celor mai puternice, celor mai glorioase, celor mai înfloritoare, nu a fost nevoie decât de această libertate fără frâu a opiniilor, de această licență a discursurilor publice, de această ardoare pentru inovații. De aceasta se leagă libertatea presei, libertatea cea mai funestă, libertate detestabilă, pentru care nu se va avea niciodată destulă oroare și pe care unii oameni îndrăznesc, cu atâta zgomot și stăruință, să o ceară și să o întindă pretutindeni… Ne cutremurăm, venerabili Frați, gândindu-ne la ce monștri de doctrină, sau mai degrabă la ce prodigii de erori suntem copleșiți.” (Grigorie XVI, Mirari vos, 15-8-1832) |
| N° 11 : – pentru tot ceea ce privește comunitățile religioase care, asemenea Bisericii catolice, au o autoritate supremă care posedă la nivel universal, după cum prescrie credința lor, responsabilitatea, prin magisteriu și jurisdicție, a unității comuniunii care îi leagă pe toți păstorii și credincioșii în aceeași mărturisire; libertatea de a avea raporturi reciproce de comunicare între această autoritate și păstorii și comunitățile religioase locale, libertatea de a difuza actele și textele magisteriului (enciclice, instrucțiuni)… – de asemenea, la nivel internațional, libertatea de a schimba, între comunitățile religioase, informații și contribuții de caracter teologic sau religios.” (nr. 4) (Libertatea religioasă, Ioan Paul II, 1-9-1980) | N° 11 : „Biserica nu are dreptul de a defini dogmatic că religia Bisericii catolice este singura religie adevărată.” (a 21-a propoziție condamnată de Syllabus) „În ceea ce privește religia, a socoti că este indiferent dacă ea are forme diferite și contrare echivalează pur și simplu cu a nu voi nici să alegi, nici să urmezi vreuna. Este ateismul fără nume… Nu este, așadar, îngăduit a scoate la lumină și a pune înaintea ochilor oamenilor ceea ce este contrar virtuții și adevărului, și cu atât mai puțin a așeza o asemenea licență sub ocrotirea și protecția legilor.” (Leon XIII, Immortale Dei) „Acordați fiecăruia libertatea nelimitată de a vorbi și de a scrie, nimic nu mai rămâne sacru și inviolabil, nimic nu va fi cruțat, nici chiar acele adevăruri prime, acele mari principii naturale… Tot ceea ce câștigă licența, pierde libertatea; căci se va vedea întotdeauna libertatea crescând și întărindu-se pe măsură ce licența va simți mai mult frâul.” (Leon XIII, Libertas) |
| N° 12 : „Datoria de a respecta credința fiecăruia este, în același timp, corelativă dreptului natural și civil al libertății de conștiință și de religie.” (Scrisoarea lui Ioan Paul II despre Euharistie nr. 8). „A proteja și a promova drepturile inviolabile ale omului este datoria esențială a oricărei puteri civile. Aceasta trebuie deci, prin legi drepte și alte mijloace adecvate, să asigure în mod eficace protecția libertății religioase… Dacă, din cauza circumstanțelor particulare în care se află anumite popoare, se acordă în ordinea juridică a unui stat o recunoaștere civilă specială unei anumite comunități religioase, este necesar ca, în același timp, dreptul la libertatea religioasă să fie recunoscut și respectat de către toți cetățenii și toate comunitățile religioase. | N° 12 : „O libertate de acest fel este cea care aduce cea mai mare atingere libertății adevărate, fie a celor ce guvernează, fie a celor guvernați. De aceea, a oferi omului libertatea despre care vorbim înseamnă a-i da puterea de a denatura nepedepsit cea mai sfântă dintre îndatoriri, de a o părăsi, lăsând binele neschimbător pentru a se întoarce spre rău; ceea ce, după cum am spus, nu mai este libertate, ci o depravare a libertății și o robie a sufletului în josnicia păcatului.” (Leon XIII, Libertas) |
| N° 13 : „În fine, puterea civilă trebuie să vegheze ca egalitatea juridică a cetățenilor, care ține de ea însăși de binele comun al societății, să nu fie niciodată lezată, în mod deschis sau ascuns, din motive religioase și să nu se facă între ei nicio discriminare.” (Dign. Hum. nr. 6) „Biserica deplânge diferențele de tratament pe care anumite autorități civile le stabilesc în mod nedrept între credincioși și necredincioși, cu disprețul drepturilor fundamentale ale persoanei. Biserica reprobă deci, ca fiind contrară spiritului lui Hristos, orice formă de discriminare sau de vexațiuni care afectează oamenii din cauza religiei lor.” (Nostra Aetate nr. 5) „Se știe locul pe care ideea de libertate, de egalitate și de fraternitate îl ocupă în cultura și în istoria voastră. În fond, acestea sunt idei creștine.” (Ioan Paul II la Bourget, 1-6-1980) | N° 13 : „Privită din punct de vedere social, această libertate voiește ca statul să nu aducă niciun cult lui Dumnezeu sau să nu autorizeze niciun cult public; ca nicio religie să nu fie preferată alteia, ci toate să fie socotite ca având aceleași drepturi, fără a ține seama nici măcar de popor, chiar dacă acest popor face profesiune de credință catolică. Dar, pentru ca lucrurile să fie astfel, ar trebui ca societatea civilă să nu aibă nicio datorie față de Dumnezeu sau, având-o, să se poată elibera nepedepsit de ea, ceea ce este deopotrivă și vădit fals… De aceea, societatea civilă, în calitate de societate, trebuie neapărat să-L recunoască pe Dumnezeu ca principiu și autor al său și, în consecință, să aducă puterii și autorității Sale omagiul cultului… Deoarece este necesar să se profeseze o religie în societate, trebuie profesată aceea care este singura adevărată și pe care o recunoaște fără greutate, mai ales în țările catolice, după semnele de adevăr pe care le poartă în sine. Această religie, conducătorii statului trebuie deci să o păstreze și să o ocrotească, dacă vor, așa cum sunt datori, să vegheze cu înțelepciune și folos la interesele comunității.” (Leon XIII, Libertas) |
| N° 14 : „Dacă Biserica revendică într-adevăr pentru ea însăși libertatea religioasă… este normal ca ea să respecte și convingerile celorlalți.” (Răspunsul lui Ioan Paul II către Giscard, 30-5-1980) „Biserica nu revendică niciun privilegiu, ea vrea pur și simplu să fie liberă.” (Ioan Paul II – Mesaj către popoarele Asiei nr. 13, 21-2-1981 la Manila) „Biserica nu cere nimic altceva decât să poată coopera cu toate regimurile și toate popoarele, oricare ar fi tendințele și ideologiile lor, pentru înălțarea constantă a omenirii.” (Allocuțiunea lui Ioan Paul II către Sacrul Colegiu, 22-12-1979 nr. 5) | N° 14 : „De fapt, societatea neamului omenesc a fost întemeiată de Dumnezeu, autorul naturii. De la El, ca principiu și izvor, își trag puterea și permanența nenumăratele binefaceri cu care ne îmbogățește. De aceea, precum glasul naturii amintește fiecărui om în parte obligația de a aduce lui Dumnezeu cultul unei recunoștințe pioase, fiindcă Lui Îi datorăm viața și bunurile care o însoțesc, tot astfel o datorie asemănătoare se impune, din același motiv, popoarelor și societăților.” (Leon XIII, Humanum Genus, 20-4-1884) |
| N° 15 : „Biserica simte nevoia de a-și ridica glasul pentru apărarea drepturilor omului.” (ibid. nr. 6) „În definitiv, pacea se reduce la respectarea drepturilor inviolabile ale omului.” (Red. Hom. nr. 17) „Declarația universală a drepturilor omului este o piatră de hotar așezată pe drumul lung și dificil al neamului omenesc.” (Ioan Paul II la O.N.U., nr. 7) „Voința poporului este baza autorității puterii publice.” (Declarația drepturilor omului, art. 21, par. 3) „Ce se poate dori mai mult fiecărui popor și întregii omeniri, tuturor copiilor lumii, decât acest viitor mai bun, în care respectul drepturilor omului să devină o realitate deplină, în pragul anului 2000 care se apropie?” (Ioan Paul II la O.N.U., nr. 21) | N° 15 : „Ne este de ajuns să amintim cele 17 articole despre drepturile omului, care nu sunt decât o repetare fidelă a declarației făcute de Adunarea Națională a Franței asupra acestor aceleași drepturi, atât de contrare religiei și societății.” (Pius VI, Adeo Nota, 23-4-1791) |
| N° 16 : „Libertatea este principiul suprem al ordinii politice și sociale, în raporturile dintre guvern și popor, în raporturile dintre persoane.” (Ioan Paul II la Philadelphia. Declarația de independență nr. 5, 30-10-1979) „Se impune atunci în mod necesar datoria de a supune aceste programe și sisteme moderne unei revizuiri continue pornind de la drepturile obiective și inviolabile ale omului… din acest punct de vedere fundamental și unic care este binele omului.” (Red. Hom. nr. 17) | N° 16 : „Mântuirea însă nu este în altul decât în Hristos: căci nu este sub cer alt nume dat oamenilor în care trebuie să ne mântuim. Este deci necesar să ne întoarcem la El, să ne prosternăm la picioarele Lui, să culegem din gura Sa dumnezeiască cuvintele vieții veșnice: căci numai El poate arăta calea care ne poate readuce la mântuire, numai El poate învăța adevărul, numai El poate readuce la viață, El care a spus despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.” (Ioan XVI, 6). S-a încercat din nou a se trata treburile lumii în afara lui Hristos; s-a început a se zidi respingând piatra unghiulară… Iisus rămâne totuși piatra unghiulară a societății omenești și se confirmă din nou maxima: „Nu este mântuire decât în El.” (Fapte IV, 11-12). (Pius X, Jucunda Sane, 12-3-1904) |
CAPITOLUL II
Ecumenismul și dialogul interreligios
| N° 17 : „În acest context (ecumenic), este extrem de important să se facă o prezentare corectă și loială a celorlalte biserici și comunități ecleziale, de care spiritul lui Hristos nu refuză să se folosească drept mijloace de mântuire.” (Ioan Paul II, „Catechesi tradendae” nr. 32, 16-10-1979) „Este vorba înainte de toate despre dialogul dintre cele două religii (creștină și iudaică) care – împreună cu islamul – au putut să dea lumii credința într-un Dumnezeu unic și inexprimabil, care ne vorbește și pe care vrem să-L slujim în numele întregii lumi.” (Întâlnirea lui Ioan Paul II cu Comunitatea Evreiască din Germania, 17-11-1980) | N° 17 : „Există o singură Biserică universală a credincioșilor, în afara căreia absolut nimeni nu este mântuit.” (Inocențiu III și Profesio fidei a celui de-al IV-lea Conciliu din Lateran, nov. 1215, al XII-lea ecum.) Dz. 430 — „Sfânta Biserică romană crede cu tărie, profesează și propovăduiește că niciunul dintre cei ce trăiesc în afara Bisericii, nu numai păgânii, ci și iudeii, ereticii și schismaticii, nu poate avea parte de viața veșnică.” (Bula Cantate Domino, Eugen IV, 4-2-1442 — Decret pentru Iacobiți) Dz. 714 |
| N° 18 : „În hinduism, oamenii simt misterul divin, îl exprimă prin fecunditatea inepuizabilă a miturilor și prin efortul pătrunzător al filosofiei… absorbindu-se într-o meditație profundă sau refugiindu-se în Dumnezeu cu iubire și încredere. În budism… se învață o cale prin care oamenii, cu o inimă plină de dăruire și de încredere, pot fie să dobândească starea de eliberare desăvârșită, fie să atingă iluminarea supremă prin propriile eforturi sau printr-un ajutor de sus… | N° 18 : „Sfânta Biserică Catolică învață că Dumnezeu nu poate fi adorat cu adevărat decât în sânul ei; ea afirmă că toți cei care sunt despărțiți de ea nu vor fi mântuiți.” (Sfântul Grigorie cel Mare, Moral in Job, 1405) „Oricine este în afara sânului Bisericii Catolice, oricât de lăudabilă ar părea altminteri purtarea sa, nu se va bucura de viața veșnică, iar mânia lui Dumnezeu rămâne peste el din pricina crimei de care se face vinovat trăind despărțit de Isus Hristos.” (Sfântul Augustin și Conciliul din Cirta (412), citat de Grigorie XVI în Enciclica sa Summo Jugiter, 1832, unde acest papă afirmă această dogmă: „una dintre dogmele noastre cele mai importante și mai vădite”.) |
| N° 19 : Biserica Catolică nu respinge nimic din ceea ce este adevărat și sfânt în aceste religii. Ea consideră cu respect sincer aceste moduri de a acționa și de a trăi, aceste reguli și aceste doctrine… Ea îi îndeamnă deci pe fiii săi să recunoască… valorile spirituale, morale și socio-culturale întâlnite la acești oameni și să le păstreze și să le promoveze.” (Nostra Aetate nr. 2) „Biserica privește de asemenea cu stimă pe musulmani, care îl adoră pe Dumnezeul Unic, viu și subzistent, milostiv și Atotputernic, Creatorul cerului și al pământului, care a vorbit oamenilor. Ei caută să se supună din tot sufletul decretelor divine, chiar dacă sunt ascunse, și așteaptă ziua judecății… De asemenea, prețuiesc viața morală și aduc cult lui Dumnezeu, mai ales prin rugăciune, pomană și post… Conciliul… îi îndeamnă pe creștini și musulmani să uite trecutul și să caute sincer înțelegerea reciprocă.” (Nostra Aetate nr. 3) (A se vedea, în sens opus, nr. 35) „Dragi musulmani, frații mei… sunteți conștienți că sunteți purtătorii unor calități specifice, dintre care cultura islamului este poate cea mai evidentă… Numai în acest cadru al religiei și în promisiunile unei credințe împărtășite se poate vorbi cu adevărat despre respect reciproc, deschidere și colaborare între creștini și musulmani.” (Discursul lui Ioan Paul II către musulmanii din insula Mindanao, Filipine, 20-2-1981) „Conciliul a acordat o atenție deosebită religiei iudaice, amintind importantul patrimoniu spiritual comun creștinilor și evreilor și și-a exprimat stima față de credincioșii islamului, a căror credință se referă și la Abraham.” (Red. Hom. nr. 11; Nostra Aetate nr. 34) | N° 19 : „Dar este, de asemenea, una dintre dogmele catolice cele mai cunoscute, că nimeni nu poate fi mântuit în afara Bisericii Romane Apostolice.” (Alloc. Singulari quidam, Pius IX, 9-12-1854) Dz. 1677 „Dogma cea mai fermă a religiei noastre este că în afara Bisericii nimeni nu poate fi mântuit.” (Pius VIII, Litteris altero, 25-3-1830) „Trebuie, înainte de toate, să ne ocupăm de credință, fără de care este cu neputință a plăcea lui Dumnezeu. (Evr. XI, 6) … căci, în sfârșit, știți împreună cu Noi cu câtă statornicie Părinții noștri s-au străduit să inculce acest articol de credință pe care acești novatori îndrăznesc să-l tăgăduiască, anume necesitatea credinței și a unității catolice pentru a dobândi mântuirea. Aceasta o învăța unul dintre cei mai vestiți ucenici ai Apostolilor, Sfântul Ignatie martirul, în epistola sa către Filadelfieni: nu vă înșelați, le poruncea el, cel care se alipește autorului unei schisme nu va dobândi împărăția lui Dumnezeu. Luați măsurile cerute și împreună cu voi și preoții voștri, pentru ca credincioșii să fie îndemnați cu mai multă râvnă decât vreodată să păstreze credința și unitatea catolică drept singurul mijloc de mântuire și, prin urmare, să evite orice primejdie de a se despărți de ea.” (Grigorie XVI, Summo Jugiter, Enciclica din 27-5-1832) „Oricine, așadar, va fi despărțit de această Biserică catolică nu va avea viața…” (Sfântul Augustin, Ep. 141, 5) |
| N° 20 : „A fost o vreme nu atât de îndepărtată în care relațiile dintre noi erau dominate de ignoranță și neîncredere reciprocă. Datorăm multă recunoștință pionierilor catolici, ortodocși și protestanți, teologi sau laici, cunoscuți sau necunoscuți, care au refuzat să se alăture acestor diviziuni. Știm acum că, în ciuda divergențelor noastre, suntem cu toții iubiți de același Dumnezeu, legați de același Hristos, animați de același spirit. Ne descoperim, în ciuda separărilor, membri ai unicului popor al celor botezați, chemați să vestim și să mărturisim lumii o singură și unică mântuire.” (Allocuțiunea lui Ioan Paul II la întâlnirea ecumenică cu catolici, protestanți, ortodocși, anglicani, vechi-catolici, 15-6-1980) „Fermitatea credinței membrilor religiilor necreștine este ea însăși efect al spiritului de adevăr care acționează dincolo de granițele trupului mistic.” (Red. Hom. nr. 6) | N° 20 : „Credem cu inima și mărturisim cu gura: o singură Biserică, nu aceea a ereticilor, ci sfânta Biserică romană, catolică și apostolică, în afara căreia credem că nimeni nu este mântuit.” (profesiunea de credință prescrisă valdenzilor sub Inocențiu III, 18-12-1208) „… Duhul la care nu participă aceia care nu aleargă la Biserică, ci care, prin doctrinele lor rele și prin faptele lor vrednice de ură, se exclud ei înșiși de la viață; căci acolo unde este Biserica, acolo este și Duhul lui Dumnezeu; iar acolo unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica și tot harul ei, iar Duhul este adevărul.” (Sfântul Irineu, Adv. Her. 3, 24, 1). „Numai Biserica Catolică este trupul lui Hristos… în afara acestui trup, Duhul Sfânt nu dă viață nimănui… de aceea nu au Duhul Sfânt aceia care sunt în afara Bisericii.” (Sfântul Augustin, Ep. 185, 50) |
| N° 21 : „O legătură de neșters unește toate ființele omenești. Această legătură, pentru toți credincioșii – creștini, musulmani și iudei – decurge din credința lor în Dumnezeul unic și adevărat.” (Mesajul lui Ioan Paul II către Com. europ. și către Curtea europ. a drepturilor omului, 2-1980) „Venind către popoarele Asiei… întâlnesc astăzi… moștenirea locală și vechile culturi care conțin anumite elemente vrednice de laudă ale creșterii spirituale, indicând căi de viață și de purtare adesea foarte apropiate de cele ale Evangheliei lui Hristos. Hindușii practică asceza și meditația în urcușul lor către Dumnezeu. Budismul învață că, printr-o încredere plină de pietate, omul se ridică spre libertate și lumină. Alte religii urmează căi asemănătoare. Musulmanii îl adoră pe Dumnezeul unic… Biserica Catolică primește adevărul și bunătatea care se găsesc în aceste religii și vede în ele reflexe ale adevărului lui Hristos…” (discursul lui Ioan Paul II la Manila nr. 3, 21-2-1981) „Biserica lui Isus Hristos simte în vremea noastră o nevoie presantă de a intra în contact cu toate religiile… Ceea ce pare să-i apropie în chip deosebit pe creștini și pe credincioșii altor religii este recunoașterea nevoii de rugăciune, ca expresie a spiritualității omului orientate către un absolut, chiar dacă, pentru unii, acesta este marele necunoscut, el nu încetează totuși să fie întotdeauna în realitate același Dumnezeu viu.” (Manila nr. 4) „Toți creștinii trebuie, așadar, să se angajeze în dialog cu credincioșii tuturor religiilor.” „Acești creștini vor întinde mâna tuturor bărbaților și tuturor femeilor de bunăvoință care cred în neprețuita demnitate a fiecărei persoane umane.” (Manila nr. 5) | N° 21 : „Oricine este despărțit de Biserică este unit cu adulterul, este despărțit de făgăduințele Bisericii, și nu va ajunge la răsplățile lui Hristos cel care a părăsit Biserica… Nu-L poate avea pe Dumnezeu de Tată acela care nu are Biserica de mamă… Cel care nu ține această unitate… nu ține nici viața, nici mântuirea.” (Sfântul Ciprian — De catholicae Ecclesiae unitate, cap. 6) „Oamenii pot afla calea mântuirii veșnice și pot dobândi această mântuire veșnică în cultul oricărei religii.” „Cel puțin trebuie să se aibă bună nădejde cu privire la mântuirea veșnică a tuturor acelora care nu trăiesc nicidecum în adevărata Biserică a lui Hristos.” (a 16-a și a 17-a propoziție condamnate de Syllabus). „Este necesar ca, într-un chip statornic, să dăinuiască, pe de o parte, misiunea constantă și imuabilă de a învăța tot ceea ce Isus Hristos Însuși a învățat; pe de altă parte, obligația constantă și imuabilă de a primi și de a profesa întreaga doctrină astfel învățată. Aceasta o exprimă în chip minunat Sfântul Ciprian în acești termeni: «Când Domnul nostru Isus Hristos, în Evanghelia Sa, declară că aceia care nu sunt cu El sunt vrăjmașii Săi, El nu desemnează o erezie anume, ci îi denunță drept adversarii Săi pe toți cei care nu sunt pe deplin cu El…» (Ep. 66 ad Magn.) Pătrunsă până în adânc de principiile sale și grijulie de datoria sa, Biserica n-a avut niciodată ceva mai la inimă, n-a urmărit nimic cu mai multă stăruință, decât să păstreze în modul cel mai desăvârșit integritatea credinței. De aceea i-a privit ca răzvrătiți declarați și i-a alungat departe de ea pe toți aceia care nu cugetă ca ea în vreun punct oarecare al doctrinei sale. Arienii, Montaniștii, Novațienii, Quartodecimanii, Eutihienii nu părăsiseră, fără îndoială, întreaga doctrină catolică, ci numai cutare sau cutare parte; și totuși cine nu știe că ei au fost declarați eretici și lepădați din sânul Bisericii? Și o judecată asemănătoare i-a condamnat pe toți autorii doctrinelor eronate care au apărut ulterior în diferitele epoci ale istoriei.” (Leon XIII, Satis Cognitum) |
| N° 22 : „Anul acesta marchează a 450-a aniversare a Confesiunii de la Augsburg. În dialogul nostru cu federația luterană mondială am început să redescoperim legăturile profunde care ne unesc în credință și care au fost mascate de polemicile trecutului.” (Ioan Paul II către membrii secretariatului pentru unitatea creștinilor, 8-2-1980) | N° 22 : Bula „Exurge Domine”, 15 iunie 1520, a lui Leon X, condamnând 41 de propoziții ale lui Luther: „Condamnăm, reprobăm și respingem cu totul toate și fiecare dintre articolele sau erorile de mai sus, ca fiind, respectiv, după cum s-a arătat, eretice sau scandaloase sau false, sau ofensatoare pentru urechile pioase, sau seducătoare pentru spiritele simple, și potrivnice adevărului catolic.” (Dz. n° 741 la 781) |
| N° 23 : „Îmi amintesc de acel ceas în care Luther a venit la Roma, în 1510-1511, să viziteze mormintele principilor Apostolilor, ca pelerin, dar și ca om care se întreba. Astăzi, vin la voi, către moștenirea lui Martin Luther, vin ca pelerin. Prin această întâlnire într-o lume care s-a schimbat, vin să pun un semn de unire în misterul central al credinței noastre… | N° 23 : „Pentru a face să se risipească, înaintea ochilor dreptei rațiuni, fantoma unei libertăți nedefinite, nu este oare de ajuns să se spună că acest sistem a fost acela al Valdenzilor și al Begarzilor, condamnați de Clement V cu aprobarea Conciliului ecumenic din Vienne; că mai apoi Wiclefiții și, în cele din urmă, Luther s-au folosit de aceeași momeală a unei libertăți fără frâu pentru a-și acredita erorile: «Suntem eliberați de orice fel de jug», striga acest eretic nesăbuit către prozeliții săi.” (Pius VI, Quod aliquantum, 10-3-1791) |
| N° 24 : Să ne bucurăm că putem constata, nu un consens parțial asupra câtorva adevăruri, ci un acord asupra adevărurilor centrale ale credinței… | N° 24 : „Protestantismul nu este nimic altceva decât o formă diferită a aceleiași adevărate religii creștine, formă în care se poate plăcea lui Dumnezeu la fel de bine ca în Biserica Catolică.” (a 18-a propoziție condamnată de Syllabus) |
| N° 25 : Dacă dificultățile care mai subzistă între noi privesc numai „rânduielile ecleziastice de instituire omenească” (cf. Confesiunea de la Augsburg, VIII), vom putea și va trebui îndată să le înlăturăm.” (Întâlnirea lui Ioan Paul II cu Consiliul Bisericii Evang. 17-11-1980). „Aș dori mai ales să vă încurajez să căutați și să aprofundați, într-o credință sinceră, contactul cu frații voștri evanghelici. Mișcarea ecumenică a ultimelor decenii v-a făcut să vedeți limpede în ce măsură creștinii evanghelici sunt uniți cu voi în preocupările și în bucuriile lor și în ce măsură aveți în comun cu ei multe lucruri atunci când, împreună, trăiți sincer și în mod consecvent credința în Domnul nostru Isus Hristos… ați făcut deja adesea fericita experiență că o înțelegere și o primire reciprocă erau deosebit de ușoare atunci când ambele părți își cunoșteau bine propria credință, o mărturiseau cu bucurie și prețuiau comuniunea concretă cu propriii lor frați de credință. Aș dori să vă încurajez să continuați pe această cale.” (Omilia lui Ioan Paul II la Osnabruck, orașul tratatelor de la Westfalia, 16-11-1980) | N° 25 : „Aceste strălucite exemple de supunere statornică față de principi își aveau în mod necesar izvorul în preceptele sacre ale religiei creștine; ele condamnă trufia nemăsurată, detestabilă a acestor oameni neloiali care, arzând de o pasiune fără regulă și fără frâu pentru o libertate care îndrăznește orice, se întrebuințează cu totul spre a răsturna și distruge toate drepturile autorității suverane, aducând popoarelor robia sub aparențele libertății. Spre același scop tindeau deopotrivă extravagantele vinovate și dorințele criminale ale valdenzilor, begarzilor, wiclefiților și ale altor asemenea fii ai lui Belial, rușinea și ocara neamului omenesc, și pentru acest motiv ei au fost, de atâtea ori și pe drept, loviți cu anatema de scaunul apostolic. Dacă acești șarlatani desăvârșiți își unesc toate puterile, aceasta este cu siguranță numai pentru a putea, în triumful lor, să se felicite împreună cu Luther «că sunt liberi de toate»; și tocmai pentru a ajunge la aceasta mai ușor și mai repede săvârșesc, cu cea mai mare îndrăzneală, cele mai negre atentate.” (Grigorie XVI, Mirari vos, 15-8-1832) |
| N° 26 : „Mesajul lui Hristos cere ca noi să dăm o mărturie comună. Voința lui Hristos și semnele timpurilor ne împing să dăm, într-o mai mare plinătate de adevăr și de iubire, o mărturie comună.” (ibid.) „Încă de pe acum… trebuie să găsim… căile care vor îngădui să dăm mărturie despre credința pe care o avem deja în comun și despre comuniunea incompletă, dar reală, care ne unește deja în Hristos și în misterul Bisericii Sale.” (Mesajul lui Ioan Paul II către grupul mixt de lucru Biserica Catolică C.O.E., 23-2-1979) „Trăiesc foarte intens aniversarea Confesiunii de la Augsburg, da, profund. O trăiesc într-un mod pentru mine de neînțeles, pentru că este cineva care o trăiește în mine.” (Ioan Paul II către reprezentanții necatolici din Franța, 31-5-1980) | N° 26 : „Una și perpetuă este, așadar, Biserica lui Hristos: oricine se desparte de ea se abate de la voința și de la rânduiala lui Hristos Domnul, părăsește calea mântuirii și merge spre pieirea sa.” (Leon XIII, Satis Cognitum, 29-6-1896) „Aceasta este natura credinței, că nimic nu este mai cu neputință decât a crede aceasta și a respinge aceea… cel care, fie și într-un singur punct, refuză asentimentul său adevărurilor revelate dumnezeiește, în realitate leapădă cu totul credința, fiindcă refuză să se supună lui Dumnezeu întru cât El este adevărul suveran și motivul propriu al credinței. «În multe puncte ei sunt cu Mine, numai în câteva nu sunt cu Mine; dar din pricina acestor câteva puncte în care se despart de Mine, nu le folosește la nimic a fi cu Mine în toate celelalte.»” (Sfântul Augustin, in Ps. 54, n° 19) |
| N° 27 : „Toți creștinii trebuie să descopere ceea ce îi unește deja înainte de a se realiza deplina lor comuniune. Aceasta este unirea apostolică și misionară, misionară și apostolică.” (Red. Hom. nr. 12) „Am cu atât mai limpede înaintea ochilor ceea ce este important: mărturisirea noastră comună a lui Isus Hristos, cuvântul și lucrarea Sa în această lume și felul în care suntem împinși de urgența imperioasă a ceasului să depășim deosebirile care mai despart încă bisericile noastre și să dăm mărturie despre unitatea noastră crescândă.” (Întâlnirea lui Ioan Paul II cu consiliul bisericii evanghelice, 17-11-1980) „Activitatea care tinde spre apropierea religiilor necreștine… se exprimă prin dialog, contacte, rugăciune în comun, cercetarea comorilor spiritualității umane, căci acestea, știm bine, nu lipsesc membrilor acestor religii.” (Red. Hom. nr. 6) „Educația pentru dialogul cu discipolii altor religii ar trebui să facă parte din formarea creștină, mai ales a tinerilor.” (Ioan Paul II, 25-4-1979 ; Libre Belgique din 17-10-1980) | N° 27 : „Nimic nu este mai drept: căci cei care nu iau din doctrina creștină decât ceea ce voiesc se sprijină pe propria lor judecată și nu pe credință și, refuzând «să aducă în robie orice cuget sub ascultarea lui Hristos» (II Cor. X, 5), ascultă mai mult de ei înșiși decât de Dumnezeu. «Voi, care în Evanghelie credeți ceea ce vă place și refuzați să credeți ceea ce vă displace, credeți în voi înșivă mult mai mult decât în Evanghelie.»” (Sfântul Augustin, lib. 17 contra Faustum Manich., cap. 3)… „Sfântul Augustin observă că alte erezii se pot dezvolta și că, dacă cineva aderă la una singură dintre ele, chiar prin acest fapt se desparte de unitatea catolică. «Pot să existe, pot să se ivească alte erezii… oricine ar îmbrățișa una dintre ele ar înceta să mai fie catolic.»” (Sfântul Augustin, De Haeresis, n° 88) (Leon XIII, Satis Cognitum, 29-6-1896) „… Nimic nu poate fi mai primejdios decât acești eretici care, păstrând în toate celelalte integritatea doctrinei, printr-un singur cuvânt, ca printr-o picătură de venin, corup curăția și simplitatea credinței pe care am primit-o din tradiția Domnului, apoi din cea apostolică.” „Aceasta a fost datina Bisericii, sprijinită pe judecata unanimă a sfinților Părinți, care l-au socotit întotdeauna exclus din comuniunea catolică și în afara Bisericii pe oricine se depărtează, fie și foarte puțin, de la doctrina învățată de magisteriul autentic.” (Leon XIII, Satis Cognitum) |
| N° 28 : „Prin harul lui Dumnezeu suntem uniți în stima și în iubirea Sfintei Scripturi, pe care o recunoaștem ca fiind cuvântul inspirat al lui Dumnezeu.” (Întâlnirea lui Ioan Paul II cu reprezentanții diferitelor biserici creștine la Trinity College, 17-10-1979) „Dacă trăim din Sfânta Scriptură, ne vom apropia tot mai mult de frații noștri separați, în ciuda tuturor deosebirilor care încă mai rămân.” (Întâlnirea lui Ioan Paul II cu teologi în Germania, 18-11-1980) | N° 28 : „Doctrina cerească a lui Isus Hristos, deși ea este în mare parte consemnată în cărți inspirate de Dumnezeu, dacă ar fi fost lăsată cugetelor oamenilor, nu ar fi putut prin ea însăși uni spiritele… Iată ce scrie Sfântul Irineu vorbind despre eretici: «Ei mărturisesc Scripturile, dar le răstălmăcesc tâlcuirea.» (Adv. Haeres. 1, 3 c. 12). Și Sfântul Augustin: «Originea ereziilor și a acestor dogme perverse care prind sufletele în cursă și le prăvălesc în adânc este numai aceasta: că Scripturile, care sunt bune, sunt înțelese într-un chip care nu este bun.»” (In Ev. Joan. tract. 18, c. V) (Leon XIII, Satis Cognitum) |
| N° 29 : „Creștinii care vor să fie consecvenți cu vocația și cu misiunea lor trebuie, așadar, să tindă și să colaboreze la refacerea unității. În acest scop, căutarea unității trebuie să devină o componentă necesară a programelor pastorale ale Bisericii Catolice și ale celorlalte biserici creștine… Unitatea creștinilor este tot mai urgentă în timpul nostru pentru ca Biserica să-și poată împlini misiunea cu mai multă eficacitate și să dea mărturie despre deplina fidelitate față de Domnul și despre vestirea Evangheliei.” (Ioan Paul II la Angelus din 20-1-1980) „Căutarea unității trebuie să ne angajeze pe toți, căci, după cum a afirmat Conciliul, grija de a realiza unirea privește Biserica întreagă, credincioși deopotrivă cu păstori, și îl atinge pe fiecare după posibilitățile sale.” (Unitatis Redintegratio nr. 5) De aceea, în exhortația mea apostolică despre cateheză, mi s-a părut util să subliniez importanța formării pentru ecumenism; într-adevăr, „cateheza nu poate fi separată de dimensiunea ecumenică, căci toți credincioșii, după capacitățile și locul lor în Biserică, sunt chemați să participe la mișcarea spre unitate.” (Cathechesi tradendae nr. 32) Astfel, căutarea unității face parte din preocupările obișnuite ale activității pastorale a Bisericii și este menită să fie prioritară. Conciliul îi invită pe toți credincioșii catolici să recunoască semnele timpurilor și să ia parte activă la efortul ecumenic… Unitatea va îngădui creștinilor să dea mărturie mai eficient și să vestească cu o mai mare credibilitate venirea împărăției.” (Audiența generală din 23-1-1980) (A se vedea, în sens opus, nr. 34) | N° 29 : „Credința ne obligă cu stăruință să credem și să ținem una Biserică, sfântă, catolică și apostolică. În ea credem cu tărie, o mărturisim cu simplitate. În afara ei nu există nici mântuire, nici iertare a păcatelor, fiindcă Mirele proclamă în Cântarea Cântărilor: «Una este porumbița mea, una desăvârșita mea, una singură a maicii sale, aleasa celei ce a născut-o.» (Ct. 6, 9). Într-adevăr, este un Domn, o credință, un botez. (Ef. IV, 5.) Una a fost, într-adevăr, corabia lui Noe în vremea potopului; ea preînchipuia singura Biserică.” (Bula Unam sanctam, Bonifaciu VIII, 1302) „Niciodată, de-a lungul veacurilor, Mireasa mistică a lui Hristos nu a fost întinată și nici nu va putea fi vreodată… Sfântul Ciprian se mira foarte tare, și pe bună dreptate, că s-ar putea crede «că această unitate provenită din statornicia divină, întărită prin sacramentele cerești, ar putea fi căzută în Biserică și sfărâmată prin ciocnirea voințelor discordante.»” (De Cath. Eccl. Unitate VI) „Deoarece, într-adevăr, Trupul mistic al lui Hristos este unul, alcătuit din părți legate și coordonate (Ef. IV, 18), asemenea unui trup fizic, este absurd și ridicol a spune că el s-ar putea compune din mădulare împrăștiate și dezlegate; prin urmare, oricine nu este unit cu el nu este unul dintre mădularele lui și nu este unit cu Capul său, care este Hristos.” (cf. Ef. V, 30; I, 22) (Pius XI, Mortalium animos) — „Acest scaun apostolic nu a îngăduit niciodată credincioșilor săi să ia parte la congresele a-catolicilor; unirea creștinilor nu poate fi procurată altfel decât favorizând întoarcerea dizidenților la singura și adevărata Biserică a lui Hristos, pe care odinioară au avut nenorocirea de a o părăsi.” (ibid.) „Numai Biserica Catolică păstrează cultul adevărat. Ea este izvorul adevărului, locuința credinței, templul lui Dumnezeu; cine nu intră în ea sau cine iese din ea pierde orice nădejde de viață și de mântuire. Nimeni să nu se lase purtat de dispute încăpățânate. Este o chestiune de viață și de mântuire; dacă nu se veghează asupra ei cu luare-aminte și cu prudență, urmează pieirea și moartea.” (Pius XI, ibid.) |
| N° 30 : „Simt o bucurie cu totul deosebită de a putea ura bun venit unui număr atât de mare de episcopi și de preoți care s-au reunit pentru a promova marea operă a unității creștine în numeroase părți ale lumii… Sunteți aici pentru a vorbi despre ecumenism… În această privință, este important să se continue dialogul teologic și colaborarea cu alte biserici și comunități. | N° 30 : „Oricine, așadar, voiește să cerceteze cu grijă și să mediteze starea în care se află diferitele societăți religioase, dezbinate între ele și despărțite de Biserica catolică… acela se va convinge cu ușurință că niciuna dintre aceste societăți și nici toate laolaltă nu constituie în niciun chip și nu sunt acea Biserică una, catolică, pe care Domnul nostru a întemeiat-o și a zidit-o, și pe care a voit s-o creeze. Și nu se poate spune nicidecum că aceste societăți sunt nici măcar un mădular sau o parte a acestei Biserici, de vreme ce sunt vizibil separate de unitatea catolică.” (Pius IX, Jam vos omnes, 13-9-1868) |
| N° 31 : De altfel, abia dacă există regiuni în care Biserica Catolică să nu colaboreze cu alți creștini în domeniile dreptății sociale, ale drepturilor omului, ale dezvoltării și ale asistenței. „Colaborarea tuturor creștinilor exprimă viu unirea deja existentă între ei și pune în lumină mai strălucitoare chipul lui Hristos slujitorul.” (Directorul Ecum. nr. 5). Lucrarea voastră are încă un alt aspect, de altfel la fel de vital: „grija de a ajunge la unire privește Biserica întreagă, credincioși deopotrivă cu păstori.” (ibid. nr. 5). Una dintre principalele sarcini, la toate nivelurile comisiilor ecumenice, este de a promova unitatea făcând cunoscute catolicilor obiectivele ecumenismului și ajutându-i să răspundă acestei chemări urgente, pe care trebuie să o considere ca făcând una cu vocația lor baptismală… tocmai din acest motiv trebuie considerată sarcina de a promova unitatea ca o sarcină esențialmente pastorală… în sensul că toți cei care sunt angajați în această sarcină trebuie să considere înainte de toate că ea trebuie orientată spre zidirea trupului lui Hristos și mântuirea lumii… Și această sarcină pastorală foarte reală are un caracter înalt prioritar. Conciliul Vatican II a stabilit foarte limpede urgența sarcinii ecumenice. Lipsa unității este un scandal, un obstacol pentru răspândirea Evangheliei: avem datoria să luptăm, ajutați de harul lui Dumnezeu, pentru a depăși pe cât este posibil această situație. | N° 31 : „Știind prea bine că este extrem de rar să întâlnești oameni absolut lipsiți de simț religios, ei nutresc nădejdea că s-ar putea cu ușurință aduce popoarele, în ciuda dezbinărilor lor religioase, să se unească în profesarea anumitor doctrine admise drept temelie comună a vieții spirituale. În consecință, ei țin congrese, reuniuni, conferințe frecventate de un număr destul de mare de ascultători; îi invită la discuții pe toți oamenii fără deosebire: pe necredincioși și chiar pe aceia care au avut nenorocirea să se despartă de Hristos sau care neagă cu asprime și cu încăpățânare dumnezeirea firii și a misiunii Sale. Asemenea strădanii nu au niciun drept la aprobarea catolicilor, deoarece ele se sprijină pe acea opinie eronată că toate religiile sunt mai mult sau mai puțin bune și vrednice de laudă, în sensul că toate descoperă și exprimă deopotrivă, deși în chip diferit, sentimentul natural și înnăscut care ne poartă spre Dumnezeu și ne pleacă cu respect înaintea puterii Sale. Pe lângă faptul că aceia care țin această opinie rătăcesc în plină eroare, ei resping în același timp religia adevărată; îi denaturează noțiunea și cad puțin câte puțin în naturalism și ateism. Este, așadar, cu totul evident că a te alătura partizanilor și propagatorilor unor asemenea doctrine înseamnă a părăsi cu desăvârșire religia revelată dumnezeiește…” (Pius XI, Mortalium animos) |
| N° 32 : Reînnoirea lăuntrică a Bisericii Catolice este o contribuție indispensabilă la lucrarea unității creștinilor… | N° 32 : „Este, așadar, necesar ca nu numai Biserica lui Hristos să existe astăzi, ca în toate timpurile, ci încă și să rămână identică cu aceea din vremurile apostolice; altminteri ar trebui să se spună — ceea ce este inadmisibil — fie că Domnul nostru Isus Hristos nu a putut să-Și împlinească planul, fie că S-a înșelat atunci când a afirmat că porțile iadului nu vor birui niciodată împotriva ei.” (Mt. XVI, 18) (Pius XI, ibid.) |
| N° 33 : „Voi, așadar, care în propriile voastre țări sunteți învestiți cu o răspundere deosebită în lucrarea ecumenică a Bisericii, trebuie întotdeauna să o socotiți ca una dintre prioritățile esențiale ale misiunii Bisericii. Căci aceasta este sarcina Bisericii, misiunea pe care Conciliul Vatican II a încredințat-o Bisericii – a lucra în favoarea ecumenismului a fost reafirmat în chip frecvent atât de Paul al VI-lea, cât și de mine însumi”. (Ioan Paul II către delegații comisiilor ecumenice naționale, 23-11-1979, Congres pentru unitatea creștinilor) „Noi nu vrem să ne judecăm unii pe alții.” (Rom. II, 23). Noi vrem dimpotrivă să recunoaștem împreună vina noastră. Aceasta este valabil și pentru harul unității: „toți au păcătuit” (Rom. III, 23). Acest lucru trebuie să-l vedem și să-l spunem cu cea mai mare seriozitate și să tragem consecințele.” (Întâlnirea lui Ioan Paul II cu consiliul bisericii evanghelice, 17-11-1980) | N° 33 : „O falsă aparență a binelui poate mai ușor, atunci când este vorba de a favoriza unirea tuturor creștinilor, să atragă unele suflete. Nu este oare drept — se obișnuiește a se spune — nu este oare chiar o datorie pentru toți aceia care invocă numele lui Hristos, să evite învinuirile reciproce și să se unească, în cele din urmă, cândva, prin legăturile unei iubiri mutuale? Ar îndrăzni oare cineva să afirme că îl iubește pe Hristos, dacă nu caută din toate puterile să împlinească dorința lui Hristos Însuși, care a cerut Tatălui Său ca ucenicii Săi să fie una (Ioan XVII, 21)? Și nu a voit oare Hristos încă și ca ucenicii Săi să fie însemnați și astfel deosebiți de restul oamenilor prin semnul iubirii reciproce: «Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții»” (Ioan XIII, 35). |
| N° 34 : „A doua rațiune a considerațiilor mele precedente este faptul de a fi înțeles invitația care mi-a fost adresată mai întâi de Domnul Cardinal de Köln și apoi de toți cardinalii și episcopii, nu numai ca o chemare a trecutului îndepărtat și apropiat, ci și ca o exigență pentru viitor, al cărei sens a fost trasat de doctrina și de spiritul Conciliului Vatican II. Tocmai în țara voastră, unde s-a născut Martin Luther și unde a fost proclamată, acum patru sute cincizeci de ani, confesiunea augustana, această exigență pentru viitor mi se pare extrem de importantă și hotărâtoare. | N° 34 : „Dea Dumnezeu — se adaugă — ca toți creștinii să fie «una», căci astfel ar respinge cu o putere mult mai mare acest venin al impietății care, strecurându-se și răspândindu-se pe zi ce trece tot mai mult, pregătește ruina Evangheliei. Acestea sunt, între altele de același fel, motivele invocate de pan-creștini, astfel cum sunt numiți; însă, sub seducțiile cugetării și sub mângâierea acestor cuvinte, se strecoară o eroare, neîndoielnic dintre cele mai grave, capabilă să ruineze din temelii însăși bazele credinței catolice. Conștiința sarcinii Noastre apostolice Ne oprește să îngăduim ca erori pierzătoare să rătăcească turma Domnului. Biserica vizibilă nu este, după părerea lor, altceva decât o federație a diferitelor comunități creștine, atașate de doctrine diferite, uneori chiar contradictorii…” (Pius XI, Mortalium animos) |
| N° 35 : Despre ce viitor este vorba? Este vorba despre viitorul care se naște din rugăciunea făcută de Isus pentru noi, ca și pentru ucenicii Săi, în seara ultimei cine, din rugăciunea: „Te rog, Părinte, ca noi toți să fim una” (In. XVII, 21). Această rugăciune a Domnului devine pentru noi izvor al unei vieți noi și al unei noi aspirații. Ca episcop al Romei și ca Succesor al sfântului Petru, mă așez total și absolut în curentul acestei aspirații, recunosc în ea glasul Duhului Sfânt și voința lui Hristos, căruia aș vrea să-i fiu credincios și ascultător până la sfârșit. Vreau să slujesc unității… tocmai de aceea am dorit să fac această vizită chiar în acest an jubiliar atât de important din punct de vedere ecumenic. Aș dori pentru aceasta să mulțumesc din inimă consiliului bisericii evanghelice din Germania și grupului de lucru al bisericilor creștine pentru că au participat la întâlnirea cu papa și au acceptat dialogul cu el în țara lor.” (Rămas-bunul lui Ioan Paul II către Germania, 19-11-1980) | N° 35 : „A sosit momentul de a expune și de a combate o eroare care se află la temelia întregii acestei chestiuni și din care purced activitatea și multiplele străduințe ale a-catolicilor de a confedera, după cum am spus, bisericile creștine. Autorii acestui plan au luat, într-adevăr, obiceiul de a cita cu orice prilej acest cuvânt al lui Hristos: «ca toți să fie una… va fi o singură turmă și un singur păstor.» (In. XVII, 21; X, 16). Ca și cum, după părerea lor, rugăciunea și dorința lui Hristos ar fi rămas până acum literă moartă… Trebuie, așadar, conchid ei, să se uite și să se înlăture controversele, chiar și cele mai vechi, precum și divergențele de doctrină care încă îi mai despart astăzi; iar împreună cu celelalte adevăruri doctrinare, să se propună și să se stabilească o anumită regulă comună de credință; în această profesiune de credință, mai mult decât vor fi cu adevărat, se vor simți frați adevărați; apoi, odată unite diferitele biserici sau comunități într-un fel de federație universală, va deveni cu putință a lupta energic și biruitor împotriva progreselor impietății…” |
| N° 36 : „După cum au amintit reprezentanții voștri, Conciliul Vatican II este cel care, prin Declarația sa Nostra Aetate, a marcat punctul de plecare al acestei faze noi și promițătoare în relațiile dintre Biserica catolică și comunitățile religioase iudaice. Într-adevăr, „scrutând misterul Bisericii”, Conciliul a pus în lumină în chip strălucit „legătura care unește spiritual poporul Noului Testament cu seminția lui Abraham.” (Nostra Aetate nr. 4). El arăta astfel că cele două comunități religioase ale noastre sunt legate și îndeaproape înrudite la nivelul real al identităților lor religioase respective… | N° 36 : „În aceste condiții, este limpede că Scaunul Apostolic nu poate, sub niciun pretext, să participe la congresele lor și că, în niciun chip, catolicii nu au dreptul să le favorizeze prin sufragiul sau prin acțiunea lor… Putem Noi oare îngădui — ceea ce ar fi culmea nelegiuirii — ca adevărul, mai ales adevărul revelat, să fie astfel pus în discuție?…” |
| N° 37 : Ați subliniat foarte pe drept un punct de importanță capitală: „Creștinii se vor strădui, în consecință, să dobândească o mai bună cunoaștere a elementelor fundamentale ale tradiției religioase a iudaismului; ei trebuie să încerce să știe prin ce trăsături esențiale se definesc iudeii înșiși în lumina propriei lor experiențe religioase.” (Directivă, prolog). Iată o altă reflecție importantă: „În virtutea misiunii sale divine și a adevăratei sale naturi, Biserica trebuie să-L vestească lumii pe Isus Hristos.” (Ad Gentes nr. 2) Pentru a evita ca această mărturie dată lui Isus Hristos să apară iudeilor ca o ofensă, catolicii vor trebui să aibă grija de a trăi și de a-și vesti credința în respectul cel mai riguros al libertății religioase, așa cum a învățat Conciliul Vatican II (Declarația Dign. Hum.)… Aceste recomandări se adresează, desigur, credincioșilor catolici, dar nu cred că este de prisos să le menționez aici… | N° 37 : „Nimeni nu ignoră, desigur, că însuși Sfântul Ioan, Apostolul iubirii, acela care, în Evanghelia sa, dezvăluie, într-un fel, tainele Preasfintei Inimi a lui Isus, acela care nu înceta să amintească credincioșilor săi porunca cea nouă: «Iubiți-vă unii pe alții.» (I In. IV, 7, 11), interzicea în mod absolut orice relație cu aceia care nu profesau doctrina lui Hristos întreagă și curată: «Dacă vine cineva la voi și nu aduce această doctrină, să nu-l primiți în casa voastră și nici măcar să nu-l salutați.» (II In. 10). Așadar, de vreme ce caritatea are drept temelie o credință sinceră și întreagă, unitatea de credință trebuie, prin urmare, să fie legătura primordială care îi unește pe ucenicii lui Hristos… cum s-ar putea închipui că această creștere a carității să se facă în paguba credinței?…” |
| N° 38 : Sunt sigur că voi găsi în voi și în comunitățile pe care le reprezentați o dispoziție reală și profundă de a înțelege creștinismul și Biserica Catolică în propria lor identitate actuală, astfel încât să putem, de o parte și de alta, să lucrăm împreună la scopul comun care este de a depăși orice fel de prejudecată și de discriminare… Toți, iudei și creștini, ne adresăm lui Dumnezeu cu aceleași rugăciuni, luate din Cartea pe care o socotim, unii și alții, drept Cuvânt al lui Dumnezeu. În numele Lui suntem chemați să dăm celor două comunități religioase, atât de apropiate una de alta, acea împăcare și acea iubire efectivă care sunt în același timp porunca și darul Său. (Lev. XIX, 10 ; Mc. XII, 30)… Pacea să fie cu voi! Shalom, Shalom!” (Ioan Paul II către reprezentanții organizațiilor mondiale iudaice, 12-3-1979) | N° 38 : „În fața acestor adânci deosebiri de opinii, Noi nu întrezărim nicidecum unitatea Bisericii, de vreme ce această unitate nu poate rezulta decât dintr-o regulă unică de credință și din aceeași credință a tuturor creștinilor. Dimpotrivă, știm foarte bine că prin aceasta se ajunge la neglijarea religiei, adică la indiferentism și la ceea ce se numește modernism.” (Pius XI, Mortalium animos, 6-1-1928) |
CAPITOLUL III
Omul, cultura și demnitatea persoanei
| N° 39 : „Omul este singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăși.” (Red. Hom. nr. 13) „Prima minciună, falsitatea fundamentală, este de a nu crede în om.” (Mesajul lui Ioan Paul II pentru ziua păcii, 1-1-1980) | N° 39 : „Dumnezeu a făcut toate pentru Sine.” (Prov. XVI, 4) „Blestemat să fie omul care se încrede în om.” (Ier. XVII, 5) „Cine este mincinosul, dacă nu cel care tăgăduiește că Isus este Hristosul? Acela este un antihrist, care tăgăduiește pe Tatăl și pe Fiul.” (I In. II, 22) |
| N° 40 : „Ce program social, economic, politic, cultural, ar putea renunța la această definiție de „umanist”? Noi nutrim convingerea profundă că nu există astăzi în lume niciun program care, chiar cu ideologii opuse în ceea ce privește concepția despre lume, să nu-l pună pe om pe primul plan… binele omului este punctul de vedere fundamental și unic…” (Red. Hom. nr. 17) „Totul pe pământ trebuie rânduit către om, ca spre centrul și culmea sa.” (Gaudium et Spes nr. 12, 1). | N° 40 : „Socialismul… nu se poate împăca cu principiile Bisericii Catolice: căci concepția sa este, cât se poate de mult, contrară adevărului creștin. După doctrina creștină, într-adevăr, scopul pentru care omul, înzestrat cu o natură socială, a fost așezat pe acest pământ este ca, trăind în societate și sub o autoritate emanată de la Dumnezeu, să cultive și să dezvolte pe deplin toate facultățile sale spre lauda și slava Creatorului său, iar, împlinind cu fidelitate îndatoririle profesiunii sau ale chemării sale, oricare ar fi ea, să-și asigure fericirea deopotrivă vremelnică și veșnică. «Dacă cineva tăgăduiește că lumea a fost creată pentru slava lui Dumnezeu, să fie anatema.» (Vatican I, Sesiunea a III-a, Can. 5). Socialismul, dimpotrivă, ignorând acest scop sublim al omului și al societății, sau netinând deloc seama de el, presupune că comunitatea omenească nu a fost constituită decât în vederea singurului bunăstări.” (Pius XI, Quadragesimo Anno, 15-5-1931) |
| N° 41 : „Conștiința demnității fiecărui om devine motivul cel mai profund al raportului nostru cu aproapele.” (Scrisoarea lui Ioan Paul II despre Euharistie nr. 6, 24-2-1980) „Liturgia de astăzi este teocentrică și totuși, pe om îl proclamă… Omul, lauda omului… afirmarea omului.” (Ioan Paul II la Bourget, 1-6-1980)… toată activitatea politică, națională și internațională vine de la „om”, se exercită „prin om” și este pentru om.” (Ioan Paul II la O.N.U.) | N° 41 : „Toate strădaniile, toate lucrările și toate meritele sfinților trebuie raportate la slava și la lauda lui Dumnezeu… Către această idee ne îndreaptă autoritatea hotărâtoare a Papei Zosim, de fericită pomenire, atunci când, scriind episcopilor din întreaga lume, spune: «Pentru noi, printr-o mișcare dumnezeiască (toate bunurile trebuie, într-adevăr, raportate la autorul lor, de la care purced), am trimis totul la conștiința fraților și colegilor noștri, episcopii.» (Ep. tractoria fragm. III).” (Deciziile pontificale din „Indiculus”, Dz. 134, Sfântul Celestin I) |
| N° 42 : „Există totuși – și am subliniat aceasta în discursul meu la O.N.U., referindu-mă la Declarația Universală a Drepturilor Omului – o dimensiune fundamentală, capabilă să zguduie până în temelii sistemele care structurează ansamblul umanității și să elibereze existența umană, individuală și colectivă, de amenințările care apasă asupra ei. Această dimensiune fundamentală este omul, omul în integralitatea sa, omul care trăiește totodată în sfera valorilor materiale și în aceea a valorilor spirituale. Respectul drepturilor inalienabile ale persoanei umane este la temelia tuturor.” (Ioan Paul II la Unesco nr. 4, 2-6-1980) | N° 42 : „Este un fapt că oamenii, creați de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, avându-și menirea în El, perfecțiunea infinită, și aflându-se în mijlocul belșugului datorat progreselor materiale ale vremurilor de acum, își dau seama astăzi, mai mult ca niciodată, de insuficiența bunurilor pământești de a procura adevărata fericire indivizilor și popoarelor; de aceea simt mai viu în ei această aspirație către o perfecțiune mai înaltă pe care Creatorul a așezat-o în adâncul naturii lor raționale… Dar mulți dintre ei, sprijinindu-se, ca să zicem așa, peste măsură, pe sensul etimologic al cuvântului, pretind să scoată această perfecțiune numai din natura omenească și s-o înfăptuiască prin singurele ei puteri.” |
| N° 43 : „Cultura este ceea prin care omul, ca om, devine mai mult om, „este” mai mult, accede mai mult la „a fi”.” (Unesco nr. 7) „Nu se poate concepe o cultură fără subiectivitate umană și fără cauzalitate umană, dar în domeniul cultural omul este întotdeauna faptul dintâi: omul este faptul primordial și fundamental al culturii.” (Unesco nr. 8) | N° 43 : „De aici le este ușor să se înșele, căci, în loc să-și îndrepte privirile către Dumnezeu, primul principiu și ultimul scop al întregului univers, se întorc și se închid în ei înșiși, alipindu-se exclusiv de lucrurile pământești și trecătoare. De aceea frământarea lor va fi neîncetată și fără sfârșit până când nu-și vor întoarce privirile și activitatea către singurul scop al desăvârșirii, care este Dumnezeu, potrivit cuvântului adânc al Sfântului Augustin: «Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, și inima noastră este neliniștită până ce se va odihni în Tine.»” (Confessiones I, 1) |
| N° 44 : „Trebuie afirmat omul pentru el însuși, iar nu pentru vreun alt motiv sau pentru vreo altă rațiune: numai pentru el însuși! Mai mult, trebuie iubit omul pentru că este om, trebuie revendicată iubirea pentru om în temeiul demnității deosebite pe care o posedă. Ansamblul afirmațiilor privitoare la om aparține însăși substanței mesajului lui Hristos și misiunii Bisericii.” (Unesco nr. 10) „Cel mai important este întotdeauna omul.” (Unesco nr. 11) | N° 44 : „Aceasta este ceea ce Sfântul Pius X, de sfântă pomenire, a exprimat limpede: «Orice ar face un creștin, chiar și în ordinea lucrurilor pământești, nu-i este îngăduit să neglijeze bunurile supranaturale; mai mult, el trebuie, potrivit învățăturilor înțelepciunii creștine, să îndrepte toate lucrurile către binele suprem ca spre scopul cel din urmă.»” (Enciclica Singulari Quadam, 24-9-1912) (Pius XI, Divini illius magistri, 31-12-1929) |
| N° 45 : „Societățile cu civilizație tehnică mai dezvoltată se află înaintea crizei specifice a omului, care constă într-o lipsă tot mai mare de încredere față de propria sa umanitate, față de semnificația faptului de a fi om, și față de afirmarea și bucuria care derivă din aceasta și care sunt izvor de creație… În toate acestea se exprimă indirect o mare renunțare sistematică la acea ambiție sănătoasă care este ambiția de a fi om.” (Unesco nr. 13) „Națiunea există „prin cultură” și pentru cultură și, prin urmare, ea este marea educatoare a oamenilor pentru ca ei să poată „fi mai mult” în comunitate… culturile atâtor popoare antice… rămân încă pentru om izvorul ființei sale de om în adevărul lăuntric al umanității sale?” (Unesco nr. 14) | N° 45 : „(În prima Noastră Enciclică…) «… Proclamam deschis două lucruri: unul, că această revărsare de rele asupra universului provenea din aceea că majoritatea oamenilor Îl izgoniseră pe Isus Hristos și legea Sa preasfântă din obiceiurile vieții lor individuale, precum și din viața lor familială și publică; celălalt, că niciodată nu va putea străluci o nădejde întemeiată de pace durabilă între popoare atâta vreme cât indivizii și națiunile vor refuza să recunoască și să proclame suveranitatea Mântuitorului nostru. …Și, sub acest aspect, nu este loc să se facă vreo deosebire între indivizi, familii și state, căci oamenii nu sunt mai puțin supuși autorității lui Hristos în viața lor colectivă decât în viața lor privată. El este singurul izvor al mântuirii, atât al societăților, cât și al indivizilor… Ciuma vremurilor noastre este laicismul.»” (Pius XI, Quas primas, 11-12-1925) |
| N° 46 : „Construiți pacea începând de la temelie: respectul tuturor drepturilor omului.” (Unesco nr. 22) „În mesajul său pentru ziua mondială a Păcii din 1971, veneratul meu predecesor Paul al VI-lea, pelerinul păcii, spunea: „Adevărata pace trebuie întemeiată pe dreptate, pe recunoașterea unei egalități neșterse și fericite între oameni, pe dogma fundamentală a fraternității umane, adică a respectului și a iubirii datorate fiecărui om în calitatea sa de om”. Același mesaj l-am repetat în Mexic și în Polonia, îl repet aici, în Irlanda.” (Ioan Paul II la Drogheda, 29-9-1979) | N° 46 : „În ziua în care statele și guvernele își vor face o datorie sacră de a se rândui, în viața lor politică, înăuntru și în afară, după învățăturile și preceptele lui Isus Hristos, atunci, dar numai atunci, se vor bucura înlăuntrul lor de o pace rodnică, vor întreține raporturi de încredere mutuală și vor rezolva pașnic conflictele care ar putea să se ivească… Pacea creștină se confundă cu pacea dumnezeiască și, prin aceasta însăși, prescrie respectul față de ordine, de lege și de autoritate. Citim, într-adevăr, în Scriptură: «Păstrați disciplina în pace.» (Eccli. 41, 14); «pace multă au cei ce iubesc legea Ta, Doamne.» (Ps. CXVIII, 165) — «Cel care respectă legea va trăi în pace.» (Prov. XIII, 13).” (Pius XI, Ubi arcano, 23-12-1922) |
| N° 47 : „Nu putem trece cu vederea o observație capitală în cercetarea sensului religios al Conciliului nostru: el s-a interesat foarte viu de studierea lumii moderne… Biserica Conciliului… s-a ocupat de asemenea mult de om, de omul așa cum se prezintă el în realitate în epoca noastră: omul viu, omul întreg, preocupat de sine, omul care se face nu numai centrul a tot ceea ce îl interesează, ci care îndrăznește să se pretindă principiul și rațiunea ultimă a întregii realități. Tot omul fenomenal… | N° 47 : „Cei dintâi cer ca Pontiful roman să se împace și să se pună de acord cu Progresul, cu liberalismul (acestea sunt cuvintele lor), într-un cuvânt cu civilizația modernă. Dar ceilalți cer, pe drept, ca principiile nemișcate și nezdruncinate ale dreptății veșnice să fie păstrate fără alterare; ei cer să se păstreze neatinsă puterea mântuitoare a religiei noastre dumnezeiești, care singură poate întinde slava lui Dumnezeu, aduce leacuri mântuitoare relelor ce apasă omenirea și care este singura și adevărata regulă prin care fiii oamenilor pot, în această viață muritoare, să dobândească toată virtutea și să se îndrepte către limanul veșniciei fericite.” |
| N° 48 : Umanismul laic și profan, în cele din urmă, a apărut în statura sa teribilă și, într-un anumit sens, a provocat Conciliul. Religia Dumnezeului care S-a făcut om s-a întâlnit cu religia (căci este una) a omului care se face dumnezeu… o simpatie fără margini a cuprins întregul Conciliu… Recunoașteți-i măcar acest merit, voi, umaniști moderni, care renunțați la transcendența lucrurilor supreme, și știți să recunoașteți noul nostru umanism: și noi, mai mult decât oricine, avem cultul „omului”.” (Discursul lui Paul al VI-lea, 7-12-1965) „Onoare omului, rege al pământului și astăzi principe al cerului.” (Paul al VI-lea, 7-2-1971 ; La Croix, 9-2-1971) | N° 48 : „Dar apărătorii civilizației moderne nu înțeleg această opoziție, deși se numesc adevărații și sincerii prieteni ai religiei. Am voi să adăugăm credință cuvintelor lor, dacă tristele evenimente care se împlinesc în fiecare zi sub ochii tuturor nu Ne-ar dovedi în mod vădit contrariul. Există, într-adevăr, o singură religie adevărată și sfântă, întemeiată și instituită de Hristos Domnul nostru, mamă și hrănitoare a virtuților, nimicitoare a viciilor, eliberatoare a sufletelor, arătătoare a adevăratei fericiri; ea se numește: catolică, apostolică și romană.” (Alloc. Jamdudum cernimus, 18-3-1861, Pius IX) „Pontiful Roman poate și trebuie să se împace și să se acomodeze cu progresul, cu liberalismul și cu civilizația modernă.” (a 80-a propoziție condamnată de Syllabus) |
CAPITOLUL IV
Hristos, Răscumpărarea și raportul Bisericii cu omul
N° 49 : „Prin Întrupare Fiul lui Dumnezeu S-a unit, într-un anumit fel, cu orice om.” (G. et S. nr. 22 ; Red. Hom. nr. 8, 13) „Fiecare om a fost cuprins în misterul Răscumpărării și Isus Hristos S-a unit cu fiecare pentru totdeauna prin acest mister… omul în toată plinătatea misterului de care a devenit părtaș în Isus Hristos și de care devine părtaș fiecare dintre cele patru miliarde de oameni vii pe planeta noastră, din clipa conceperii sale lângă inima mamei sale.” (Red. Hom. nr. 13) | N° 49 : „Domnul nostru a făcut tuturor oamenilor o lege din a primi botezul, lege atât de riguroasă încât cei care nu ar fi regenerați în Dumnezeu prin harul acestui sacrament nu ar veni pe lume decât spre nenorocirea lor și spre pierzarea lor veșnică, fie că părinții lor ar fi creștini sau păgâni. De aceea păstorii nu vor putea explica prea des aceste cuvinte ale Evangheliei: «Dacă cineva nu se va renaște prin apă și prin Duh, nu poate intra în Împărăția cerurilor.» |
| N° 50 : „Orice om, fără nicio excepție, a fost răscumpărat de Hristos, pentru că Hristos este într-un anumit fel unit cu omul, cu fiecare om fără nicio excepție, chiar dacă acesta din urmă nu este conștient de aceasta… Hristos a murit și a înviat pentru toți.” (Red. Hom. nr. 14) „Omul a fost asumat de Dumnezeu ca fiu în acest Fiu al lui Dumnezeu făcut om.” (Ioan Paul II, Crăciunul 1980) | N° 50 : … În sfârșit, precum învață Apostolul (Rom. V, 17), dacă moartea a domnit prin unul singur și prin păcatul unuia singur, cu atât mai mult cei care primesc belșugul Harului și al darului Dreptății trebuie să domnească în viață prin Unul singur, care este Isus Hristos. Or, copiii, prin păcatul lui Adam, au contractat pata originară; cu atât mai mult ei pot primi Harul și Dreptatea prin Domnul nostru Isus Hristos, spre a domni în viață; ceea ce este cu totul cu neputință fără botez. |
| N° 51 : „Pe calea alegerii veșnice a omului la demnitatea de fiu adoptiv al lui Dumnezeu se ivește tocmai în istorie Crucea lui Hristos, Fiul Unic, care, „lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, a venit să dea mărturia ultimă a admirabilei alianțe a lui Dumnezeu cu omenirea, a lui Dumnezeu cu omul, cu fiecare om.” (Dives in misericordia, nr. 7) „Crucea… este în același timp o nouă manifestare a paternității veșnice a lui Dumnezeu, care, în Hristos, Se face din nou apropiat de omenire, de tot omul, dându-i Duhul adevărului de trei ori sfânt.” (Red. Hom. nr. 9) „Această invocare către Duhul și prin Duhul nu este altceva decât un mod constant de a pătrunde în deplina dimensiune a misterului Răscumpărării, potrivit căruia Hristos, unit cu Tatăl și cu orice om, ne comunică necontenit acel Duh care pune în noi simțămintele Fiului și ne întoarce spre Tatăl.” (Red. Hom. nr. 18) | N° 51 : … Căci, într-adevăr, apa mântuitoare a Botezului șterge și nimicește petele și întinăciunile tuturor păcatelor săvârșite mai înainte, în același timp împodobind sufletul nostru cu acel Har dumnezeiesc al cărui ajutor și a cărui putere ne fac de acum înainte să evităm răul și să păstrăm dreptatea și nevinovăția — două lucruri în care se rezumă întreaga Viață creștină, după cum lesne se poate vedea.” (Catehismul Conciliului din Trento, cap. 16, n° 1) „Prin prevaricațiunea lui Adam, toți oamenii și-au pierdut «puterea naturală» (Sfântul Augustin, De nat. et grat. 40, 47) și nevinovăția, și nimeni nu poate, prin liberul său arbitru, să se ridice din adâncul acestei ruinări, dacă harul lui Dumnezeu, care se milostivește, nu-l ridică, după cum declară papa Inocențiu, de fericită pomenire, în epistola sa către conciliul din Cartagina: «Căzut odinioară victimă propriului său liber arbitru, folosindu-se fără chibzuință de bunurile sale, omul cade în adâncurile prevaricațiunii, unde se afundă, și nu găsește nimic care să-i îngăduie să iasă din ele. Înșelat pentru totdeauna de libertatea sa, ar rămâne zdrobit sub greutatea acestei ruinări dacă apoi nu l-ar ridica, prin harul Său, venirea lui Hristos, care a spălat orice păcat trecut în baia botezului prin curățirea unei noi nașteri.»” (Sfântul Inocențiu I — Ep. I, 29, 6) (Decizie pontificală din „Indiculus”, cca. 440) |
| N° 52 : „Omul este în chiar inima misterului lui Hristos, omul este în inima Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, și aceasta de la început. Oare n-a fost el creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu?” (Ioan Paul II la Bourget, 1-6-1980) „De acum înainte și pentru totdeauna, fără regret și fără întoarcere, Dumnezeu va fi cu întreaga omenire, devenit una cu ea, pentru a o mântui și a-i da pe Fiul Său Răscumpărătorul… Întruparea conferă pentru totdeauna omului demnitatea sa extraordinară, unică și inefabilă.” (Ioan Paul II, 25-3-1980) | N° 52 : „Dacă cineva afirmă că prevaricațiunea lui Adam nu i-a dăunat decât lui singur și nu urmașilor săi; sau dacă declară că numai moartea trupească, pedeapsa păcatului, și nu păcatul, moartea sufletului, a trecut printr-un singur om asupra întregului neam omenesc, el atribuie o nedreptate lui Dumnezeu, contrazicându-l pe Apostolul care spune: «printr-un singur om, păcatul a intrat în lume, iar prin păcat, moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, toți păcătuind în el.» (Rom. V, 12).” (al II-lea Conciliu din Orange, 529) „Dacă cineva crede că sufletele omenești sau îngerii provin din substanța lui Dumnezeu, după cum au spus Mani și Priscilian, să fie anatema.” (Conciliul din Braga, 563, can. 5, Dz. 235) |
| N° 53 : „În Duhul Sfânt, fiecare persoană și fiecare popor au devenit, prin crucea și învierea lui Hristos, fii ai lui Dumnezeu, părtași ai firii dumnezeiești și moștenitori ai vieții veșnice. Toți sunt răscumpărați…” (Ioan Paul II la Manila nr. 2) „Hristos dobândește, o dată pentru totdeauna, mântuirea omului, a fiecărui om și a tuturor, a acelora pe care nimeni nu-i va smulge din mâna Sa… Cine ar putea schimba faptul că suntem răscumpărați? Un fapt atât de puternic și fundamental precum însăși creația?… Am redevenit proprietatea Tatălui datorită acestei Iubiri care nu dă înapoi înaintea infamiei Crucii pentru a putea garanta tuturor oamenilor: „Nimeni nu vă va putea smulge din mâna Mea.” (In. X, 28) Biserica ne vestește astăzi certitudinea Învierii. Certitudinea mântuirii.” (Ioan Paul II, 27-4-1980 : Obs. Rom. 6-5-80, p. 14) | N° 53 : „Dacă cineva nu mărturisește că Adam, omul cel dintâi, după ce a călcat porunca lui Dumnezeu în Paradis, a pierdut îndată sfințenia și dreptatea în care fusese așezat și a atras, prin paguba acestei prevaricațiuni, mânia și indignarea lui Dumnezeu și, prin urmare, moartea cu care Dumnezeu îl amenințase mai înainte, robia sub puterea aceluia «care are stăpânirea morții» (Evr. II, 14), adică a diavolului; și că, prin paguba rezultată din această prevaricațiune, Adam, întreg, în trupul și în sufletul său, a fost schimbat într-o stare mai rea” (al II-lea Conciliu din Orange), „să fie anatema. Dacă cineva afirmă că prevaricațiunea lui Adam nu i-a dăunat decât lui singur și nu urmașilor săi” (ibid.); și că a pierdut sfințenia și dreptatea primite de la Dumnezeu numai pentru sine și nu și pentru noi; sau că, întinat prin păcatul său de neascultare, nu a transmis întregului neam omenesc decât «moartea» și pedepsele trupului, iar nu și păcatul, care este moartea sufletului, să fie anatema.” (Sesiunea a V-a a Conciliului din Trento, 1546, Canoane despre păcatul originar) |
| N° 54 : „Toate drumurile Bisericii duc la om.” (Red. Hom. nr. 14) „Biserica recunoaște drept calea vieții sale zilnice pe care o constituie fiecare om.” (Red. Hom. nr. 22) „Pentru că Hristos S-a unit cu ea în ministerul Său de Răscumpărare, Biserica trebuie să fie puternic unită cu fiecare om.” (Red. Hom. nr. 18) | N° 54 : „A restaura toate în Hristos a fost întotdeauna deviza Bisericii… A restaura toate, nu în orice chip, ci în Hristos, «cele din cer și cele de pe pământ întru El» (Ef. I, 10), adaugă Apostolul; a restaura în Hristos nu numai ceea ce incumbă direct Bisericii în virtutea misiunii sale dumnezeiești, care este de a conduce sufletele la Dumnezeu, ci încă, după cum am explicat, ceea ce decurge în chip spontan din această misiune dumnezeiască, civilizația creștină în ansamblul tuturor și al fiecăruia dintre elementele care o alcătuiesc.” (Sfântul Pius X, Il fermo proposito, 11-6-1905) |
| N° 55 : „Să ne întrebăm încă: pe ce se sprijină legăturile și articulațiile reciproce dintre Artă și Biserică…? La aceasta putem răspunde: tema Bisericii și tema artiștilor… este omul, imaginea omului, adevărul omului, acel „Ecce Homo” căruia îi aparțin istoria sa, felul și cadrul său de viață, ca și contextul social, economic și politic… Biserica și arta au drept obiect omul, imaginea sa, adevărul său, descoperirea adevărului său, și aceasta astăzi, în momentul actual al aggiornamento-ului.” (Întâlnirea lui Ioan Paul II cu artiști și jurnaliști în Germania, 19-11-1980) „Omul… Omul… Omul” (cuvânt repetat de 245 de ori în Red. Hom.). „Subiectul este întotdeauna omul… încă și mereu: omul… subiectul nu este altul decât omul.” (Red. Hom. nr. 16) | N° 55 : „Prinț al veacurilor, Hristoase, Rege al Națiunilor, Vă recunoaștem drept singurul Stăpân al minților și al inimilor noastre… cu bucurie, proclamăm că sunteți Regele suprem al tuturor. O Hristoase, Principe al păcii, supuneți mințile răzvrătite; reuniți în unica staulă pe cei care se depărtează de iubirea Voastră… Căpeteniile neamurilor să Vă aducă în mod public omagiu, învățătorii și judecătorii să Vă cinstească, legile și artele să Vă proclame. Fie ca strălucitoarele stindarde ale regilor să se plece cu supunere înaintea Voastră; sub dulceața sceptrului Vostru, țineți patria, cetatea! Slavă Vouă, Isuse, care cârmuiți puterile lumii, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în veci. Amin.” (Imnul sărbătorii lui Hristos-Rege) |
| N° 56 : „Conciliul ecumenic a dat un impuls fundamental pentru formarea conștiinței de sine a Bisericii, prezentându-ne într-un mod adecvat și competent viziunea ansamblului lumii ca fiind aceea a unei „hărți” a diferitelor religii… Această conștiință de sine a Bisericii se formează în „dialogul” care, înainte de a deveni colocviu, trebuie să ne îndrepte atenția spre „celălalt”, spre acela cu care voim să vorbim.” (Red. Hom. nr. 11) | N° 56 : „Cât despre voi, venerabili frați, nu ignorați care este natura Bisericii, ce constituție i-a dat divinul ei întemeietor, ce drepturi decurg de aici, a căror valoare nimeni nu poate nici distruge, nici măcar micșora. Într-adevăr, după cum am arătat nu demult în scrisoarea noastră enciclică Immortale Dei, Biserica este o societate supranaturală și desăvârșită în ordinea sa. Deoarece are ca scop a conduce pe credincioșii săi la fericirea veșnică, ea a primit de la Dumnezeu mijloacele și resursele pentru a-i pune în stăpânirea bunurilor veșnice; ea începe pe pământ și în luptele acestei vieți o zidire care nu va avea încununarea ei din urmă și strălucirea ei supremă decât în cer.” (Leon XIII, enc. Jam pridem, 6-1-1886) |
| N° 57 : „Cât privește religia, este vorba înainte de toate despre religia ca fenomen universal, care face parte din istoria umană încă de la începutul ei… documentul conciliar consacrat religiilor necreștine este, în chip deosebit, plin de o profundă stimă pentru marile valori spirituale, mai mult încă, pentru primatul a ceea ce este spiritual și care, în viața omenirii, își găsește expresia în religie, iar apoi în moralitatea care se reflectă în întreaga cultură… aspirația cea mai adâncă a spiritului uman este îndreptată, în ciuda diversității căilor, către o singură direcție, exprimându-se în căutarea lui Dumnezeu și, în același timp, prin intermediul tensiunii către Dumnezeu, în căutarea dimensiunii totale a umanității, adică a sensului deplin al vieții omenești.” (Red. Hom. nr. 11) | N° 57 : „Dumnezeu ne-a chemat lăuntric prin inspirația Sfântului Său Duh, care deschide inimile, și în chip exterior prin grija și slujirea Păstorilor și a predicatorilor. Și vedem bine că scopul acestei chemări este cunoașterea și stăpânirea lucrurilor veșnice, dacă numai luăm aminte că odinioară poporul credincios, sub legea lui Moise, se numea sinagogă, adică turmă. Căci, spune Sfântul Augustin (Ps. LXXVII și LXXXI), i s-a dat acest nume fiindcă, asemenea animalelor care caută să se adune pentru a trăi, el nu avea în vedere decât bunuri pământești și pieritoare. Dimpotrivă, poporul creștin se numește nu sinagogă, ci adunare sau convocare, pentru că disprețuiește lucrurile pământești și pieritoare, spre a se alipi numai de bunurile cerești și nepieritoare.” (Catehismul Conciliului din Trento, cap. X, par. 2) |
| N° 58 : „… în centrul tuturor drumurilor pe care Biserica vremii noastre trebuie să-și continue mersul… există un singur drum… Domnul Hristos a arătat acest drum mai ales atunci când, pentru a relua termenii Conciliului, „prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu S-a unit într-un anumit fel cu orice om”.” (Gaudium et Spes nr. 22) Biserica își recunoaște, așadar, datoria fundamentală de a lucra în așa fel încât această unire să se poată actualiza și reînnoi necontenit… pe acest drum care duce de la Hristos la om, pe acest drum pe care Hristos Se unește cu fiecare om, Biserica nu poate fi oprită de nimeni… | N° 58 : „Unde este calea care ne dă acces la Isus Hristos? Ea este înaintea ochilor noștri: este Biserica… Pentru aceasta a întemeiat-o Hristos, după ce a dobândit-o cu prețul sângelui Său; pentru aceasta i-a încredințat doctrina Sa și preceptele legii Sale, dăruindu-i totodată tezaurele harului dumnezeiesc pentru sfințirea și mântuirea oamenilor.” (Pius X, E supremi apostolatus, 4-10-1903) „Misiunea Bisericii este, așadar, de a răspândi departe printre oameni și de a întinde peste toate veacurile mântuirea săvârșită de Isus Hristos și toate binefacerile care decurg din ea… Biserica, așadar, trebuie să slujească oamenilor drept călăuză spre cer.” (Leon XIII, Satis Cognitum) |
| N° 59 : „Conciliul Vatican II, în diferite pasaje ale documentelor sale, a exprimat această grijă fundamentală a Bisericii, pentru ca viața în această lume să fie „mai conformă cu demnitatea eminentă a omului”.” (Gaudium et Spes) „Sub toate aspectele, pentru a o face tot mai umană”… grija Bisericii se extinde la omul întreg și este centrată asupra lui într-un mod cu totul deosebit…” (Red. Hom. nr. 13) „Acest om este primul drum pe care Biserica trebuie să-l străbată în împlinirea misiunii sale: el este primul drum și drumul fundamental al Bisericii, drum care se desfășoară, într-un anumit fel, la baza tuturor drumurilor pe care Biserica trebuie să le urmeze.” (Red. Hom. nr. 14) | N° 59 : „Pricina principală pentru care s-a dat fericirii supreme și desăvârșite acest nume de Viață Veșnică este că se voia a se îndepărta cu totul ideea că această fericire ar putea consta în lucruri trupești și trecătoare, care nu pot fi veșnice. Acest cuvânt de beatitudine nu exprima prin sine însuși îndeajuns ceea ce așteptăm, mai ales că s-au găsit oameni îngâmfați cu o deșartă înțelepciune, care nu s-au temut să așeze Binele Suprem în lucrurile sensibile. Dar fiecare știe că acestea îmbătrânesc și trec, pe când fericirea nu este mărginită de niciun timp. Dimpotrivă, aceste lucruri sensibile sunt atât de potrivnice fericirii, încât cu cât cineva se lasă mai mult prins de gustul și iubirea lumii, cu atât se îndepărtează mai mult de adevărata fericire… Dar un mare număr de oameni, care erau plini de înțelepciune în propriii lor ochi, nu au înțeles acest adevăr și au crezut că trebuie să caute fericirea pe acest pământ, în care privință au fost niște bieți nesocotiți care au căzut apoi în cele mai mari nenorociri.” (Catehismul Conciliului din Trento, cap. 13, par. 1) |
| N° 60 : „Dacă este adevărat că omul este, într-un anumit sens, calea Bisericii, așa cum am spus în Enciclica Redemptor Hominis, în același timp Evanghelia și întreaga Tradiție ne arată necontenit că trebuie să străbatem acest drum cu fiecare om, așa cum l-a trasat Hristos, revelând în Sine pe Tatăl și iubirea Sa. În Isus Hristos, a merge către om în modul rânduit o dată pentru totdeauna Bisericii în cursul schimbător al timpurilor, înseamnă totodată a înainta către Tatăl și către iubirea Sa. | N° 60 : „Intrați pe poarta cea strâmtă, căci largă este poarta și spațioasă calea care duce la pierzare, și mulți sunt cei care intră pe ea; căci strâmtă este poarta și îngustă calea care duce la viață, și puțini sunt cei care o află.” (Mat. VII, 13-14) „Eu sunt poarta: de va intra cineva prin Mine, se va mântui.” (In. X, 9) „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (In. XIV, 6) „Eu sunt Alfa și Omega, începutul și sfârșitul, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era și Cel ce va veni, Cel Atotputernic.” (Apoc. I, 8) |
| N° 61 : „Conciliul Vatican II a confirmat acest adevăr pentru timpul nostru: cu cât misiunea Bisericii este mai centrată asupra omului, cu atât este, ca să spunem așa, mai antropocentrică, cu atât mai mult trebuie ea să se afirme și să se realizeze în mod teocentric, adică să se orienteze în Isus Hristos către Tatăl. Pe când diferitele curente de gândire, vechi și contemporane, erau și continuă să fie înclinate să despartă și chiar să opună teocentrismul și antropocentrismul, Biserica, dimpotrivă, urmându-l pe Hristos, caută să le asigure conjuncția organică și profundă în istoria omului. Acesta este unul dintre principiile fundamentale și, poate, învățătura cea mai importantă a ultimului Conciliu. Dacă ne propunem, așadar, drept sarcină principală în faza actuală a istoriei Bisericii, să punem în lucrare învățătura acestui mare Conciliu, trebuie să ne raportăm la acest principiu cu credință, cu deschidere a minții și din toată inima… deschidere către Hristos, care, ca Răscumpărător al lumii, revelează pe deplin omul omului…” (Dives in misericordia nr. 1) | N° 61 : „Dacă toată puterea I-a fost dată lui Hristos Domnul în cer și pe pământ; dacă oamenii răscumpărați prin prea prețiosul Său sânge devin, sub un nou titlu, supușii împărăției Sale; dacă, în sfârșit, această putere îmbrățișează întreaga natură omenească, trebuie în chip vădit să se conchidă că niciuna dintre facultățile noastre nu se poate sustrage acestei suveranități. Trebuie, deci, ca El să domnească peste mințile noastre: trebuie să credem, cu deplină supunere, cu adeziune fermă și statornică, adevărurile revelate și învățăturile lui Hristos. Trebuie ca El să domnească peste voințele noastre: trebuie să păzim legile și poruncile lui Dumnezeu. Trebuie ca El să domnească peste inimile noastre: trebuie să jertfim afecțiunile noastre naturale și să-L iubim pe Dumnezeu mai presus de toate și să ne alipim numai de El. Trebuie ca El să domnească peste trupurile și peste mădularele noastre: trebuie să le facem să slujească drept instrumente sau, ca să împrumutăm limbajul Apostolului Sfântul Pavel, drept «arme ale dreptății oferite lui Dumnezeu» (Rom. VI, 13), pentru a întreține sfințenia lăuntrică a sufletelor noastre… Astfel vom culege cu bucurie, în cursul unei vieți conforme cu legile împărăției dumnezeiești, o îmbelșugare de roade bune; recunoscuți de Hristos drept slujitori buni ai împărăției Sale pământești, vom participa împreună cu El la fericirea și la slava fără sfârșit a împărăției Sale cerești.” (Pius XI, Quas primas,11-12-1925) |
| N° 62 : „Dacă Hristos „S-a unit într-un anumit fel El Însuși cu orice om”, Biserica, pătrunzând în intimitatea acestui mister, în limbajul său bogat și universal, trăiește și mai profund propria sa natură și propria sa misiune. Nu în zadar Apostolul vorbește despre Trupul lui Hristos care este Biserica. Dacă acest trup mistic al lui Hristos este poporul lui Dumnezeu, așa cum va spune mai târziu Conciliul Vatican II, întemeindu-se pe întreaga tradiție biblică și patristică, aceasta înseamnă că tot omul este în acest trup pătruns de suflarea de viață care vine de la Hristos… | N° 62 : „Nimeni nu poate tăgădui sau pune la îndoială că Însuși Hristos Isus, pentru a aplica tuturor generațiilor roadele lucrării Sale răscumpărătoare, a zidit aici jos, pe pământ, unica Sa Biserică (adică Biserica una, sfântă, catolică, apostolică) și că i-a conferit toată puterea necesară pentru a păstra în integritatea și curăția sa depozitul credinței, spre a transmite această aceeași credință tuturor popoarelor, tuturor raselor și tuturor națiunilor; pentru ca toți oamenii să devină prin botez mădularele trupului Său mistic și pentru ca în ei să fie întotdeauna păstrată și făcută mai desăvârșită această viață nouă a harului, fără de care nimeni nu poate nicicând merita și dobândi viața veșnică; în sfârșit, pentru ca această Biserică, care constituie trupul Său mistic, rămânând întotdeauna statornică și neclintită în propria sa natură până la sfârșitul veacurilor, să trăiască înfloritoare și să fie în stare să ofere tuturor fiilor săi toate mijloacele de a-și lucra mântuirea.” (Pius IX, Jam vos omnes, 13-9-1868) |
| N° 63 : Această comoară a omenirii, îmbogățită de inefabilul mister al filiației dumnezeiești, al harului înfierii de fii în Fiul Unic al lui Dumnezeu, prin care spunem „Abba, Părinte”, este în același timp o forță care unifică Biserica mai ales dinlăuntru și dă sens tuturor activităților sale. Prin această forță, Biserica se unește cu Duhul lui Hristos… Astfel se revelează în oameni puterile Duhului, darurile Duhului, roadele Duhului Sfânt. | N° 63 : „Botezul umple sufletul nostru de acest Har dumnezeiesc care ne face drepți și ne face fii ai lui Dumnezeu, moștenitori ai mântuirii veșnice. Căci, după cum este scris: cel ce va crede și se va boteza se va mântui. (Marc. XVI, 16)… Botezul ne unește, de asemenea, și ne leagă de Isus Hristos precum mădularele de capul lor. Capul este acela care comunică fiecărei părți a trupului puterea și mișcarea necesară pentru împlinirea funcțiilor ce-i sunt proprii. Tot astfel și din plinătatea Domnului nostru Isus Hristos se revarsă asupra tuturor acelora care sunt îndreptățiți această Virtute, acest Har dumnezeiesc, care ne face capabili să împlinim toate îndatoririle evlaviei creștine.” (Catehismul Conciliului din Trento, cap. 16, par. 3) |
| N° 64 : „Biserica este sacrament, adică în același timp semnul și mijlocul unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc.” (Lumen Gentium nr. 16). Această invocare către Duhul și prin Duhul nu este altceva decât un mod constant de a pătrunde în deplina dimensiune a misterului Răscumpărării, potrivit căruia Hristos, unit cu Tatăl și cu toți oamenii, ne comunică neîncetat acest Duh care pune în noi simțămintele Fiului și ne întoarce către Tatăl… Este necesar ca însăși Biserica să fie întotdeauna conștientă de demnitatea înfierii dumnezeiești pe care omul o dobândește în Hristos prin harul Duhului Sfânt…” (Red. Hom. nr. 18) | N° 64 : „Dumnezeu, Atotputernic și minunat, arătând în singura Biserică Catolică sfințenia eminentă a slujitorilor Săi din toate vârstele, din toate sexele, din toate stările, din toate condițiile și întărind aceasta prin minuni uimitoare, nu încetează, printr-o dovadă atât de strălucită, să pună în lumină că această Biserică Catolică, întemeiată și instituită dumnezeiește de El pentru mântuirea tuturor și îmbogățită cu toate tezaurele cerești, este singura adevărată; că ea este stâlpul și temelia adevărului; că nu are nici pată, nici zbârcitură, ci, sfântă și neprihănită, este aceea cu care El a făgăduit să rămână întotdeauna până la sfârșitul veacurilor.” (Pius IX, Exsultat cor, 8-6-1862) „Nu este de ajuns, pentru a fi mântuit, să fii un membru oarecare al Bisericii Catolice, ci trebuie să fii un membru viu al ei. Mădularele vii ale Bisericii sunt toți drepții și numai ei, adică aceia care sunt în clipa de față în stare de har.” (Catehismul Sfântului Pius X, cap. X, par. 2) |
| N° 65 : „Biserica, participând la toată bogăția misterului Răscumpărării, devine o Biserică a oamenilor vii, vii pentru că sunt însuflețiți lăuntric prin lucrarea „Duhului adevărului”, pentru că sunt cercetați de iubirea pe care Duhul Sfânt o pune în inimile noastre. Scopul oricărei slujiri în Biserică… este de a menține legătura dinamică a misterului Răscumpărării cu orice om… Și aici încă, Biserica recunoaște drept calea vieții sale pe care o constituie fiecare om. | N° 65 : „Biserica, prin voința și rânduiala lui Dumnezeu, întemeietorul ei, este o societate desăvârșită în genul său: societate a cărei misiune și rol sunt de a pătrunde genul omenesc cu preceptele și instituțiile evanghelice, de a păstra integritatea moravurilor și exercițiul virtuților creștine și, prin aceasta, de a conduce pe toți oamenii la acea fericire cerească ce le este propusă.” (Leon XIII, Praeclara gratulationis, 20-6-1894) „A menține și a răspândi împărăția Fiului lui Dumnezeu pe pământ, a procura mântuirea oamenilor prin participarea la harurile dumnezeiești, aceasta este misiunea Bisericii. Această misiune este atât de înaltă și îi aparține atât de propriu, încât toată autoritatea și toată puterea ei stau în principal în această sarcină.” (Leon XIII, Enciclica Tametsi, 1-11-1900) |
| N° 66 : „BISERICA, înrădăcinată în sectoare variate ale vieții întregii omeniri contemporane, dobândește certitudinea și, s-ar spune chiar, experiența că este aproape de om, de fiecare om, că este Biserica lui, Biserica Poporului lui Dumnezeu”. (Red. Hom. nr. 22) Ea este „societatea și comunitatea Poporului lui Dumnezeu pe pământ”. (Red. Hom. nr. 18) | N° 66 : „Biserica catolică este societatea sau adunarea tuturor celor botezați care, trăind pe pământ, mărturisesc aceeași credință și aceeași lege a lui Isus Hristos, participă la aceleași sacramente și ascultă de păstorii legitimi, în principal de Pontiful Roman. Pentru a fi membru al Bisericii este necesar să fii botezat, să crezi și să mărturisești doctrina lui Isus Hristos, să participi la aceleași sacramente, să-l recunoști pe papă și pe ceilalți păstori legitimi.” (Catehismul Sfântului Pius X, cap. X, par. 2) „Cei care se află în afara adevăratei Biserici sunt necredincioșii, iudeii, ereticii, apostații, schismaticii și excomunicații.” (ibid., par. 6) |
CAPITOLUL V
Doctrina socială, liturgia, cateheza și morala
| DOCTRINA SOCIALĂ N° 67 : „Biserica Catolică nu are putere în materie politică.” (Ioan Paul II la Mindanao, Filipine – către musulmani, 20-2-1981) | A – DOCTRINĂ SOCIALĂ N° 67 : „Biserica nu are dreptul de a întrebuința forța; ea nu are nicio putere temporală directă sau indirectă.” (a 24-a propoziție condamnată de Syllabus) „Cuvintele Evangheliei ne învață aceasta: această putere cuprinde două săbii… Amândouă sunt, așadar, în puterea Bisericii, sabia spirituală și sabia temporală. Dar aceasta din urmă trebuie mânuită pentru Biserică, iar cealaltă de către Biserică. Aceea de mâna preotului, aceasta de mâna regilor și a cavalerilor, cu încuviințarea și după voia preotului. Sabia trebuie, așadar, să fie subordonată sabiei, iar autoritatea temporală supusă autorității spirituale… Puterea spirituală trebuie să întreacă în demnitate și noblețe orice fel de putere pământească; trebuie să recunoaștem aceasta cu atât mai limpede cu cât cele spirituale au întâietate asupra celor vremelnice… Adevărul o mărturisește: puterea spirituală poate să instituie puterea pământească și s-o judece dacă nu este bună… Oricine, așadar, se împotrivește acestei puteri rânduite de Dumnezeu, «se împotrivește rânduielii lui Dumnezeu» (Rom. XIII, 2), dacă nu cumva își închipuie două principii precum Mani, opinie pe care o judecăm falsă și eretică, căci, potrivit lui Moise, nu «în principii», ci «la început» a creat Dumnezeu cerul și pământul.” (Fac. I, 1) (Bonifaciu VIII, Bula Unam sanctam) |
| B – LITURGIE N° 68 : Definiție a Liturghiei. „Cina Domnului, numită și Liturghie, este sinaxa sacră sau adunarea Poporului lui Dumnezeu pentru a celebra memorialul Domnului. De aceea, acestei adunări locale a sfintei Biserici i se aplică în chip eminent făgăduința lui Hristos: „unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, acolo sunt Eu în mijlocul lor”.” (Institutio generalis art. 7, Paul al VI-lea, 1979 – Capitolul II nr. 7) „Cina cea de Taină, în care Hristos a instituit memorialul Morții și Învierii Sale, este neîncetat făcută prezentă în Biserică atunci când preotul, reprezentând pe Hristos Domnul, săvârșește chiar ceea ce Domnul a făcut și a poruncit ucenicilor Săi să facă spre pomenirea Sa, jertfa și ospățul pascal.” (ibid. nr. 48) | B – LITURGIE N° 68 : „Dacă cineva spune că jertfa Liturghiei nu este decât o jertfă de laudă și de mulțumire sau o simplă pomenire a jertfei săvârșite pe cruce, dar nu o jertfă propitiatorie… să fie anatema.” (Can. 3 despre Jertfa Liturghiei, Conciliul din Trento, Sesiunea 22) „Este una și aceeași victimă; este Același care Se oferă acum prin slujirea preoților, care S-a oferit atunci El Însuși pe Cruce; numai chipul oferirii este diferit. Roadele acestei ofrande sângeroase sunt culese din belșug prin această ofrandă nesângeroasă.” (Conciliul din Trento, Sesiunea 22, cap. 2) „Dacă cineva spune că prin aceste cuvinte: «Faceți aceasta spre pomenirea Mea» (Lc. XXII, 19; I Cor. XI, 24), Hristos nu i-a rânduit pe apostoli preoți, sau că nu a poruncit ca ei și ceilalți preoți să ofere trupul și sângele Său, să fie anatema.” (ibid., can. 2) „Toate acestea nu implică nici prezența reală, nici realitatea jertfei, nici caracterul sacramental al preotului care consacră, nici valoarea intrinsecă a jertfei euharistice independent de prezența adunării. Într-un cuvânt, această nouă definiție nu conține niciunul dintre datele dogmatice care sunt esențiale Liturghiei și care constituie adevărata ei definiție. Omiterea într-un asemenea loc a acestor date nu poate fi decât voită.” (Scurt examen critic al noii Liturghii prezentat lui Paul VI de cardinalii Bacci și Ottaviani) |
| N° 69 : Prezentarea a ceea ce ar trebui să fie consacrarea: „d) Relatarea instituirii, în care, prin cuvintele și acțiunile lui Hristos, este reprezentată Cina cea de Taină, în care însuși Hristos Domnul a instituit sacramentul Pătimirii și al Învierii Sale, atunci când le-a dat Apostolilor Săi Trupul și Sângele Său spre a le mânca și a le bea sub speciile pâinii și vinului și le-a poruncit să perpetueze același mister.” (ibid. nr. 48) | N° 69 : „Cât despre instituirea acestei Jertfe, nu este îngăduit a avea cea mai mică îndoială după declarația Conciliului din Trento; într-adevăr, această sfântă adunare spune în chip formal că Isus Hristos a instituit-o la Cina cea de Taină și îi lovește cu anatema pe aceia care pretind că nu se oferă lui Dumnezeu Jertfă adevărată în Biserică sau, cel puțin, că cea care se oferă constă numai în a da spre mâncare Trupul Domnului nostru.” (Catehismul Conciliului din Trento, cap. 20, par. 7) |
| N° 70 : Prezentarea înălțării: „e) Anamneza: prin care, împlinind mandatul primit de la Hristos Domnul prin Apostoli, Biserica face pomenirea lui Hristos, pomenire care amintește mai ales de fericita Sa pătimire, de glorioasa Sa înviere și de înălțarea Sa la ceruri”. (ibid. nr. 58) | N° 70 : „Fiind lucrurile astfel, trebuie, fără nicio ezitare, să se învețe împreună cu sfântul Conciliu că augustul Sacrificiu al Liturghiei nu este numai un Sacrificiu de laudă și de mulțumire, nici numai un simplu memorial al celui care a fost oferit pe Cruce, ci încă și un adevărat Sacrificiu de propitiere, pentru a-L îmblânzi pe Dumnezeu și a ni-L face favorabil.” (Catehismul Conciliului din Trento, cap. 20, par. 7) |
| N° 71 : „Reînnoirea liturgică ce a urmat Conciliului Vatican II a dat, într-adevăr, jertfei euharistice ceea ce s-ar putea numi o mai mare claritate.” (Scrisoare despre Euharistie nr. 9, Ioan Paul II) „Conciliul Vatican II a împlinit un efort providențial pentru a reînnoi chipul Bisericii în sfânta liturgie.” (ibid. nr. 13) | N° 71 : „După cum dovedește îndeajuns examenul critic alăturat, oricât de scurt ar fi el… noul Ordo Missae, dacă se iau în considerare elementele noi, susceptibile de aprecieri foarte diverse, care par în el subînțelese sau implicate, se îndepărtează într-un chip impresionant, atât în ansamblu cât și în detaliu, de teologia catolică a Sfintei Liturghii, așa cum a fost ea formulată la cea de-a XXII-a Sesiune a Conciliului din Trento, care, fixând definitiv «canoanele» ritului, a ridicat o barieră de netrecut împotriva oricărei erezii care ar putea atinge integritatea Misterului.” (Cardinalii Ottaviani și Bacci, Scurt examen critic, 1969) |
| N° 72 : „Ideea esențială a comuniunii în Biserică (este că) Dumnezeu ne primește așa cum suntem, fără discriminare.” (întâlnirea lui Ioan Paul II cu tinerii de la Taizé, 30-12-1980, nr. 6) „Rostind rugăciunea euharistică, preotul trebuie să pronunțe textul limpede, astfel încât să ușureze înțelegerea lui de către credincioși și să favorizeze formarea unei adevărate adunări, pe deplin atentă la celebrarea memorialului Domnului.” (Mesaj către francezi din 3-4-1980, nr. 27, nr. 6) | N° 72 : „Cei buni o primesc și păcătoșii de asemenea, însă efectele sunt diferite: moarte pentru unii, viață pentru alții. Este moarte pentru păcătoși și viață pentru cei drepți; vedeți cum aceeași împărtășanie are efecte contrare.” (Secvența de Corpus Domini, Sfântul Toma de Aquino) „Dacă cineva spune că ritul Bisericii Romane, în care o parte din canon și cuvintele consacrării se rostesc cu glas scăzut, trebuie condamnat, sau că Liturghia trebuie celebrată numai în limba vulgară… să fie anatema.” (Conciliul din Trento, Sesiunea 22, Canonul 9) |
| N° 73 : „Problemele liturgiei, și în special ale liturgiei euharistice, nu pot fi prilej de dezbinare pentru catolici și de amenințare pentru unitatea Bisericii… În numele lui Hristos răstignit, al Lui Însuși, și al Maicii Sale, vă rog și vă conjur să părăsiți orice opoziție”. (Scrisoare despre Euharistie nr. 13) „În numele tradiției cerem tuturor fiilor noștri, tuturor comunităților catolice, să celebreze, cu demnitate și cu fervoare, liturgia reînnoită”. (Mesaj către francezi, 3-4-1980, nr. 27) | N° 73 : „Secta anti-liturgică își închipuise un mijloc destul de eficace pentru a-i face pe oameni să dorească întrebuințarea limbii vulgare în slujbele dumnezeiești: acest mijloc era să nu se mai păzească taina misterelor, ci să se introducă recitarea canonului cu voce tare. Acest fapt, puțin grav în ochii oamenilor ușuratici și neobișnuiți să vadă importanța liturgiei, cuprindea germenele unei întregi revoluții. Dacă s-ar citi Canonul cu voce tare, poporul ar cere să fie citit în franceză; dacă liturgia și Sfânta Scriptură s-ar citi în limba vulgară, poporul ar deveni judecător al învățăturii credinței în materiile controversate… Luther, Calvin și primii lor ucenici nu urmaseră altă tactică și se vede că ea le reușise în mare măsură asupra mulțimilor. De aceea Conciliul din Trento socotise potrivit să-i apere pe credincioși împotriva seducției printr-o dublă anatema…” (Dom Guéranger, Institutions liturgiques, 1840) „Observațiile pe care le-am făcut au mai ales un caracter tipic. Ar fi nevoie de o lucrare mai întinsă pentru a stabili o evaluare completă a curselor, pericolelor și elementelor distrugătoare din punct de vedere spiritual și psihologic pe care le conține noul rit.” (Scurt examen critic) |
| C – CATEHEZĂ N° 74 : „Biserica este marea cateheză, în același timp în care este și marea catehizată.” (Catechesi Tradendae nr. 45, 16-10-1979) „Cateheza are nevoie de o reînnoire continuă într-o anumită lărgire a însuși conceptului ei, în metodele sale, în căutarea unui limbaj potrivit, în punerea în valoare a unor noi mijloace de transmitere a mesajului.” (ibid. nr. 17) „Comunitatea parohială trebuie să rămână animatoarea catehezei și locul ei privilegiat.” (ibid. nr. 67) „O cateheză capabilă să-l conducă pe adolescent la o revizuire a propriei sale vieți și la dialog, o cateheză care nu ignoră aceste mari întrebări: dăruirea de sine, credința, iubirea și medierea sa care este sexualitatea, va putea fi hotărâtoare”. (ibid. nr. 38) | C – CATEHEZĂ N° 74 : „Deoarece, pentru a ne folosi de cuvintele Părinților de la Trento, este sigur că Biserica a fost învățată de Isus Hristos și de Apostolii Săi și că Duhul Sfânt, printr-o asistență de toate zilele, nu încetează niciodată să-i învețe tot adevărul, este culmea absurdității și a jignirii aduse ei a pretinde că o restaurare și o regenerare i-ar fi devenit necesare pentru a-i asigura existența și progresul, ca și cum s-ar putea crede că și ea ar fi supusă fie slăbirii, fie întunecării, fie oricărei alte alterări de acest fel. Și ce voiesc acești novatori temerari, dacă nu să dea noi temelii unei instituții care, prin aceasta însăși, n-ar mai fi decât lucrarea omului… făcând Biserica cu totul omenească, din dumnezeiască precum este.” (Grigorie XVI, Mirari vos) |
| D – MORAVURI N° 75 : Nice-Matin, vineri 14-11-1980: Papa Ioan Paul II a declarat, miercuri, că aproba „nobila satisfacție” care este rodul relațiilor sexuale spontane dintre un bărbat și o femeie. Papa își continua astfel seria de declarații despre o abordare catolică a problemelor sexuale, în cursul audiențelor publice pe care le acordă în fiecare săptămână. Catolicii sunt „chemați la spontaneitatea deplină și reciprocă a raportului care se naște din atracția reciprocă a virilității și feminității”, a declarat Suveranul Pontif. „Această spontaneitate este rodul treptat al discernerii impulsurilor inimii sale, a continuat el. Când dorința sexuală este legată de o nobilă satisfacție, ea este diferită de dorința pur și simplu, excitația senzuală neavând nimic de-a face cu emoția profundă cu care, atât sensibilitatea interioară, cât și sexualitatea reacționează la expresia feminității și a virilității”. Omenirea are datoria morală de a căuta darul autentic al sensului erotic, a explicat papa, care a adăugat: „Dacă acest scop nu este căutat, atracția simțurilor și patimile trupului nu depășesc simpla concupiscență lipsită de orice valoare etică. În acest caz, bărbații și femeile nu fac experiența plinătății lui Eros, care este impulsul sufletului omenesc spre ceea ce este adevărat, bun și frumos.” | D – MORAVURI N° 75 : „Nec nominetur in vobis, sicut decet sanctos.” (Ef. V, 3) „Ca aceste lucruri nici să nu fie pomenite între voi…” |
CONCLUZIE
Orientarea Bisericii față de lume și modernitate
| a) „Biserica se pregătește, prin viitorul conciliu, să intre în contact cu lumea.” (Montini, 27-4-1962) | a) „Voi pune vrăjmășie între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei; ea îți va zdrobi capul, iar tu vei pândi călcâiul ei.” (Fac. III, 15) |
| b) „Să știe lumea: Biserica o privește cu o profundă înțelegere, cu o adevărată admirație, sincer dispusă nu să o subjuge, ci să o slujească, nu să o disprețuiască, ci să-i sporească demnitatea, nu să o condamne, ci să o sprijine și să o mântuiască.” (Paul al VI-lea, Discurs de deschidere al celei de-a II-a Sesiuni a Conciliului, 29-9-1963) | b) „Cuvântul vostru să fie: da-da, nu-nu. Iar ceea ce este mai mult decât acestea de la cel rău este.” (Matei V, 37) „Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea, și cel ce nu adună cu Mine risipește.” (Luca XI, 23) |
| c) „Conciliul Vatican II a pus bazele unor raporturi substanțial noi între Biserică și lume, între Biserică și cultura modernă. Acestea ar putea fi definite ca raporturi de înțelegere, de deschidere, de dialog. La acestea se adaugă atenția acordată prezentului, „aggiornamento”-ul.” | c) „A voi să împaci credința cu spiritul modern duce nu numai la slăbirea credinței, ci la pierderea ei deplină.” (Pius X – Pascendi) |
| d) „Lumea este o realitate în sine, ea are propria sa legitimitate. Și aceasta implică, în același timp, autonomia culturii și, odată cu ea, a artei. Această autonomie, dacă este bine interpretată, nu este o protestare împotriva lui Dumnezeu sau împotriva enunțurilor credinței creștine; ea exprimă mai degrabă faptul că lumea lui Dumnezeu este o creație proprie, liberă, încredințată omului pentru cultivarea și responsabilitatea sa.” (Întâlnirea lui Ioan Paul II cu artiști și jurnaliști, 19-11-1980) | d) „Dacă lumea vă urăște, să știți că pe Mine M-a urât mai înainte decât pe voi. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales din lume, de aceea lumea vă urăște.” (Ioan XV, 18-19) „Nu mă rog pentru lume.” (Ioan XVII, 9) „Le-am dat cuvântul Tău, și lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume.” (Ioan XVII, 14) „Lumea Mă urăște, pentru că Eu mărturisesc despre ea că lucrările ei sunt rele.” (Ioan VII, 7) |
| e) „Un curent de afecțiune și de admirație s-a revărsat din Conciliu asupra lumii umane moderne… și o simpatie fără margini a cuprins-o în întregime… Biserica s-a proclamat, ca să spunem așa, slujitoarea omenirii.” (Paul al VI-lea, Discurs din 7-12-1965) „Religia catolică, în forma sa cea mai conștientă și mai eficace, cum este cea a Conciliului, se proclamă în întregime în favoarea și în slujba omului.” (Întâlnirea lui Ioan Paul II cu artiști și jurnaliști, 19-11-1980) | e) „Preacurvarilor, nu știți că prietenia lumii este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu? Oricine voiește să fie prieten al lumii se face vrăjmaș al lui Dumnezeu.” (Iacov IV, 4) „Nu iubiți lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă iubește cineva lumea, iubirea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume: pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume.” (I Ioan II, 15-16) |
| f) „Conciliul Vatican II, în diferite pasaje ale documentelor sale, a exprimat această grijă fundamentală a Bisericii, pentru ca viața în această lume să fie „mai conformă cu demnitatea eminentă a omului”, sub toate aspectele, pentru a o face „tot mai umană.” (Paul al VI-lea, Populorum Progressio). Biserica, animată de credința eshatologică, consideră această grijă pentru om, pentru umanitatea sa, pentru viitorul oamenilor pe pământ și, prin urmare, și pentru orientarea ansamblului dezvoltării și progresului, ca un element esențial al misiunii sale, indisolubil legat de aceasta.” (Red. Hom. nr. 15) | f) „Iubiților, nu dați crezare oricărui duh, ci cercetați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulți prooroci mincinoși au ieșit în lume… Ei sunt din lume: de aceea vorbesc din lume și lumea îi ascultă. Noi suntem din Dumnezeu. Cel ce cunoaște pe Dumnezeu ne ascultă; cel ce nu este din Dumnezeu nu ne ascultă; prin aceasta cunoaștem duhul adevărului și duhul rătăcirii.” (I Ioan IV, 1) „Lumea trece și pofta ei; dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.” (I Ioan II, 17) |