MYSTICI CORPORIS CHRISTI

SCRISOARE ENCICLICĂ
A SANCTITĂȚII SALE PAPA PIUS AL XII-LEA

DESPRE TRUPUL MISTIC AL LUI ISUS HRISTOS
ȘI DESPRE UNIREA NOASTRĂ ÎN EL CU HRISTOS

Către Venerabilii Noștri Frați Patriarhi, Primați, Arhiepiscopi, Episcopi și ceilalți Ordinari ai locurilor, în pace și comuniune cu Scaunul Apostolic

Venerabili Frați,
Salut și Binecuvântare Apostolică

Doctrina Trupului mistic al lui Hristos, care este Biserica (1), primită la început din însăși gura Răscumpărătorului și care pune în adevărata sa lumină acest binefacere, niciodată îndeajuns preamărită, a unirii noastre strânse cu acest Cap atât de sublim, îndeamnă cu siguranță, prin excelența și înălțimea sa, pe toți oamenii mișcați de Duhul lui Dumnezeu să o ia drept obiect al cugetării lor și, prin lumina pe care o răspândește în mintea lor, îi stimulează cu putere la faptele mântuitoare care corespund acestor învățături. De aceea, Noi socotim de datoria Noastră să vă vorbim despre acest subiect în această Scrisoare enciclică, dezvoltând mai ales ceea ce privește Biserica luptătoare. Suntem îndemnați să o facem atât de mărimea deosebită a acestei doctrine, cât și de împrejurările vremurilor în care trăim.

Intenția Noastră este, într-adevăr, să vorbim despre bogățiile ascunse în sânul acestei Biserici pe care Hristos și-a dobândit-o cu însuși sângele Său (2) și ai cărei membri se mândresc că au drept Cap pe Acela încununat cu spini. Acesta este o mărturie strălucită că cele mai frumoase glorii și cele mai mari bunuri nu se nasc decât din suferință și că, prin urmare, trebuie să ne bucurăm că avem parte la suferințele lui Hristos, pentru ca, în ziua arătării slavei Sale, să fim și noi în bucurie și veselie (3).

Trebuie să se observe de îndată: după cum Răscumpărătorul neamului omenesc a fost împovărat de calomnii și de chinuri chiar de către aceia pe care venise să-i mântuiască, tot astfel societatea întemeiată de El trebuie să semene în aceasta cu divinul său Întemeietor. Nu negăm, desigur, dimpotrivă, mărturisim cu un sentiment de recunoștință către Dumnezeu că, în vremurile noastre tulburi, un număr însemnat dintre cei despărțiți de staulul lui Isus Hristos privesc către Biserică drept către unicul port de mântuire; dar nu ignorăm nici faptul că nu numai Biserica lui Dumnezeu este disprețuită și calomniată cu o ostilitate trufașă de către aceia care, părăsind lumina înțelepciunii creștine, se întorc în chip jalnic la doctrinele, moravurile și instituțiile păgânismului antic; ci și că adesea chiar mulți creștini, lăsându-se atrași de aparența înșelătoare a erorii sau fermecați de seducțiile și depravările lumii, ignoră Biserica, o privesc cu indiferență sau se comportă ca și cum aceasta nu le-ar inspira decât plictiseală și dezgust. De aceea, Venerabili Frați, din datorie de conștiință și pentru a răspunde dorințelor unui mare număr, vrem să punem din nou înaintea tuturor și să celebrăm frumusețea, meritele și slava Maicii noastre Biserica, căreia, după Dumnezeu, îi datorăm totul.

Trebuie să nădăjduim că învățătura și îndemnurile Noastre, în împrejurările de față, vor aduce roade bogate pentru credincioși; căci știm că, în aceste zile de furtună, atâtea nenorociri și atâtea suferințe, care lovesc crunt un număr aproape nenumărat de oameni, dacă sunt primite cu pace și supunere ca venind din mâna lui Dumnezeu, vor conduce sufletele, printr-un impuls, ca să spunem așa, natural, de la bunurile pământești și trecătoare la cele cerești și veșnice și vor trezi o sete tainică după realitățile spirituale și o dorință arzătoare care, sub impulsul Duhului lui Dumnezeu, le va stimula și aproape le va constrânge să caute cu mai mult zel împărăția lui Dumnezeu. Cu cât oamenii sunt smulși mai mult din deșertăciunile acestei lumi și din iubirea bunurilor prezente, cu atât devin mai apți să perceapă lumina tainelor supranaturale. Astăzi, poate mai limpede ca niciodată, se înțelege deșertăciunea și nimicnicia bunurilor pământești, când împărății și cetăți se prăbușesc, când imense bogății și resurse de tot felul sunt înghițite în adâncurile oceanului, când orașe, sate și câmpii roditoare sunt acoperite de ruine uriașe și pângărite de lupte fratricide.

În plus, avem încredere că nici celor despărțiți de sânul Bisericii catolice expunerea Noastră despre Trupul mistic al lui Isus Hristos nu le va displăcea și nu le va fi fără folos. Căci, pe de o parte, bunăvoința lor față de Biserică pare să crească pe zi ce trece. Pe de altă parte, când văd astăzi ridicându-se națiune împotriva națiunii, împărăție împotriva împărăției, crescând fără măsură discordiile, urile și semințele rivalității, dacă își îndreaptă privirile spre Biserică, dacă contemplă unitatea pe care ea o primește de la Dumnezeu — și care leagă de Hristos, printr-o legătură frățească, pe oameni de orice neam — atunci vor fi cu adevărat siliți să admire această societate inspirată de iubire și vor fi atrași, sub impulsul și cu ajutorul harului divin, să se unească ei înșiși acestei unități și acestei carități.

Un motiv deosebit, și acela foarte plăcut, Ne face să medităm încă asupra marilor idei ale acestei doctrine, nu fără o bucurie extremă. În cursul anului trecut, al douăzeci și cincilea de la consacrarea Noastră episcopală, am văzut, cu o mângâiere nemărginită, o priveliște care a făcut să strălucească în toate părțile lumii o imagine plină de semnificație a Trupului mistic al lui Isus Hristos. Am văzut, într-adevăr, în mijlocul unui război lung și sângeros, care a rupt din nefericire comunitatea frățească a popoarelor, pe toți fiii Noștri în Hristos din întreaga lume, cu aceeași voință și aceeași iubire, îndreptându-și privirile către Părintele lor comun, care, împovărat de grijile și angoasele tuturor, conduce în aceste vremuri tulburi corabia Bisericii catolice. Nu am constatat numai unitatea minunată a poporului creștin, ci și afirmarea acestui fapt: după cum Noi îmbrățișăm cu o iubire părintească popoarele din orice țară, tot astfel catolicii, deși aparțin unor națiuni aflate în război unele cu altele, își îndreaptă de pretutindeni privirile către Noi ca către un Părinte plin de iubire, care, călăuzit de o deplină imparțialitate și de o judecată dreaptă față de ambele părți, se ridică deasupra frământărilor și furtunilor tulburărilor omenești pentru a propovădui și apăra din toate puterile adevărul, dreptatea și caritatea.

Nu am simțit o mângâiere mai mică atunci când am aflat despre dorința unei subscripții voluntare pentru ridicarea la Roma a unei biserici închinată sfântului Nostru Predecesor și Patron, Papa Eugeniu I. După cum templul, pe care hotărârea și darurile tuturor credincioșilor îl vor ridica, va perpetua amintirea Jubileului Nostru, tot astfel vrem să dăm o mărturie a recunoștinței Noastre prin această Scrisoare enciclică, în care este vorba, pe drept cuvânt, despre acele pietre vii care, așezate pe temelia pietrei unghiulare care este Hristos, alcătuiesc împreună un templu sfânt, cu mult mai presus de orice templu zidit de mâna omului, adică locuința lui Dumnezeu în Duhul Sfânt (4).

Dar însăși sarcina Noastră pastorală este principalul motiv care Ne îndeamnă să tratăm în prezent cu o anumită amploare această înaltă doctrină. Numeroase scrieri au fost publicate asupra acestui subiect; și nu ignorăm că mulți se dedică astăzi cu zel acestor studii, în care și evlavia credincioșilor își găsește atracția și hrana. Se pare că trebuie căutată explicația mai ales în faptul că o reînnoire a zelului pentru liturgia sacră, o primire mai frecventă a Pâinii euharistice, în sfârșit o devoțiune mai arzătoare către Preasfânta Inimă a lui Isus, pe care o constatăm în zilele noastre cu bucurie, au condus multe spirite să mediteze mai profund bogățiile nepătrunse ale lui Hristos, păstrate în Biserică. În plus, învățăturile apărute în timpurile din urmă despre Acțiunea catolică, strângând tot mai mult legăturile creștinilor între ei și cu ierarhia bisericească, mai ales cu Suveranul Pontif, au contribuit fără îndoială nu puțin la scoaterea în relief a acestei chestiuni. Cu toate acestea, dacă ne putem bucura pe bună dreptate de cele amintite, nu se poate totuși tăgădui că nu numai scriitori despărțiți de adevărata Biserică răspândesc grave erori în această materie, ci și că chiar între credincioși circulă uneori opinii inexacte sau cu totul greșite, care abat mințile de la calea dreaptă a adevărului.

Căci, pe de o parte, stăruie un pretins raționalism, care socotește drept absurd tot ceea ce depășește și covârșește puterile minții omenești, iar, pe de altă parte, merge mână în mână cu el o eroare de același fel, numită naturalism comun, care în Biserica lui Dumnezeu nu vede și nu voiește să vadă decât legături pur juridice și sociale; în vreme ce, de cealaltă parte, se strecoară un fals misticism, care falsifică Sfintele Scripturi, străduindu-se să desființeze hotarele neschimbătoare dintre creaturi și Creator.

Aceste teorii mincinoase, care se opun și se combat între ele, fac ca unii, cuprinși de o teamă zadarnică, să vadă în această doctrină mai înaltă o primejdie și să se depărteze de ea cu spaimă, ca de rodul Paradisului pământesc, frumos, ce-i drept, dar oprit. Nu este așa: tainele revelate de Dumnezeu nu pot fi pentru oameni cauze de moarte și nici nu trebuie să rămână fără rod, ca o comoară ascunsă într-un ogor; ci Dumnezeu le-a dat spre a sluji înaintării duhovnicești a acelora care le meditează cu evlavie. Căci, după cum ne învață Conciliul Vatican, „când rațiunea, luminată de credință, caută cu grijă, cu evlavie și cu măsură, ajunge, cu harul lui Dumnezeu, la o anumită înțelegere a tainelor, care îi este de foarte mare folos, fie prin analogie cu cele pe care le cunoaște în chip natural, fie prin legătura tainelor între ele și cu scopul cel din urmă al omului”; deși niciodată totuși, după cum ne avertizează sfântul Conciliu, „nu devine în stare să pătrundă tainele asemenea adevărurilor care constituie obiectul ei propriu (5)”.

Cugetând îndelung la toate acestea înaintea lui Dumnezeu, pentru ca frumusețea fără seamăn a Bisericii să strălucească într-o lumină nouă, pentru ca noblețea înaltă și supranaturală a credincioșilor uniți cu Capul lor în Trupul lui Hristos să apară cu mai multă claritate, în sfârșit pentru a închide calea numeroaselor erori în această materie, Noi am socotit drept o datorie a sarcinii Noastre pastorale să înfățișăm întregului popor creștin, în această Scrisoare enciclică, doctrina Trupului mistic al lui Isus Hristos și a unirii, în acest însuși Trup, a credincioșilor cu dumnezeiescul Răscumpărător; și, totodată, să desprindem din această suavă doctrină câteva învățături, prin care un studiu mai aprofundat al acestei taine să aducă roade și mai îmbelșugate de desăvârșire și de sfințenie.

De îndată ce ne punem să cugetăm asupra acestui capitol al doctrinei catolice, ni se înfățișează cuvintele Apostolului: Unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul (6).

Toți știu, într-adevăr, că Dumnezeu îl așezase pe părintele întregului neam omenesc într-o stare de o asemenea înălțime, încât el trebuia să le dea urmașilor săi, odată cu viața aceasta pământească, și viața supranaturală a harului ceresc. Totuși, după căderea dezastruoasă a lui Adam, întreaga familie omenească, întinată prin vina originară, a pierdut participarea la firea dumnezeiască (7), și noi toți am devenit fii ai mâniei (8). Dar Dumnezeu, în marea Sa milostivire, a iubit atât de mult lumea, încât l-a dat pe Fiul Său unul-născut (9), iar Cuvântul Tatălui veșnic, îndemnat de această aceeași iubire dumnezeiască, și-a luat sieși, din neamul lui Adam, o fire omenească, însă nevinovată și scutită de orice întinare, pentru ca din El, ca dintr-un nou Adam ceresc, harul Duhului Sfânt să se reverse asupra tuturor fiilor celui dintâi părinte, și pentru ca aceștia, lipsiți prin păcatul omului celui dintâi de înfierea în familia dumnezeiască, dar deveniți, prin Întruparea Cuvântului, frați după trup ai Fiului unul-născut al lui Dumnezeu, să primească puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu (10). Iată de ce Isus Hristos, atârnat pe Cruce, nu numai că a reparat drepturile încălcate ale dreptății Tatălui veșnic, ci a și meritat pentru noi, frații Săi, o abundență negrăită de haruri. Aceste haruri, El ar fi putut să le împărtășească El însuși în chip direct întregului neam omenesc; totuși, n-a voit să o facă decât prin mijlocirea unei Biserici văzute, care să-i adune pe oameni; și aceasta pentru a le îngădui să fie, prin ea, împreună-lucrători ai Săi în împărțirea roadelor Răscumpărării. Căci, după cum Cuvântul lui Dumnezeu a voit să se slujească de firea noastră pentru a-i răscumpăra pe oameni prin suferințele și chinurile Sale, tot astfel se slujește de Biserica Sa, de-a lungul veacurilor, pentru a continua lucrarea începută (11).

Or, pentru a defini, pentru a descrie această adevărată Biserică a lui Isus Hristos — aceea care este sfântă, catolică, apostolică, romană (12) — nu se poate găsi nimic mai frumos, nimic mai înalt, nimic, în sfârșit, mai dumnezeiesc decât această expresie care o numește „Trupul mistic al lui Isus Hristos”; ea este, de altminteri, aceea care decurge și, ca să spunem așa, înflorește din ceea ce ne înfățișează adesea Sfintele Scripturi și scrierile sfinților Părinți.

Că Biserica este un trup, Sfânta Scriptură o spune în repetate rânduri. Hristos, spune Apostolul, este Capul Trupului care este Biserica (13). Dacă Biserica este un trup, este deci necesar ca ea să constituie un organism unul și indivizibil, potrivit cuvintelor sfântului Pavel: Deși suntem mulți, nu alcătuim decât un singur trup în Hristos (14). Și nu este îndeajuns să spunem: unul și indivizibil; el trebuie încă să fie concret și perceptibil simțurilor, după cum afirmă Predecesorul Nostru de fericită amintire, Leon al XIII-lea, în Scrisoarea sa enciclică Satis cognitum: „Tocmai pentru că este un trup, Biserica este văzută de ochii noștri (15).” Așadar, a se îndepărta de adevărul dumnezeiesc înseamnă a-și închipui o Biserică pe care n-ai putea nici s-o vezi, nici s-o atingi, care n-ar fi decât „spirituală” („pneumaticum”), și în care numeroasele comunități creștine, deși despărțite între ele prin credință, ar fi totuși unite printr-o legătură nevăzută.

Dar un trup mai cere și o mulțime de mădulare, legate între ele în așa chip încât să-și vină unul altuia în ajutor. Și dacă, în organismul nostru muritor, atunci când un mădular suferă, toate celelalte suferă împreună cu el, iar mădularele sănătoase vin în ajutorul celor bolnave, tot astfel în Biserică fiecare mădular nu trăiește numai pentru sine, ci le sprijină și pe celelalte, și toți își dau unul altuia ajutor, atât spre mângâiere reciprocă, cât și spre o mai bună dezvoltare a întregului trup.

Mai mult, trupul din natură nu este alcătuit dintr-o adunare oarecare de mădulare, ci trebuie să fie înzestrat cu organe, adică cu mădulare care să nu aibă aceeași lucrare și să fie așezate într-o ordine potrivită. Tot astfel, Biserica își datorează numele de trup mai ales acestui fapt, că este alcătuită din părți bine organizate, unite între ele în chip armonios, și înzestrată cu mădulare deosebite și potrivite unele cu altele. Tocmai astfel înfățișează Apostolul Biserica atunci când spune: După cum avem mai multe mădulare într-un singur trup și toate mădularele nu au aceeași lucrare, tot astfel noi, care suntem mulți, nu alcătuim decât un singur trup în Hristos, iar fiecare în parte suntem mădulare unii altora (16).

Dar nicidecum nu trebuie să ne închipuim că această alcătuire bine rânduită, sau, cum se spune, „organică”, a Trupului Bisericii se desăvârșește și se mărginește numai la treptele ierarhiei; sau, după cum voiește o părere potrivnică, că ea ar fi alcătuită numai din „carismatici”, acei oameni înzestrați cu daruri minunate, a căror prezență, de altfel, nu va lipsi niciodată din Biserică. Fără îndoială, trebuie păstrat cu totul că aceia care, în acest Trup, sunt în posesia puterilor sacre, îi constituie mădularele dintâi și principale, căci prin ei se perpetuează, potrivit poruncii dumnezeiescului Răscumpărător, slujirile lui Hristos Învățătorul, Regele și Preotul. Totuși, pe bună dreptate, atunci când Părinții Bisericii laudă slujirile, treptele, stările, ordinele și funcțiile acestui Trup, ei nu-i au în vedere numai pe cei care au primit ordinele sacre, ci, împreună cu aceștia, și pe toți cei care au îmbrățișat sfaturile evanghelice, fie că duc o viață activă în mijlocul oamenilor, fie o viață contemplativă în tăcerea mănăstirii, fie că se străduiesc să unească amândouă stările după institutul lor propriu; pe cei care, rămânând în lume, se consacră totuși cu râvnă faptelor de milostenie, spre binele sufletelor sau al trupurilor; în sfârșit, și pe aceia care sunt uniți prin legăturile unei căsătorii caste. Ba mai mult, trebuie observat că tații și mamele de familie, mai ales în împrejurările de față, nașii și nașele și, în chip deosebit, laicii care colaborează cu ierarhia bisericească la extinderea împărăției dumnezeiescului Răscumpărător, dețin în societatea creștină un loc de cinste, deși adesea foarte smerit; și ei, de asemenea, pot, sub inspirația și cu ajutorul lui Dumnezeu, să se ridice până la culmea sfințeniei, care, după făgăduința lui Isus Hristos, nu va lipsi niciodată Bisericii.

După cum trupul omenesc este înzestrat cu mijloace proprii pentru a se îngriji de viața sa, de sănătatea sa și de dezvoltarea fiecăruia dintre mădularele sale, tot astfel Mântuitorul neamului omenesc, în bunătatea Sa nemărginită, a înzestrat Trupul Său mistic cu mijloace minunate, îmbogățindu-l cu sacramente care trebuie să susțină mădularele, ca prin trepte neîntrerupte de har, din leagăn până la cea din urmă suflare, și să împlinească, de asemenea, din belșug nevoile sociale ale întregului Trup.

Prin apa Botezului, oamenii care s-au născut la această viață muritoare nu numai că renasc din moartea păcatului și devin mădulare ale Bisericii, ci, mai mult, sunt însemnați cu un caracter spiritual care îi face apți să primească celelalte sacramente.

Prin sfânta crismă a Mirului, credincioșii sunt pătrunși de o nouă putere spre a ocroti și a apăra cu bărbăție Biserica, Maica lor, și credința pe care au primit-o de la ea.

Prin sacramentul Pocăinței, Biserica oferă mădularelor sale căzute în păcat un leac mântuitor, nu numai pentru a veghea la propria lor mântuire, ci încă și pentru a îndepărta de la celelalte mădulare ale Trupului mistic orice primejdie de molipsire și, mai mult încă, pentru a le atrage la virtute prin pilda lor.

Și nici aceasta nu era de ajuns: prin sfânta Euharistie, credincioșii sunt hrăniți și întăriți prin una și aceeași hrană și, printr-o legătură negrăită și dumnezeiască, sunt uniți între ei și cu Capul întregului Trup.

În sfârșit, Biserica, asemenea unei mame evlavioase, stă alături de fiii săi puși în primejdie de moarte prin boală; iar dacă, prin sfânta ungere a bolnavilor, nu redă întotdeauna sănătatea trupului muritor, după voința lui Dumnezeu, ea dăruiește totuși sufletelor rănite un leac supranatural, sporind astfel cerul, unde ei se bucură de o fericire dumnezeiască în veșnicie, cu noi cetățeni, care devin în același timp pentru pământ noi ocrotitori.

Hristos a purtat o grijă deosebită nevoilor sociale ale Bisericii prin instituirea a două sacramente. Prin Căsătorie, în care soții sunt unul pentru altul slujitori ai harului, El a procurat creșterea exterioară și rânduită a comunității creștine și, ceea ce este și mai bun, buna educație religioasă a copiilor, fără de care Trupul Său mistic ar fi expus celor mai mari primejdii.

Prin Preoție sunt consacrați slujirii lui Dumnezeu oameni însărcinați să aducă jertfă Ostia euharistică, să hrănească turma credincioșilor cu Pâinea Îngerilor și cu hrana doctrinei, să o cârmuiască prin poruncile lui Dumnezeu și prin sfaturi, și, în sfârșit, să o întărească prin celelalte daruri supranaturale.

Să observăm aici că, după cum Dumnezeu, la începutul lumii, l-a înzestrat pe om cu bogatul aparat al trupului său, pentru a-i îngădui să supună creația și să se înmulțească spre a umple pământul, tot astfel a înzestrat Biserica, la începutul erei creștine, cu mijloacele de trebuință pentru a umple, biruind primejdii aproape nenumărate, nu numai universul pământesc, ci și împărăția cerului. Totuși, în înțelesul deplin al expresiei, fac parte dintre mădularele Bisericii numai aceia care au primit botezul renașterii și mărturisesc adevărata credință, care, de altă parte, nu s-au despărțit, spre nenorocirea lor, de ansamblul Trupului, și nici n-au fost tăiați din el, pentru greșeli foarte grave, de autoritatea legitimă. Căci toți, spune Apostolul, am fost botezați într-un singur Duh, ca să alcătuim un singur Trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie oameni liberi (17).

Prin urmare, după cum în adevărata adunare a credincioșilor nu există decât un singur Trup, un singur Duh, un singur Domn și un singur Botez, tot astfel nu poate exista decât o singură credință (18); iar cel care refuză să asculte Biserica trebuie să fie socotit, după porunca Domnului, ca un păgân și un vameș (19). Iar aceia care sunt despărțiți pentru motive de credință sau de cârmuire nu pot trăi în acest același Trup și, prin urmare, nici din acest același Duh dumnezeiesc.

Să nu-și închipuie nimeni nici că Trupul Bisericii, având cinstea de a purta numele lui Hristos, s-ar alcătui, în vremea peregrinării sale pământești, numai din mădulare eminente prin sfințenie sau că ar cuprinde numai grupul acelora care sunt predestinați de Dumnezeu la fericirea veșnică. Căci trebuie admis că milostivirea nemărginită a Mântuitorului nostru nu refuză acum un loc în Trupul Său mistic acelora cărora nu li l-a refuzat odinioară la ospățul Său (20). Fiindcă nu orice vină, nici chiar un păcat greu, nu are prin sine drept urmare — precum schisma, erezia sau apostazia — despărțirea omului de Trupul Bisericii. Nu piere orice viață din aceia care, pierzând prin păcat caritatea și harul sfințitor și devenind prin urmare incapabili de orice merit supranatural, păstrează totuși credința și nădejdea creștină și care, la lumina harului dumnezeiesc, sub inspirațiile lăuntrice și sub impulsul Duhului Sfânt, sunt împinși la o teamă mântuitoare și îndemnați de Dumnezeu la rugăciune și la căință pentru greșelile lor.

Așadar, toți să aibă oroare de păcatul care întinează mădularele mistice ale Răscumpărătorului; însă păcătosul căzut, care nu s-a făcut prin încăpățânarea sa nevrednic de comuniunea credincioșilor, să fie primit cu multă dragoste; să nu se vadă în el, cu o caritate fierbinte, decât un mădular bolnav al lui Isus Hristos. Căci este mai bine, după observația episcopului din Hipona, „să fii vindecat în Trupul Bisericii, decât să fii tăiat din acest Trup ca un mădular de nevindecat (21)”. „Câtă vreme mădularul este încă unit cu trupul, nu trebuie deznădăjduit de sănătatea sa; dar dacă este tăiat din el, nu mai poate nici să fie îngrijit, nici să fie vindecat (22)”.

Am văzut până aici, Venerabili Frați, că Biserica, în alcătuirea sa, poate fi asemănată cu un trup; ne rămâne să arătăm în chip amănunțit de ce trebuie numită nu un trup oarecare, ci Trupul lui Isus Hristos. Și aceasta se încheie din faptul că Domnul nostru este Întemeietorul, Capul, Sprijinul și Mântuitorul acestui Trup mistic.

În clipa în care urmează să arătăm pe scurt cum a întemeiat Hristos Trupul Său social, ni se înfățișează îndată în minte fraza Predecesorului Nostru de fericită amintire, Leon al XIII-lea: „Biserica, deja zămislită și ieșită, ca să spunem așa, din coasta noului Adam adormit pe Cruce, s-a arătat pentru întâia oară oamenilor în chip strălucit în ziua solemnă a Cincizecimii (23).” Căci dumnezeiescul Răscumpărător a început să zidească templul mistic al Bisericii atunci când și-a dat învățătura prin propovăduire; l-a desăvârșit când a fost înălțat în chip public pe Cruce; în sfârșit, a făcut să se manifeste și să fie proclamat când l-a trimis în chip văzut pe Duhul Sfânt asupra ucenicilor Săi.

În împlinirea misiunii Sale de propovăduitor, El și-a ales Apostolii, trimițându-i, după cum El însuși fusese trimis de Tatăl (24), ca învățători, cârmuitori și lucrători ai sfințeniei în adunarea credincioșilor; l-a desemnat pe Capul lor și pe Vicarul Său pe pământ (25); le-a descoperit tot ceea ce auzise de la Tatăl Său (26); a arătat, de asemenea, Botezul (27) drept mijlocul prin care cei ce aveau să creadă să fie încorporați în Trupul Bisericii. Iar când, în sfârșit, a ajuns la seara vieții Sale, a celebrat Cina cea de Taină, în cursul căreia a instituit Euharistia, deopotrivă jertfă minunată și sacrament minunat.

Că și-a desăvârșit lucrarea pe lemnul Crucii, o mărturisesc dovezile neîntrerupte ale sfinților Părinți, care arată că Biserica s-a născut din coasta Mântuitorului pe Cruce, ca o nouă Eva, mamă a tuturor celor vii (28). „Acum, spune sfântul Ambrozie despre coasta lui Hristos străpunsă, acum este întemeiată, acum este formată, acum este închipuită, acum este creată… Acum se înalță locuința duhovnicească pentru o preoție sfântă (29).” Oricine aprofundează cu spirit religios această venerabilă doctrină va putea vedea fără greutate temeiurile pe care ea se sprijină.

Mai întâi, moartea Răscumpărătorului a făcut ca Noul Testament să ia locul Legii Vechi abolite; atunci Legea lui Hristos, împreună cu tainele, legile, instituțiile și riturile ei, a fost întărită pentru întregul univers în sângele lui Isus Hristos. Căci, atâta vreme cât dumnezeiescul Mântuitor propovăduia pe un teritoriu restrâns — nefiind trimis decât la oile cele pierdute ale casei lui Israel (30) — Legea și Evanghelia mergeau împreună (31); însă pe lemnul morții Sale El a desființat legea cu poruncile ei (32), a pironit pe Cruce „chirograful” Vechiului Testament (33), întemeind o Nouă Alianță în sângele Său vărsat pentru întregul neam omenesc (34). „Atunci, spune sfântul Leon cel Mare, vorbind despre Crucea Domnului, trecerea de la Lege la Evanghelie, de la Sinagogă la Biserică, de la numeroasele jertfe la Victima unică, s-a făcut cu atâta limpezime, încât, în clipa în care Domnul și-a dat duhul, catapeteasma tainică, ce ascundea privirilor adâncul templului și sanctuarul său cel ascuns, s-a rupt cu putere și deodată de sus până jos (35).”

Așadar, pe Cruce, Legea Veche a murit; curând ea va fi îngropată și va deveni pricină de moarte (36), ca să lase loc Noului Testament, pentru care Hristos îi alesese pe Apostoli drept slujitori vrednici (37). Prin puterea Crucii, Mântuitorul nostru, care, este adevărat, era deja în sânul Fecioarei Capul întregii familii omenești, își exercită în Biserică în chip deplin această funcție. „Căci prin biruința Crucii, după părerea Doctorului îngeresc, El a meritat puterea și domnia suverană asupra popoarelor (38)”; prin ea, El a sporit fără margini comoara acelor haruri pe care, în slava cerului, le împărțește fără încetare mădularelor Sale muritoare; prin sângele vărsat pe Cruce, El a făcut ca, odată înlăturat obstacolul mâniei dumnezeiești, toate harurile supranaturale și, mai ales, darurile duhovnicești ale Testamentului Nou și Veșnic să poată curge din coasta Mântuitorului pentru mântuirea oamenilor și în primul rând a credincioșilor; în sfârșit, pe lemnul Crucii El și-a dobândit Biserica Sa, adică toate mădularele Trupului Său mistic, care nu pot fi încorporate în acest Trup în apa Botezului decât prin puterea mântuitoare a Crucii și nu pot trece astfel sub dependența deplină a lui Hristos decât prin această putere.

Dacă prin moartea Sa Mântuitorul nostru a devenit, în înțelesul deplin al cuvântului, Capul Bisericii, prin sângele Său deopotrivă Biserica a fost îmbogățită cu revărsarea supraîmbelșugată a Duhului, care i-a fost dăruită de Dumnezeu după înălțarea Fiului omului pe lemnul suferințelor și după preamărirea Sa. Căci atunci, după cum observă sfântul Augustin (39), după sfâșierea catapetesmei templului, roua darurilor Paracletului, care până atunci se așezase numai pe lâna lui Ghedeon, adică pe poporul lui Israel, părăsind de acum lâna uscată, a udat pe larg și din belșug întregul pământ, adică Biserica catolică, care nu este mărginită de nici o hotarnică etnică sau teritorială.

După cum, în cea dintâi clipă a Întrupării, Fiul Tatălui celui veșnic a umplut firea omenească, cu care S-a unit în chip substanțial, de plinătatea Duhului Sfânt, pentru a o face un instrument potrivit al dumnezeirii Sale în opera sângeroasă a Răscumpărării, tot astfel a voit, în ceasul morții Sale prețioase, să îmbogățească Biserica Sa cu belșugul darurilor Paracletului, pentru a o face instrumentul eficace și pururea dăinuitor al Cuvântului întrupat în împărțirea roadelor dumnezeiești ale Răscumpărării.

Într-adevăr, misiunea așa-zis juridică a Bisericii, puterea ei de a învăța, de a cârmui și de a administra sacramentele, nu au tărie și eficacitate supranaturală pentru zidirea Trupului lui Hristos decât pentru că Hristos, pe Cruce, a deschis Bisericii Sale izvorul darurilor dumnezeiești, prin care ea poate să-i învețe pe oameni o doctrină infailibilă, să-i călăuzească în chip folositor prin păstori luminați de Dumnezeu și să-i adape din belșug cu ploaia harurilor sale supranaturale.

Dacă luăm aminte cu grijă la toate aceste taine ale Crucii, nu ni se vor mai părea obscure acele cuvinte ale Apostolului care îi învață pe Efeseni că Hristos, prin sângele Său, a făcut un singur popor din iudei și din păgâni, dărâmând… prin jertfirea trupului Său… zidul despărțitor care despărțea cele două popoare; că a desființat și Legea Veche, pentru ca din amândouă să formeze în Sine un singur om nou, adică Biserica, și, contopindu-i într-un singur Trup, să-i împace pe amândoi cu Dumnezeu prin Crucea Sa (40).

După ce a întemeiat Biserica în sângele Său, a întărit-o în ziua Cincizecimii printr-o putere deosebită venită din cer. Într-adevăr, după ce a întărit în chip solemn, în misiunea sa înaltă, pe acela pe care îl desemnase deja mai înainte drept Vicar al Său, El Se înălțase la ceruri; iar, șezând de-a dreapta Tatălui, a voit să-Și manifeste și să-Și proclame în chip oficial Mireasa prin venirea văzută a Duhului Sfânt, însoțită de vuietul unui vânt puternic și de limbi de foc (41).

După cum, la începutul misiunii Sale de evanghelizare, Tatăl Său cel veșnic Îl făcuse cunoscut prin mijlocirea Duhului Sfânt care cobora sub chip de porumbel și Se odihnea peste El (42), tot astfel, în clipa în care Apostolii urmau să înceapă slujirea lor sfântă a propovăduirii, Hristos Domnul nostru le-a trimis din cer pe Duhul Său care, atingându-i sub chip de limbi de foc, arăta, ca prin însuși degetul lui Dumnezeu, misiunea și lucrarea supranaturală a Bisericii.

Un al doilea motiv pentru care acest Trup mistic, Biserica, se slăvește a purta numele lui Hristos este că El trebuie cu adevărat socotit de toți drept Capul ei. El însuși, spune sfântul Pavel, este Capul Trupului, adică al Bisericii (43). El este Capul din care întregul Trup, bine alcătuit și bine închegat, își primește creșterea și dezvoltarea în vederea desăvârșitei sale zidiri (44).

Cunoașteți prea bine, Venerabili Frați, expunerile strălucite și luminoase făcute în tratatele lor asupra acestei materii de Maeștrii teologiei scolastice, și în chip deosebit de Doctorul îngeresc și universal; și fără îndoială știți, de asemenea, că argumentele aduse de sfântul Toma răspund cu fidelitate gândului sfinților Părinți, care, de altfel, nu făceau decât să redea și să tâlcuiască cuvintele lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi.

Ne este însă plăcut să facem aici o scurtă pomenire despre aceasta, spre folosul tuturor. Mai întâi este limpede că Fiul lui Dumnezeu și al Preafericitei Fecioare are dreptul la această denumire de Cap al Bisericii dintr-un motiv cu totul deosebit de preeminență. Căci capul este ceea ce se află în partea cea mai de sus. Și cine a fost vreodată așezat mai sus decât Hristos Dumnezeu, care, fiind Cuvântul Tatălui celui veșnic, trebuie socotit Cel întâi-născut din toată făptura (45)? Cine a cunoscut o înălțare mai mare decât Hristos om, care, născut dintr-o Fecioară fără prihană, este cu adevărat și prin fire Fiul lui Dumnezeu și, prin minunata și slăvita Sa înviere, prin biruința Sa asupra morții, a devenit Cel întâi-născut dintre cei morți? (46)

Cine, în sfârșit, a ocupat o stare mai înaltă decât Hristos, care, fiind Mijlocitorul… unul singur între Dumnezeu și oameni (47), a izbutit în chip minunat să lege pământul de cer; care, pe Cruce, ca pe un tron al milostivirii, atrage toate la Sine (48); și care, ca Fiu al omului ales dintre mii și mii, este iubit de Dumnezeu mai mult decât toți oamenii, toți îngerii și toate făpturile? (49)

De vreme ce Hristos ocupă un loc atât de înalt, pe bună dreptate numai El conduce Biserica și o cârmuiește, și din acest motiv trebuie asemănat și cu capul. Căci, după cum capul — pentru a ne sluji de cuvintele sfântului Ambrozie — este „culmea regească” a trupului (50) și toate mădularele, asupra cărora el stăpânește spre a purta grijă de trebuințele lor (51), sunt în mod firesc conduse de el, întrucât este înzestrat pentru aceasta cu însușiri mai înalte, tot astfel dumnezeiescul Răscumpărător ține în mâini cârma întregii societăți creștine și îi conduce corabia. Și întrucât a cârmui comunitatea oamenilor nu înseamnă altceva decât a-i conduce la scopul lor propriu (52), printr-o providență eficace, prin ajutoare potrivite și prin mijloace adecvate, este lesne de văzut că Mântuitorul nostru, arhetipul și modelul păstorilor celor buni (53), împlinește în chip minunat toate aceste funcții.

Mai întâi în chip personal, pe când era pe pământ, prin legile Sale, prin sfaturile Sale, prin îndemnurile Sale, El ne-a dat învățătura Sa în cuvinte care nu vor trece niciodată și care vor fi pentru oamenii tuturor timpurilor duh și viață (54). În plus, El a împărtășit Apostolilor și urmașilor lor o întreită putere: aceea de a învăța, aceea de a cârmui și aceea de a-i conduce pe oameni la sfințenie; aceste puteri, precizate prin porunci, drepturi și îndatoriri deosebite, alcătuiesc legea fundamentală a întregii Biserici.

Dar și în mod direct și prin Sine însuși Mântuitorul nostru dumnezeiesc cârmuiește și conduce societatea pe care a întemeiat-o. Căci El este Acela care domnește peste mințile omenești, El este Acela care pleacă și supune după voia Sa chiar și voințele împotrivitoare. Inima regelui este în mâna lui Dumnezeu; El o îndreaptă oriunde voiește (55). Prin această călăuzire lăuntrică, El nu poartă numai grijă de fiecare în parte, ca păstor și episcop al sufletelor noastre (56), ci Se îngrijește și de nevoile întregii Biserici, fie luminându-i și întărindu-i pe căpeteniile ei ca să-și împlinească cu credincioșie și cu rod funcțiile lor proprii, fie — mai ales în împrejurări mai grele — ridicând din sânul Bisericii, Maica lor, bărbați și femei strălucind prin splendoarea sfințeniei, spre a-i pune drept pildă celorlalți credincioși pentru creșterea Trupului Său mistic. Adăugați că Hristos, din înălțimea cerului, privește neîncetat cu o iubire deosebită Mireasa Sa neprihănită, care se ostenește aici jos în surghiun; și când o vede în primejdie, fie prin Sine însuși, fie prin îngerii Săi (57), fie prin Aceea pe care o chemăm Ajutorul creștinilor și prin ceilalți ocrotitori cerești, o smulge din valurile furtunii și, după ce marea se liniștește, o mângâie cu acea pace care covârșește orice înțelegere (58).

Să nu se creadă totuși că această cârmuire a Sa se mărginește la un mod nevăzut (59) ori extraordinar; dimpotrivă, dumnezeiescul Răscumpărător își cârmuiește Trupul mistic în chip văzut și obișnuit prin Vicarul Său de pe pământ. Căci știți, Venerabili Frați, că Hristos Domnul nostru, care în timpul vieții Sale muritoare și-a condus El însuși în chip văzut mica Sa turmă (60), în clipa de a părăsi această lume pentru a Se întoarce la Tatăl Său, a încredințat Prințului Apostolilor cârmuirea văzută a întregii societăți întemeiate de El. El, atât de înțelept, nu putea nicidecum să lase fără cap trupul social al Bisericii pe care îl întemeiase.

Și nu se poate susține, spre a tăgădui acest adevăr, că printr-un primat de jurisdicție întemeiat în Biserică, acest Trup mistic ar fi prevăzut cu un dublu cap. Căci Petru, în virtutea primatului, nu este decât Vicarul lui Hristos, și, prin urmare, nu există decât un singur Cap principal al acestui Trup, anume Hristos; El, fără a înceta să cârmuiască în chip tainic Biserica prin Sine însuși, o conduce totuși în chip văzut prin acela care ține locul Său pe pământ, căci, după slăvita Sa Înălțare la cer, ea nu se mai sprijină numai pe El, ci și pe Petru ca pe o temelie văzută pentru toți. Că Hristos și Vicarul Său alcătuiesc împreună un singur Cap, Predecesorul Nostru nemuritor, Bonifaciu al VIII-lea, a învățat-o în mod oficial în Scrisoarea sa apostolică Unam sanctam (61), iar urmașii săi n-au încetat niciodată să o repete după el. Așadar, se înșală în chip primejdios aceia care cred că se pot alipi de Hristos, Capul Bisericii, fără a adera cu fidelitate la Vicarul Său de pe pământ. Căci, înlăturând acest Cap văzut și rupând legăturile luminoase ale unității, ei întunecă și deformează Trupul mistic al Răscumpărătorului până într-atât încât acesta nu mai poate fi recunoscut și găsit de oamenii care caută portul mântuirii veșnice.

Ceea ce am spus despre Biserica universală trebuie afirmat deopotrivă și despre comunitățile particulare ale creștinilor, atât orientale, cât și latine, care alcătuiesc împreună o singură Biserică catolică: Isus Hristos este Acela care le cârmuiește prin glasul și jurisdicția fiecărui episcop. De aceea, episcopii nu trebuie priviți numai ca mădularele cele mai de seamă ale Bisericii universale, aceia care sunt uniți cu Capul dumnezeiesc al întregului Trup printr-o legătură cu totul deosebită și care, prin urmare, pe bună dreptate sunt numiți „cei dintâi dintre mădularele Domnului” (62); ci, în ceea ce privește dieceza proprie, fiecare, ca adevărat Păstor, paște și cârmuiește în numele lui Hristos turma care i-a fost încredințată (63). Totuși, în cârmuirea lor, ei nu sunt pe deplin independenți, ci sunt supuși autorității legitime a Pontifului Roman; și, deși se bucură de puterea obișnuită a jurisdicției, această putere le este comunicată în mod nemijlocit de Suveranul Pontif. De aceea, poporul trebuie să-i cinstească drept urmași ai Apostolilor prin instituție divină (64); iar episcopilor, sfințiți prin crisma Duhului Sfânt, li se potrivesc mai bine decât conducătorilor acestei lumi, chiar și celor mai înalți, cuvintele Psalmului: Nu vă atingeți de unșii Mei (65).

Suntem, așadar, cuprinși de o foarte mare tristețe atunci când ni se aduce la cunoștință că un bun număr dintre Frații Noștri întru episcopat, pentru că s-au făcut pilde turmei (66) și au păzit cu tărie, așa cum se cuvine, și cu credincioșie sfântul tezaur al credinței (67) ce le-a fost încredințat, pentru că au cerut respectarea sfintelor legi înscrise de Dumnezeu în inima oamenilor și au apărat, după pilda Păstorului suprem, turma lor împotriva lupilor răpitori, au de suferit atacuri și vexații îndreptate nu numai împotriva lor, ci — lucru pentru ei mai crud și mai dureros — împotriva oilor încredințate grijii lor, împotriva tovarășilor apostolatului lor și chiar împotriva fecioarelor consacrate lui Dumnezeu.

Această jignire o privim ca fiind adusă Nouă înșine; și reluăm acel nobil grai al nemuritorului Nostru Predecesor, sfântul Grigorie cel Mare: Cinstea noastră este cinstea Bisericii universale; cinstea noastră este tăria neștirbită a Fraților noștri; suntem cu adevărat cinstiți atunci când nici unuia dintre ei nu i se refuză cinstea care i se cuvine (68).

Totuși, nu trebuie să se creadă că Hristos, fiind Capul și ocupând o poziție atât de înaltă, nu are nevoie de ajutorul Trupului Său. Căci despre Trupul mistic trebuie afirmat ceea ce sfântul Pavel spune despre trupul omenesc: Capul nu poate spune picioarelor: nu am nevoie de voi (69). Este pe deplin limpede că credincioșii au absolută nevoie de ajutorul dumnezeiescului Răscumpărător, de vreme ce El însuși a spus: Fără Mine nu puteți face nimic (70), și că, după învățătura Apostolului, întreaga creștere a acestui Trup mistic spre zidirea sa izvorăște din Capul său, Hristos (71). Cu toate acestea, trebuie susținut, deși aceasta pare într-adevăr uimitor, că Hristos cere ajutorul mădularelor Sale. Mai întâi, pentru că Suveranul Pontif ține locul lui Isus Hristos și, spre a nu fi copleșit de povara datoriei sale pastorale, trebuie să cheme un mare număr de credincioși să ia parte la grijile sale și să fie sprijinit în fiecare zi de rugăciunea ajutătoare a întregii Biserici. În plus, deoarece Mântuitorul conduce nevăzut Biserica prin Sine însuși, El voiește să primească ajutorul mădularelor Trupului Său mistic pentru împlinirea operei Răscumpărării. Aceasta nu vine nicidecum din vreo lipsă ori slăbiciune a Sa, ci mai curând din faptul că El însuși a rânduit astfel pentru mai marea cinste a Miresei Sale fără de pată. Căci, pe când murind pe Cruce a împărtășit Bisericii Sale, fără nici o conlucrare din partea ei, tezaurul fără margini al Răscumpărării Sale, când este vorba de împărțirea acestui tezaur, El nu numai că împărtășește cu Mireasa Sa neprihănită lucrarea sfințirii sufletelor, ci voiește încă și ca aceasta să se nască, ca să spunem așa, din osteneala ei. Taină înfricoșătoare, desigur, și care nu va fi niciodată îndeajuns meditată: mântuirea unui mare număr de suflete depinde de rugăciunile și de mortificările de bunăvoie, îndurate în acest scop, ale mădularelor Trupului mistic al lui Isus Hristos, și de lucrarea de conlucrare pe care Păstorii și credincioșii, mai ales tații și mamele de familie, trebuie să o aducă dumnezeiescului nostru Mântuitor.

La motivele expuse mai sus pentru a legitima titlul dat lui Hristos Domnul nostru de Cap al Trupului Său social, trebuie adăugate încă trei altele, care, de altfel, sunt strâns legate între ele.

Începem cu conformitatea reciprocă pe care o vedem existând între Cap și Trup, de vreme ce ele sunt de aceeași natură. Trebuie observat aici că firea noastră, deși inferioară celei a îngerilor, o întrece totuși, prin bunătatea lui Dumnezeu, pe firea îngerească: „Căci Hristos, spune sfântul Toma, este Capul îngerilor. El poruncește, într-adevăr, îngerilor chiar și după umanitatea Sa… Ca om, de asemenea, El îi luminează pe îngeri și lucrează asupra lor. Dar, din punctul de vedere al conformității de natură, Hristos nu este Capul îngerilor, deoarece El nu a luat firea îngerească, ci, potrivit Apostolului, sămânța lui Abraham” (72). Hristos nu a luat numai firea noastră; El a devenit și fratele nostru prin trupul Său fragil, pasibil și muritor. Or, dacă Cuvântul S-a nimicit pe Sine, luând chip de rob (73), a făcut-o pentru a-i face pe frații Săi după trup părtași ai firii Sale dumnezeiești (74), atât în exilul acestui pământ prin harul sfințitor, cât și în patria cerească prin dobândirea unei fericiri fără sfârșit. Căci Fiul unul-născut al Tatălui celui veșnic a voit să fie fiu al omului pentru a ne face asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu (75) și pentru a ne înnoi după asemănarea Celui care ne-a creat (76). Așadar, toți cei care se fălesc cu numele de creștini să nu-l privească numai pe dumnezeiescul nostru Mântuitor drept modelul înalt și desăvârșit al tuturor virtuților, ci, prin fuga veghetoare de păcat și prin practica fierbinte a desăvârșirii, să redea atât de bine în purtarea lor doctrina și viața Sa, încât, atunci când Domnul Se va arăta, să-I fie asemenea în slavă și să-L vadă așa cum este (77).

După cum Hristos voiește ca fiecare dintre mădulare să-I fie asemenea, tot astfel o voiește și pentru întregul Trup al Bisericii. Aceasta se împlinește atunci când Biserica, mergând pe urmele Întemeietorului ei, învață, cârmuiește, aduce jertfă dumnezeiasca Victimă. Mai mult, când îmbrățișează sfaturile evanghelice, ea reproduce în sine sărăcia, ascultarea și fecioria Răscumpărătorului. Prin Institutele multiple și felurite cu care este împodobită ca cu niște giuvaeruri, ea îl arată, într-un anumit fel, pe Hristos rugându-Se pe munte, ori propovăduind mulțimilor, vindecându-i pe bolnavi și pe neputincioși, readucându-i pe păcătoși pe calea cea bună sau, în sfârșit, făcând bine tuturor. Nu este de mirare, așadar, că, în timpul existenței sale pământești, ea este și supusă, după pilda lui Hristos, prigonirilor, vexațiilor și suferinței.

Hristos trebuie privit încă drept Cap al Bisericii și din pricina faptului că, exercitând în chip eminent, deplin și desăvârșit funcțiile supranaturale, tocmai din această plinătate se adapă Trupul Său mistic. Într-adevăr — după cum au observat unii dintre Părinți — după cum capul, în trupul nostru muritor, are avantajul de a poseda toate simțurile, pe când celelalte părți ale organismului nu se bucură decât de pipăit, tot astfel tot ceea ce există în societatea creștină de virtuți, de daruri și de harisme strălucește cu desăvârșire în Capul ei, Hristos. Lui I-a plăcut lui Dumnezeu să facă să locuiască în El toată plinătatea ființei (78). El este împodobit cu toate darurile supranaturale care însoțesc unirea ipostatică; căci Duhul Sfânt locuiește în El cu o asemenea plinătate de haruri, încât nimic mai mare nu se poate concepe. Dumnezeu I-a dat stăpânire peste tot trupul (79); și El posedă din belșug toate vistieriile înțelepciunii și ale științei (80). Chiar și știința pe care o numim de viziune are în El o asemenea desăvârșire, încât întrece cu totul, atât prin întindere, cât și prin claritate, știința de același fel a tuturor sfinților din cer. În sfârșit, El este atât de plin de har și de adevăr, încât noi toți primim din plinătatea Sa nesecată (81).

Aceste cuvinte ale ucenicului pe care Isus îl iubea în chip deosebit Ne îndeamnă să dezvoltăm un ultim motiv care dovedește, și încă într-un chip special, că Hristos Domnul nostru trebuie proclamat Cap al Trupului Său mistic. După cum nervii pornesc din cap pentru a se răspândi în toate mădularele trupului nostru și le dau putința de a simți și de a se mișca, tot astfel Mântuitorul nostru insuflă Bisericii Sale vigoarea și puterea Sa, prin care credincioșii cunosc mai limpede realitățile dumnezeiești și le doresc cu mai multă ardoare. De la El purcede în Trupul Bisericii toată lumina prin care Dumnezeu îi luminează pe cei credincioși și tot harul care îi face sfinți, după cum El însuși este sfânt.

Hristos dă lumină întregii Sale Biserici: aproape nenumărate pasaje din Sfintele Scripturi și din sfinții Părinți o dovedesc. Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul unul-născut, care este în sânul Tatălui, Acela ni L-a făcut cunoscut (82). Venind de la Dumnezeu în calitate de Învățător (83), pentru a da mărturie adevărului (84), El a făcut să strălucească lumina Sa asupra Bisericii primare întemeiate de Apostoli, până într-atât încât Prințul Apostolilor a strigat: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții veșnice (85); iar din înălțimea cerului i-a ajutat astfel pe Evangheliști, încât aceștia au scris, ca mădulare ale lui Hristos, ceea ce învățaseră, ca să spunem așa, sub dictarea Capului (86). Și încă și astăzi, pentru noi care rămânem în exilul acestui pământ, El este Autorul credinței, după cum va fi și Desăvârșitorul ei (87) în patria cerească. El este Cel care revarsă în credincioși lumina credinței; El este Cel care îi îmbogățește în chip dumnezeiesc pe Păstorii și pe Doctorii săi, și în primul rând pe Vicarul Său de pe pământ, cu darurile supranaturale ale științei, înțelegerii și înțelepciunii, pentru ca ei să păzească cu credincioșie tezaurul credinței, să-l apere cu tărie, să-l explice și să-l susțină cu evlavie și stăruință; El este, în sfârșit, Acela care, deși nevăzut, prezidează Conciliile Bisericii și le călăuzește prin lumina Sa (88).

Hristos este autorul și lucrătorul sfințeniei. Nu poate exista nici un act mântuitor care să nu izvorască din El, ca din izvorul său supranatural. Fără Mine, spune El, nu puteți face nimic (89). Dacă, din pricina păcatelor noastre, suntem atinși de căință și de pocăință, dacă ne întoarcem către Dumnezeu cu o teamă și o nădejde filială, tot prin El o facem mereu. Harul și slava purced din plinătatea Sa nesecată. Mântuitorul nostru împodobește fără încetare, mai ales pe mădularele cele mai de seamă ale Trupului Său mistic, cu darurile sfatului, ale tăriei, ale temerii și ale evlaviei, pentru ca întregul Trup să crească, pe zi ce trece, tot mai mult în sfințenie și în curăția vieții. Și când sacramentele Bisericii sunt administrate în chip exterior, El este Acela care produce efectele lor în suflete (90). Tot El este Acela care, hrănindu-i cu propriul Său Trup și cu propriul Său Sânge pe cei răscumpărați, liniștește în ei mișcările violente și tulburi ale sufletului; tot El este Acela care sporește harul și pregătește sufletele și trupurile pentru a ajunge la slavă. Și trebuie spus că aceste comori ale bunătății dumnezeiești le împărtășește mădularelor Trupului Său mistic nu numai pentru că, fie ca Ospie euharistică pe pământ, fie ca Ospie preamărită în cer, le cere de la Tatăl Său cel veșnic arătându-I rănile Sale și înălțând rugăciunile Sale, ci și pentru că El alege, hotărăște și împarte fiecăruia partea sa de haruri după măsura darului lui Hristos (91). De unde urmează că, de la dumnezeiescul Răscumpărător, ca de la izvorul cel dintâi, întregul trup, bine alcătuit și bine închegat prin toate încheieturile organismului, potrivit lucrării pe măsura fiecărei părți, își face creșterea spre zidirea sa în dragoste (92).

Ceea ce am înfățișat până aici, Venerabili Frați, explicând pe scurt cum voiește Hristos Domnul nostru să facă să se reverse asupra Bisericii Sale darurile îmbelșugate care izvorăsc din plinătatea Sa dumnezeiască, spre a o conforma cât mai mult cu Sine însuși, ne este de mare folos pentru a dezvolta al treilea motiv din care se deduce de ce trupul social al Bisericii are cinstea de a purta numele lui Hristos: anume acela că Mântuitorul nostru sprijină în chip dumnezeiesc societatea pe care a întemeiat-o.

După cum observă Bellarmin cu finețe și pătrundere (93), această expresie de Trup al lui Hristos nu trebuie explicată numai prin faptul că Hristos trebuie numit Capul Trupului Său mistic, ci și prin faptul că El sprijină Biserica, că trăiește în Biserică, încât aceasta este ca o altă persoană a lui Hristos. Acesta este lucrul pe care Doctorul neamurilor îl afirmă în Epistola sa către Corinteni, când numește Biserica Hristos, fără a adăuga nimic mai mult (94), urmând pilda Învățătorului însuși, care, din cer, l-a strigat pe acela ce prigonea Biserica: Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești? (95) Ba mai mult, dacă îl credem pe Grigorie de Nyssa, destul de adesea Biserica este numită Hristos de către Apostol (96); iar vouă nu vă este necunoscut, Venerabili Frați, acel cuvânt al sfântului Augustin: „Hristos îl propovăduiește pe Hristos (97).”

Totuși, această înaltă denumire nu trebuie înțeleasă ca și cum legătura inefabilă prin care Fiul lui Dumnezeu și-a asumat o fire omenească concretă s-ar întinde asupra întregii Biserici; ci în sensul că Mântuitorul nostru împărtășește Bisericii Sale bunuri care îi sunt proprii în chip cu totul special, pentru ca ea să reproducă, în întregul ei fel de a trăi, atât văzut, cât și nevăzut, cu toată desăvârșirea cu putință, chipul lui Hristos. Căci, în virtutea acelei misiuni „juridice” prin care dumnezeiescul Răscumpărător i-a trimis pe Apostoli în lume, după cum El însuși fusese trimis de Tatăl Său (98), El este Acela care, prin Biserică, botează, învață, cârmuiește, leagă, dezleagă, oferă, jertfește.

Iar prin acel dar mai înalt, lăuntric și cu totul sublim, despre care am vorbit mai sus arătând cum Capul își exercită influența asupra mădularelor sale, Hristos Domnul nostru face Biserica să trăiască din viața Sa supranaturală, pătrunde întregul acest Trup cu puterea Sa dumnezeiască și hrănește, întreține fiecare mădular potrivit locului pe care îl ocupă în Trup, aproape în același fel în care vița hrănește mlădițele alipite ei și le face roditoare (99).

Dacă luăm aminte cu grijă la acest principiu dumnezeiesc de viață și de putere, dăruit de Hristos, întrucât el constituie izvorul însuși al oricărui dar și al oricărui har creat, înțelegem cu ușurință că el nu este altceva decât Duhul Sfânt, care purcede de la Tatăl și de la Fiul și care este numit în chip deosebit Duhul lui Hristos sau Duhul Fiului (100). Căci cu această suflare de har și de adevăr Fiul și-a împodobit sufletul în sânul neprihănit al Fecioarei; acest Duh își află desfătarea de a locui în sufletul sfânt al Răscumpărătorului ca în templul său preaiubit; acest Duh ni l-a meritat Hristos pe Cruce prin vărsarea sângelui Său; acest Duh, în sfârșit, suflând asupra Apostolilor, l-a dat Bisericii Sale spre iertarea păcatelor (101). Dar pe când Hristos a primit El singur acest Duh fără nici o măsură (102), El nu este împărtășit mădularelor Trupului mistic, în participare din plinătatea lui Hristos, decât după măsura darului lui Hristos (103). Iar acum, după ce Hristos a fost preamărit pe Cruce, Duhul Său este comunicat Bisericii cu îmbelșugare, pentru ca ea însăși și fiecare dintre mădularele ei să se conformeze tot mai mult Mântuitorului nostru. Duhul lui Hristos este Acela care ne-a făcut fii adoptivi ai lui Dumnezeu (104), pentru ca într-o zi noi toți, cu fața descoperită, răsfrângând ca într-o oglindă slava Domnului, să fim schimbați în același chip, din slavă în slavă, într-o strălucire tot mai mare (105).

Acestui Duh al lui Hristos, ca unui principiu nevăzut, trebuie să i se atribuie faptul că toate părțile Trupului sunt unite atât între ele, cât și cu nobilul lor Cap, de vreme ce El locuiește întreg în Cap, întreg în Trup, întreg în fiecare dintre mădulare; și, după feluritele lor funcții și îndatoriri, după gradul mai mult sau mai puțin desăvârșit al sănătății duhovnicești de care se bucură, El își variază modul de prezență și de ajutorare. El este Acela care, insuflând viața supranaturală în toate părțile trupului, trebuie socotit drept principiul oricărei acțiuni vitale și cu adevărat mântuitoare. El este Acela care, deși este prezent în persoană în toate mădularele și lucrează în ele prin acțiunea Sa dumnezeiască, lucrează totuși în mădularele inferioare prin slujirea mădularelor superioare; El este, în sfârșit, Acela care, dând Bisericii Sale în fiecare zi, sub suflarea harului, noi sporiri, refuză însă să locuiască cu harul Său sfințitor în mădularele cu totul despărțite de Trup. Această prezență și această lucrare a Duhului lui Isus Hristos au fost exprimate de învățatul și nemuritorul Nostru Predecesor, Leon al XIII-lea, în Scrisoarea sa enciclică Divinum illud, prin aceste cuvinte concise și puternice: „Să fie de ajuns a afirma că, dacă Hristos este Capul Bisericii, Duhul Sfânt este sufletul ei” (106).

Dacă privim acum această putere de viață prin care Întemeietorul susține întreaga comunitate creștină, nu în ea însăși, ci în efectele create care izvorăsc din ea, atunci ea constă în binefacerile supranaturale pe care Răscumpărătorul nostru, în unire cu Duhul Său, le împărtășește Bisericii și pe care, împreună cu Acesta, le lucrează ca izvor al luminii cerești și ca autor al sfințeniei. Așadar, Biserica, ca și toate mădularele sale sfinte, își poate aplica acea înaltă afirmație a Apostolului: Dacă trăiesc, nu mai eu trăiesc, ci Hristos trăiește în mine (107).

Cuvintele Noastre despre „Capul mistic” (108) ar rămâne neîmplinite dacă n-am spune măcar câteva cuvinte despre acest gând al aceluiași Apostol: Hristos este Capul Bisericii; El este Mântuitorul Trupului Său (109). Căci această expresie înfățișează un ultim motiv pentru care Trupul care este Biserica primește numele lui Hristos. Hristos este, într-adevăr, dumnezeiescul Mântuitor al acestui Trup. Pe bună dreptate Samarinenii L-au numit Mântuitorul lumii (110); ba chiar trebuie spus fără nici o îndoială: Mântuitorul tuturor, adăugând împreună cu sfântul Pavel, mai ales al credincioșilor (111). Căci, înaintea tuturor celorlalți, El și-a dobândit prin sângele Său mădularele Sale, care alcătuiesc Biserica (112). Totuși, fiindcă am vorbit deja pe larg despre Biserica născută pe Cruce, despre Hristos luminătorul și lucrătorul sfințeniei, despre Hristos sprijinitorul Trupului Său mistic, nu se cuvine să dezvoltăm mai departe acest subiect, ci mai degrabă să ne dăm unei meditații smerite și atente, aducând totodată lui Dumnezeu mulțumiri nepieritoare. Iar ceea ce Mântuitorul nostru a început odinioară pe Cruce, nu încetează să continue pururea și fără întrerupere în fericirea cerului: „Capul nostru, spune sfântul Augustin, mijlocește pentru noi; primește pe unii membri, pedepsește pe alții, îi curățește pe aceștia, îi mângâie pe ceilalți, creează, cheamă, recheamă, îndreaptă, ridică” (113). Iar nouă ne este dat să conlucrăm cu Hristos în această operă de mântuire, „în care și prin care, singuri, suntem deopotrivă mântuiți și mântuitori” (114).

Să trecem acum, Venerabili Frați, la o altă dezvoltare, în care dorim să arătăm că Trupul lui Hristos, care este Biserica, trebuie numit mistic. Această denumire, folosită deja de mai mulți scriitori vechi, este întărită de un mare număr de documente ale Suveranilor Pontifi. De altfel, mai mult de un motiv ne face să întrebuințăm acest cuvânt; căci, prin el, trupul social care este Biserica, al cărui Cap și Conducător este Hristos, poate fi deosebit de Trupul Său fizic, care, născut din Fecioara Maria, șade acum de-a dreapta Tatălui și este ascuns sub vălurile euharistice; poate fi deosebit, de asemenea, ceea ce este de mare însemnătate din pricina erorilor de astăzi, de orice trup natural, fie fizic, fie moral.

Căci, pe când într-un trup natural principiul unității leagă părțile în așa fel încât fiecare este cu totul lipsită de ceea ce se numește subzistență proprie, în Trupul mistic, dimpotrivă, tăria unirii lor reciproce, deși intimă, le leagă pe mădulare între ele într-un asemenea mod încât fiecare se bucură pe deplin de propria sa personalitate. Mai mult, dacă privim relația reciprocă dintre întreg și fiecare dintre mădulare, în orice trup fizic viu fiecare dintre mădulare este, în cele din urmă, rânduit numai spre binele întregului organism; orice societate omenească însă, dacă luăm aminte la scopul ultim al utilității sale, este rânduită, în cele din urmă, spre folosul tuturor și al fiecăruia dintre membri, deoarece ei sunt persoane. De aceea — spre a reveni la subiectul Nostru — după cum Fiul Tatălui celui veșnic S-a coborât din cer pentru mântuirea veșnică a noastră a tuturor, tot astfel a întemeiat acest Trup care este Biserica și l-a îmbogățit cu Duhul dumnezeiesc, pentru a da sufletelor nemuritoare mijlocul de a ajunge la fericirea lor, potrivit acestor cuvinte ale Apostolului: Toate sunt ale voastre; iar voi sunteți ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu (115). Căci, dacă Biserica este rânduită spre binele credincioșilor, ea este destinată și spre slava lui Dumnezeu și a Celui pe care El L-a trimis, Isus Hristos.

Iar dacă comparăm Trupul mistic cu ceea ce se numește trup moral, trebuie atunci să observăm că deosebirea este mare, ba chiar de cea mai mare însemnătate și gravitate. Căci, într-un trup moral, nu există alt principiu de unitate decât scopul comun și, prin mijlocirea autorității sociale, urmărirea comună a aceluiași scop; în Trupul mistic despre care vorbim, dimpotrivă, acestei urmăriri comune i se adaugă un alt principiu lăuntric, care, existând în chip real atât în întregul organism, cât și în fiecare dintre părți, și lucrând în ele, este de o asemenea excelență, încât prin sine însuși întrece fără nici o măsură toate legăturile de unitate care țin laolaltă un trup fizic sau social. Acest principiu, după cum am spus, nu este de ordin natural, ci supranatural; ba mai mult, este în sine ceva absolut infinit și necreat, și anume Duhul lui Dumnezeu, care, după sfântul Toma, „unul și același, umple întreaga Biserică și îi face unitatea” (116).

În consecință, semnificația exactă a acestui cuvânt ne amintește că Biserica, care trebuie privită drept o societate desăvârșită în felul său, nu este alcătuită numai din elemente și principii sociale și juridice. Ea întrece, și încă mult, toate celelalte comunități omenești (117); le este superioară pe cât harul întrece firea și pe cât realitățile nemuritoare covârșesc toate realitățile pieritoare (118). Astfel de comunități, mai ales societatea civilă, nu trebuie, desigur, disprețuite și nici socotite lucruri de mică valoare; totuși, Biserica nu se află în întregime în realități de acest ordin, după cum nici omul nu constă în întregime în organismul trupului său muritor (119). Aceste elemente juridice, este adevărat, pe care și Biserica se întemeiază și care o alcătuiesc, provin din constituția dumnezeiască dată de Hristos și slujesc la atingerea scopului supranatural; cu toate acestea, ceea ce înalță societatea creștină la un grad care depășește cu totul orice ordine a firii este Duhul Răscumpărătorului nostru care, ca izvor al harurilor, al darurilor și al tuturor harismelor, umple pentru totdeauna și în chip lăuntric Biserica și lucrează în ea. Organismul trupului nostru este, desigur, o operă minunată a Creatorului; dar cât de mult este el întrecut de înalta demnitate a sufletului nostru! Tot astfel, structura socială a comunității creștine, care, de altfel, vestește înțelepciunea dumnezeiescului său Arhitect, este totuși de un ordin cu totul inferior atunci când este comparată cu darurile duhovnicești cu care este împodobită și din care trăiește, precum și cu izvorul lor dumnezeiesc.

Din cele pe care le-am tratat și le-am explicat până aici în această Scrisoare, Venerabili Frați, reiese cu limpezime că aceia se află într-o gravă eroare care își închipuie, după bunul lor plac, o Biserică oarecum ascunsă și nicidecum văzută; de asemenea, și aceia care o privesc ca pe o instituție omenească înzestrată cu un anumit corp de doctrină și cu rituri exterioare, însă lipsită de împărtășirea vieții supranaturale (120). Dimpotrivă, după cum Hristos, Capul și Modelul Bisericii, „nu este întreg dacă în El nu se vede decât firea cea văzută… ori firea dumnezeiască cea nevăzută, ci este unul singur prin și în amândouă firile; tot astfel și Trupul Său mistic” (121); căci Cuvântul lui Dumnezeu și-a luat o fire omenească supusă suferințelor pentru ca, după ce societatea văzută avea să fie întemeiată și consacrată prin sângele Său dumnezeiesc, „omul să fie chemat înapoi, prin cârmuirea văzută, la realitățile nevăzute” (122).

De aceea deplângem și osândim eroarea funestă a acelora care visează o pretinsă Biserică, un fel de societate formată și întreținută prin caritate, căreia — nu fără dispreț — îi opun o alta pe care o numesc juridică. Dar cu totul în zadar introduc această distincție: căci nu înțeleg că aceeași rațiune l-a determinat pe dumnezeiescul Răscumpărător să vrea, pe de o parte, ca adunarea oamenilor întemeiată de El să fie o societate desăvârșită în felul ei și înzestrată cu toate elementele juridice și sociale, spre a perpetua pe pământ opera mântuitoare a Răscumpărării (123); iar, pe de altă parte, ca această societate să fie îmbogățită de Duhul Sfânt, spre a atinge același scop, cu daruri și binefaceri supranaturale. Tatăl cel veșnic a voit ca ea să fie împărăția Fiului Său iubit (124); dar totuși o împărăție în care toți credincioșii să aducă un omagiu desăvârșit inteligenței și voinței lor (125) și să se conformeze cu smerenie și supunere Aceluia care pentru noi S-a făcut ascultător până la moarte (126). Prin urmare, nu poate exista nici o opoziție, nici o neînțelegere reală între misiunea așa-zis nevăzută a Duhului Sfânt și funcția juridică, primită de la Hristos, a Păstorilor și a Doctorilor; căci — precum în noi trupul și sufletul — ele se completează și se desăvârșesc reciproc și purced de la unul și același Mântuitor, care nu numai că a spus, insuflând Duhul dumnezeiesc: Primiți pe Duhul Sfânt (127), ci a și poruncit cu tărie și limpede: După cum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi (128), și: Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă (129).

Dar dacă Biserica poartă urme vădite ale condiției slăbiciunii noastre omenești, aceasta nu trebuie atribuită constituției sale juridice, ci mai degrabă acelei jalnice înclinări spre rău a indivizilor, pe care dumnezeiescul ei Întemeietor o îngăduie până și în mădularele cele mai înalte ale Trupului Său mistic, pentru a pune la încercare virtutea oilor și a păstorilor și pentru a face să crească în toți meritele credinței creștine. Căci Hristos, precum am spus, n-a voit ca păcătoșii să fie excluși din societatea întemeiată de El; dacă, așadar, unele mădulare ale Bisericii suferă de boală duhovnicească, acesta nu este un motiv de a micșora iubirea noastră față de Biserică, ci mai curând de a spori evlavia noastră față de mădularele ei.

Fără îndoială, evlavioasa noastră Mamă strălucește cu o splendoare nepătată în sacramentele prin care își naște și își hrănește fiii; în credința pe care o păstrează întotdeauna neatinsă de orice vătămare; în legile preasfinte pe care le impune tuturor și în sfaturile evanghelice pe care tuturor li le propune; în sfârșit, în harurile cerești și în harismele supranaturale prin care zămislește, cu o rodnicie neobosită (130), cete nenumărate de martiri, de mărturisitori și de fecioare.

Totuși, nu ei trebuie să i se impute neputințele și rănile unor mădulare ale sale, în numele cărora ea însăși cere în fiecare zi lui Dumnezeu: Iartă-ne greșelile noastre (131), și mântuirii sufletești ale cărora i se consacră fără încetare, cu toată puterea iubirii sale materne.

Așadar, atunci când numim „mistic” Trupul lui Hristos, însuși sensul acestui cuvânt ne dă o învățătură gravă. Este, în fond, avertismentul care răsună în aceste cuvinte ale sfântului Leon: „Recunoaște, o, creștine, demnitatea ta; și, făcut părtaș firii dumnezeiești, păzește-te să nu cazi iarăși, printr-o purtare nevrednică, în vechea ta josnicie: adu-ți aminte al cărui Cap și al cărui Trup ești mădular!” (132) Dorim acum, Venerabili Frați, să vorbim în mod cu totul deosebit despre unirea noastră cu Hristos în Trupul Bisericii. Dacă această unire, așa cum a spus foarte bine sfântul Augustin (133), este un lucru mare, tainic și dumnezeiesc, tocmai de aceea ea este, prea adesea, rău înțeleasă și rău explicată. Este limpede, mai întâi, că această unire este foarte strânsă: căci în Sfintele Scripturi nu numai că este asemănată cu legătura căsătoriei caste, cu unitatea vie a viței și a mlădițelor sale și cu solidaritatea organică a trupului nostru (134), ci ne este înfățișată ca fiind atât de intimă, încât — potrivit acelei expresii a Apostolului: El, Hristos, este Capul Trupului care este Biserica (135) — doctrina foarte veche și statornică a Părinților ne învață că dumnezeiescul Răscumpărător, împreună cu Trupul Său social, alcătuiește o singură persoană mistică sau, cum spune sfântul Augustin, Hristosul întreg (136).

Ba mai mult, Mântuitorul nostru însuși, în rugăciunea Sa arhierească, n-a șovăit să compare acest organism cu acea unitate sublimă prin care Fiul este în Tatăl și Tatăl în Fiul (137).

Așadar, unirea noastră cu Hristos și în Hristos izvorăște mai întâi din faptul că societatea creștină, prin voința Întemeietorului ei, formând un trup social desăvârșit, trebuie să cuprindă o unire a tuturor mădularelor care să le îngăduie să tindă împreună spre unul și același scop. Or, cu cât este mai nobil scopul spre care tinde această armonie, cu cât este mai dumnezeiesc izvorul din care purcede, cu atât mai sublimă este și unitatea care rezultă din ea. Și aici scopul este cu adevărat foarte înalt: este sfințirea necontenită a mădularelor acestui Trup, spre slava lui Dumnezeu și a Mielului care a fost junghiat (138). Iar izvorul este cu adevărat dumnezeiesc: nu numai bunăvoința Tatălui celui veșnic și voința expresă a Mântuitorului nostru, ci și, în mințile și în inimile noastre, inspirația lăuntrică și impulsul Duhului Sfânt. Dacă nu se poate săvârși nici cel mai mic act mântuitor decât în Duhul Sfânt, cum ar putea mulțimile nenumărate din orice neam și din orice obârșie să tindă într-un singur cuget spre slava cea mai înaltă a lui Dumnezeu unu și întreit, dacă nu prin puterea Aceluia care purcede de la Tatăl și de la Fiul printr-o iubire unică și veșnică?

Dar deoarece, precum am spus deja, prin voința Întemeietorului său, acest Trup de natură socială care este Trupul lui Hristos trebuie să fie un trup văzut, se cuvine ca această armonie a tuturor mădularelor să se arate și în afară, prin mărturisirea aceleiași credințe, precum și prin comuniunea acelorași taine, prin participarea la aceeași jertfă și, în sfârșit, prin punerea în practică și păzirea acelorași legi. Mai mult, este absolut necesar să existe, vădit pentru ochii tuturor, un Cap suprem, prin care colaborarea tuturor spre binele tuturor să fie îndrumată în chip eficace spre atingerea scopului propus: Noi l-am numit pe Vicarul lui Isus Hristos pe pământ. Căci, după cum dumnezeiescul Răscumpărător a trimis Duhul adevărului, pe Paracletul, ca să asume în locul Său (139) cârmuirea nevăzută a Bisericii, tot astfel lui Petru și urmașilor săi le-a încredințat mandatul de a ține locul Său pe pământ, pentru a asigura și cârmuirea văzută a cetății creștine.

Dar acestor legături juridice, care ar fi de ajuns prin ele însele ca să covârșească de departe legăturile oricărei societăți omenești, fie ea și cea mai înaltă, trebuie neapărat să li se adauge o unitate de alt ordin, întemeiată pe acele trei virtuți prin care suntem strâns uniți între noi și cu Dumnezeu: credința, nădejdea și caritatea.

Într-adevăr, după cum ne înștiințează Apostolul, nu există decât un singur Domn, o singură credință (140), credința prin care aderăm la un singur Dumnezeu și la Acela pe care El L-a trimis, Isus Hristos (141). Iar cât de strâns ne leagă această credință de Dumnezeu, ne-o arată cuvintele ucenicului iubit: Oricine a mărturisit că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el și el în Dumnezeu (142). Și nu suntem mai puțin strâns uniți între noi și cu dumnezeiescul nostru Cap prin credința noastră creștină: căci noi toți, cei credincioși, având același duh al credinței (143), suntem luminați de aceeași lumină a lui Hristos, suntem hrăniți cu aceeași hrană a lui Hristos, suntem cârmuiți de aceeași autoritate și de același magisteriu al lui Hristos. Iar dacă același duh al credinței trece prin noi ca o sevă, atunci toți trăim aceeași viață, în credința în Fiul lui Dumnezeu, care ne-a iubit și s-a dat pe Sine pentru noi (144); iar Hristos, Capul nostru, primit în noi printr-o credință vie și locuind în inimile noastre (145), va fi desăvârșitorul acestei credințe, după cum este și autorul ei (146).

După cum, prin credință, ne alipim aici jos de Dumnezeu ca de izvorul adevărului, tot astfel, prin virtutea nădejdii creștine, tindem către El ca spre izvorul fericirii, în așteptarea și binecuvântata speranță a venirii glorioase a marelui nostru Dumnezeu (147).

Din pricina acestei dorințe comune a împărăției cerești, pentru care am renunțat să avem aici o cetate statornică, ca să o căutăm pe cea viitoare (148) și să suspinăm după slava cerească, Apostolul Neamurilor nu a șovăit să spună: Nu este decât un singur Trup și un singur Duh, precum și voi ați fost chemați, prin chemarea voastră, la o singură nădejde (149); ba mai mult, este Hristos însuși, ca nădejde a slavei, Cel care locuiește în noi (150).

Dacă legăturile credinței și ale nădejdii, care ne unesc cu dumnezeiescul nostru Răscumpărător în Trupul Său mistic, au o mare greutate și o covârșitoare însemnătate, nu mai puțin mare este însemnătatea și puterea legăturilor carității. Căci, dacă deja în ordinea firii iubirea, izvor al adevăratei prietenii, este un lucru de mare preț, ce se va spune despre acea iubire cerească revărsată de Dumnezeu însuși în sufletele noastre? Dumnezeu este caritate, iar cel ce rămâne în caritate rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu în el (151). Or, această caritate, ca printr-o lege statornicită de Dumnezeu, are drept efect a-L face să Se coboare, printr-o răsplătire de iubire, în noi, cei ce-L iubim, potrivit cuvintelor: Dacă Mă iubește cineva… și Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la el și ne vom face locaș la el (152). Așadar, caritatea ne unește cu Hristos mai strâns decât orice altă virtute; și în aprinderea acestei flăcări cerești atâția fii ai Bisericii s-au bucurat să sufere pentru El ocări, să înfrunte totul, să biruie totul, până la cea din urmă suflare a vieții și până la vărsarea sângelui lor. De aceea Mântuitorul nostru ne îndeamnă cu putere prin aceste cuvinte: Rămâneți în iubirea Mea. Dar, fiindcă caritatea este fără tărie și fără viață dacă nu se arată și nu se împlinește în fapte bune, adaugă îndată: Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne în iubirea Mea; după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân în iubirea Lui (153).

Dar acestei iubiri față de Dumnezeu, față de Hristos, trebuie să-i răspundă caritatea față de aproapele. Căci cum am putea spune că îl iubim pe dumnezeiescul Răscumpărător, dacă îi urâm pe aceia pe care El i-a făcut mădulare ale Trupului Său mistic, răscumpărându-i cu însuși sângele Său cel prețios? De aici acel avertisment pe care ni-l dă Apostolul pe care Hristos l-a iubit mai mult decât pe ceilalți: Dacă cineva zice că îl iubește pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, este mincinos. Căci cel care nu îl iubește pe fratele său pe care îl vede, cum poate să îl iubească pe Dumnezeu pe care nu îl vede? Și această poruncă o avem de la Dumnezeu: ca cel care îl iubește pe Dumnezeu să îl iubească și pe fratele său (154). Ba încă trebuie afirmat și acest lucru: cu atât mai uniți vom fi cu Dumnezeu, cu Hristos, cu cât vom fi mai mult mădulare unii altora (155), plini de grijă unii pentru alții (156); iar, pe de altă parte, cu atât mai uniți vom fi între noi și legați prin caritate, cu cât mai arzătoare va fi iubirea care ne va uni cu Dumnezeu și cu dumnezeiescul nostru Cap.

Încă mai înainte de întemeierea lumii, Fiul unul-născut al lui Dumnezeu ne-a cuprins în cunoașterea Sa veșnică și infinită și în iubirea Sa fără sfârșit. Și tocmai pentru a arăta această iubire într-un chip văzut și cu adevărat admirabil, El și-a unit firea noastră în unitatea persoanei Sale; făcând astfel — precum observa cu o anume simplitate Maxim din Torino — ca „în Hristos, trupul nostru să fie cel care ne iubește” (157).

O asemenea cunoaștere plină de iubire, cu care dumnezeiescul Mântuitor ne-a urmărit din cea dintâi clipă a Întrupării Sale, depășește cea mai încordată strădanie a oricărei minți omenești: prin vederea fericită de care se bucura deja de îndată ce a fost zămislit în sânul dumnezeieștii Sale Maici, El își făcea necontenit și neîntrerupt prezente toate mădularele Trupului Său mistic și le cuprindea cu iubirea Sa răscumpărătoare. O, admirabilă plecare spre noi a dumnezeieștii duioșii! Și plan de necuprins al nemărginitei carități! În iesle, pe Cruce, în slava veșnică a Tatălui, Hristos cunoaște și ține unite toate mădularele Bisericii Sale într-un mod infinit mai limpede și mai iubitor decât o mamă pe copilul strâns la sânul ei și decât fiecare se cunoaște și se iubește pe sine însuși.

Din toate cele ce am spus până acum, Venerabili Frați, este lesne de înțeles de ce sfântul Pavel scrie atât de adesea că Hristos este în noi și că noi suntem în Hristos. Se mai poate dovedi aceasta și printr-un motiv mai subtil: Hristos este în noi, după cum am arătat mai sus pe larg, prin însuși Duhul Său, pe care ni-l împărtășește și prin care lucrează în noi, astfel încât tot ceea ce Duhul Sfânt săvârșește în noi ca dumnezeiesc trebuie spus că și Hristos o săvârșește acolo (158). Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, spune Apostolul, acela nu este al lui Hristos; iar dacă Hristos este în voi… duhul vostru este viață pentru dreptate (159).

Prin această aceeași împărtășire a Duhului lui Hristos se face că Biserica este, într-un anumit fel, plinătatea și împlinirea Răscumpărătorului; căci toate darurile, toate virtuțile, toate harismele care se află în chip eminent, îmbelșugat și lucrător în Cap se revarsă în toate mădularele Bisericii și se desăvârșesc în ele din zi în zi, potrivit locului fiecăruia în Trupul mistic al lui Isus Hristos; astfel încât se poate spune într-un anumit sens că Hristos se completează în toate privințele în Biserică (160). Și prin aceste cuvinte atingem însuși motivul pentru care, după gândul deja arătat pe scurt al sfântului Augustin, Capul mistic care este Hristos și Biserica, care pe pământ este ca un alt Hristos și îi ține locul, alcătuiesc un singur om nou, în care cerul și pământul se unesc pentru a continua lucrarea mântuitoare a Crucii: adică Hristos, Cap și Trup; Hristosul întreg.

Desigur, nu ignorăm că, în înțelegerea și expunerea acestei doctrine tainice a unirii noastre cu dumnezeiescul Răscumpărător și mai ales a locuirii Duhului Sfânt în suflete, se interpun multe văluri care, din pricina slăbiciunii minții care o cercetează, învăluie ca într-un nor această doctrină misterioasă. Dar știm, de asemenea, că din cercetarea sinceră și statornică a acestui adevăr, precum și din confruntarea diferitelor opinii și din concursul diferitelor teorii — cu condiția ca iubirea adevărului și respectul datorat Bisericii să cârmuiască aceste cercetări — pot izvorî lumini prețioase, care alcătuiesc, în acest fel de discipline sacre ca și în altele, un adevărat progres. De aceea, nu îi dezaprobăm pe aceia care deschid diferite căi, încearcă diferite sisteme pentru a pătrunde și a căuta să lumineze acest atât de adânc mister al minunatei noastre uniri cu Hristos. Totuși, iată un principiu care se impune tuturor și trebuie să rămână neclintit, dacă nu voiesc să se rătăcească departe de doctrina autentică și de învățătura exactă a Bisericii: acela că trebuie respins orice mod de unire mistică prin care credincioșii, într-un fel oarecare, ar depăși ordinea creatului și și-ar însuși dumnezeirea, astfel încât chiar și un singur atribut al Dumnezeului veșnic să poată fi atribuit lor în chip propriu. Să țină, în plus, cu tărie, și acest alt principiu cert, că, în această materie, tot ceea ce privește pe Dumnezeu considerat ca supremă cauză eficientă trebuie socotit comun persoanelor Sfintei Treimi.

Se cuvine, de asemenea, să se observe că este vorba aici de un mister ascuns, care, în exilul acestui pământ, acoperit fiind cu un anumit văl, nu va putea niciodată să fie pătruns cu totul și exprimat prin limbaj omenesc. Se spune că Persoanele dumnezeiești locuiesc în noi, întrucât, fiind prezente într-un chip nepătruns în făpturile vii înzestrate cu inteligență, ele se lasă atinse de acestea pe calea cunoașterii și a iubirii (161), însă într-un mod care depășește orice natură și care este absolut lăuntric și unic. Dacă voim totuși să încercăm a ne face măcar o oarecare idee despre aceasta, nu trebuie să neglijăm acea metodă pe care Conciliul Vatican o recomandă în asemenea chestiuni (162): anume să ne străduim să aflăm lumina care să îngăduie a deosebi măcar puțin tainele lui Dumnezeu, comparând tainele între ele și cu scopul cel din urmă către care sunt rânduite.

Așadar, foarte înțeleptul Nostru Predecesor, Leon al XIII-lea, de fericită amintire, are dreptate atunci când, vorbind despre același subiect al unirii noastre cu Hristos și al locuirii Duhului Sfânt în noi, își îndreaptă privirea spre acea viziune beatifică în care această însăși unire mistică își va afla împlinirea și desăvârșirea. „Acea unire minunată, pe care o numim «locuire», spune el, nu se deosebește decât prin condiție sau stare de aceea prin care Dumnezeu îi cuprinde pe aleșii Săi fericindu-i” (163). În această viziune ni se va da, într-un chip negrăit, să contemplăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul dumnezeiesc cu ochii minții noastre întăriți de lumină dumnezeiască, să asistăm noi înșine foarte de aproape, pe toată veșnicia, la purcederile Persoanelor dumnezeiești și să fim umpluți de o bucurie foarte asemănătoare cu aceea care alcătuiește fericirea Preasfintei și nedespărțitei Treimi.

Ceea ce am înfățișat până acum despre această unire foarte strânsă a Trupului mistic al lui Hristos cu Capul său ni s-ar părea neîmplinit dacă n-am adăuga măcar câteva cuvinte despre sfânta Euharistie, prin care o astfel de unire își află, ca să spunem așa, culmea în această viață muritoare. Căci, prin voința lui Hristos Domnul nostru, această legătură minunată, care nu va fi niciodată îndeajuns lăudată, prin care suntem uniți între noi și cu dumnezeiescul nostru Cap, este arătată credincioșilor într-un chip deosebit prin Jertfa euharistică. Acolo, într-adevăr, slujitorii sacri nu țin numai locul Mântuitorului nostru, ci și al întregului Trup mistic și al fiecăruia dintre credincioși; acolo, de asemenea, credincioșii înșiși, uniți cu preotul prin dorințe și rugăciuni unanime, îi oferă Tatălui celui veșnic Mielul neprihănit, făcut prezent pe altar numai prin glasul preotului; i-l oferă prin mâinile aceluiași preot, ca pe o jertfă prea plăcută de laudă și de ispășire, pentru nevoile întregii Biserici. Și după cum dumnezeiescul Răscumpărător murind pe Cruce s-a oferit Tatălui celui veșnic ca și Cap al întregului neam omenesc, tot astfel, în această ofrandă curată (164), El nu numai că se oferă pe Sine, ca și Cap al Bisericii, Tatălui ceresc, ci în Sine însuși își oferă și mădularele Sale mistice, întrucât le cuprinde pe toate, chiar și pe cele mai slabe și mai neputincioase, în Inima Sa preaiubitoare.

Sacramentul Euharistiei, în timp ce constituie o imagine vie și admirabilă a unității Bisericii — de vreme ce această pâine menită consacrării este alcătuită din unirea multor boabe (165) — ne împărtășește pe însuși autorul harului ceresc, pentru ca să sorbim din El acel Duh al carității prin care trăim nu viața noastră, ci viața lui Hristos și prin care, de asemenea, în toate mădularele Trupului Său social, îl iubim pe însuși Răscumpărătorul nostru.

Dacă, așadar, în împrejurările atât de triste care ne apasă în ceasul de față, mulți oameni se alipesc de Hristos Domnul nostru ascuns sub vălurile euharistice, până într-atât încât nici strâmtorarea, nici angoasa, nici foamea, nici golătatea, nici primejdiile, nici prigoana, nici sabia nu îi pot despărți de iubirea Lui (166), atunci, fără îndoială, sfânta Împărtășanie, readusă în zilele noastre, prin purtarea de grijă a Providenței, la o întrebuințare mai deasă, chiar din copilărie, poate deveni izvorul acelei tării care merge adesea până la a trezi și a susține eroismul la creștini.

Acestea sunt adevărurile, Venerabili Frați, care, înțelese cu evlavie și drept de către credincioși și păstrate cu grijă de ei, îi vor ajuta și să evite mai lesne erorile ce se nasc din cercetarea acestei doctrine grele, întreprinsă de unii după propriile lor păreri, nu fără mare primejdie pentru credința catolică și tulburare pentru minți.

Se găsesc, într-adevăr, unii care, neobservând îndeajuns că sfântul Pavel întrebuințează aici cuvintele numai în sens figurat și nedistingând, așa cum este neapărat de trebuință, sensurile particulare și proprii ale trupului fizic, moral și mistic, introduc o noțiune falsă de unitate atunci când îl fac pe dumnezeiescul Răscumpărător și mădularele Bisericii să se unească și să se contopească într-o singură persoană fizică; și, pe când atribuie oamenilor însușiri dumnezeiești, îl supun pe Hristos Domnul nostru erorilor și înclinării spre rău ale firii omenești. Nu numai credința și doctrina Părinților resping cu totul această învățătură greșită, ci și gândul și învățătura Apostolului Neamurilor, care, deși îl unește printr-o legătură minunată pe Hristos cu Trupul Său mistic, îi pune totuși unul în fața celuilalt ca pe Mire și Mireasă (167).

Nu mai puțin îndepărtată de adevăr este acea eroare primejdioasă care, din unirea tainică a lui Hristos cu noi toți, caută să desprindă un quietism nesănătos, atribuind întreaga viață spirituală a creștinilor și progresul lor în virtute numai acțiunii Duhului dumnezeiesc, cu excluderea și neglijarea conlucrării pe care trebuie să o aducem noi înșine. Desigur, nimeni nu poate tăgădui că Duhul lui Isus Hristos este izvorul unic din care curge toată puterea dumnezeiască în Biserică și în mădularele ei. Domnul, spune Psalmistul, va da harul și slava (168).

Dar pentru ca oamenii să stăruiască necontenit în faptele bune, să înainteze cu bucurie în har și în virtute, și, în sfârșit, nu numai să meargă cu bărbăție spre culmea desăvârșirii creștine, ci și să-i îndemne și pe alții să tindă spre ea pe cât le stă în putere, Duhul dumnezeiesc nu voiește să săvârșească toate acestea fără ca oamenii să-și aducă și ei partea lor prin strădania de fiecare zi. „Binefacerile dumnezeiești, spune sfântul Ambrozie, nu sunt pentru cei care dorm, ci pentru cei care lucrează” (169). Căci, dacă în trupul nostru muritor mădularele noastre se întăresc și devin viguroase printr-un exercițiu neîncetat, aceasta este cu mult mai adevărat în Trupul social al lui Isus Hristos, unde fiecare mădular se bucură de libertatea sa proprie, de răspunderea sa și de activitatea sa.

De aceea, acela care a spus: Dacă trăiesc, nu mai eu trăiesc, ci Hristos trăiește în mine (170), nu s-a temut să afirme în același timp: Harul lui Dumnezeu în mine n-a fost zadarnic, ci am lucrat mai mult decât ei toți: nu eu, ci harul lui Dumnezeu împreună cu mine (171). Este, așadar, limpede că, prin aceste doctrine înșelătoare, taina pe care o tratăm nu se întoarce spre înaintarea duhovnicească a credincioșilor, ci, vai!, spre pieirea lor.

Tot astfel se întâmplă și cu acea doctrină greșită potrivit căreia nu trebuie să se facă atâta caz de mărturisirea deasă a păcatelor veniale, fiindcă ea ar fi inferioară acelei mărturisiri generale pe care Mireasa lui Hristos, împreună cu aceia dintre fiii săi care îi sunt uniți în Domnul, o face în fiecare zi prin preoții săi înainte de a urca la altar. Este adevărat că există mai multe moduri, toate foarte lăudabile, după cum știți, Venerabili Frați, de a șterge aceste păcate; dar, pentru a înainta cu râvnă tot mai mare pe calea virtuții, voim să recomandăm cu putere acest obicei pios introdus de Biserică sub impulsul Duhului Sfânt, al mărturisirii dese, care sporește adevărata cunoaștere de sine, favorizează smerenia creștină, tinde să dezrădăcineze obiceiurile rele, luptă împotriva neglijenței duhovnicești și a căldicelii, curățește conștiința, întărește voința, se potrivește îndrumării sufletești și, prin efectul propriu al sacramentului, sporește harul. Așadar, cei care micșorează prețuirea mărturisirii dese în rândul tânărului cler să știe că săvârșesc o lucrare împotriva Duhului lui Hristos și foarte păgubitoare Trupului mistic al Mântuitorului nostru.

Mai sunt și unii care tăgăduiesc rugăciunilor noastre orice valoare de impetrație în sens propriu, ori încearcă să răspândească părerea că rugăciunile private au puțină valoare, adevărata valoare având-o mai degrabă rugăciunile publice înălțate în numele Bisericii, fiindcă ele pornesc chiar din Trupul mistic al lui Isus Hristos. Și aceasta este o eroare; căci Mântuitorul nu și-a unit numai Biserica drept Mireasă preaiubită, ci și, în ea, sufletele fiecăruia dintre credincioși, cu care dorește foarte mult să se întrețină în chip lăuntric, mai ales după sfânta Împărtășanie. Și, deși rugăciunea publică, întrucât purcede de la Maica noastră Biserica, întrece, prin vrednicia sa de Mireasă a lui Hristos, orice altă rugăciune, totuși toate rugăciunile, chiar și cele mai private, nu sunt lipsite nici de valoare, nici de eficacitate și chiar contribuie mult la folosul Trupului mistic, în care nimic bun, nimic drept nu este săvârșit de fiecare dintre mădulare, fără ca, prin comuniunea sfinților, să nu se răsfrângă și asupra mântuirii tuturor. Iar creștinii luați unul câte unul, pentru că sunt mădulare ale acestui Trup, nu pierd dreptul de a cere pentru ei înșiși haruri deosebite, chiar și de ordin vremelnic, rămânând însă supuși voinței lui Dumnezeu: căci ei rămân persoane distincte, supuse fiecare unor nevoi speciale (172). Cât despre prețuirea pe care toți trebuie s-o aibă față de meditarea adevărurilor cerești, nu numai documentele Bisericii o arată și o recomandă, ci și practica și pilda tuturor sfinților.

În sfârșit, unii pretind că rugăciunile noastre nu trebuie adresate persoanei înseși a lui Isus Hristos, ci mai degrabă lui Dumnezeu sau Tatălui celui veșnic prin Hristos, întrucât Mântuitorul nostru, ca și Cap al Trupului Său mistic, trebuie privit numai drept mijlocitor între Dumnezeu și oameni (173). Totuși, această părere este potrivnică nu numai spiritului Bisericii și obiceiului creștinilor, ci chiar adevărului. Căci Hristos, vorbind cu exactitate și precizie, este Capul întregii Sale Biserici atât după firea Sa dumnezeiască, cât și după firea Sa omenească (174); și, de altfel, El însuși a declarat în chip solemn: Dacă-Mi veți cere ceva în numele Meu, Eu o voi face (175).

Și, deși, mai ales în Jertfa euharistică — unde Hristos, fiind deopotrivă preot și jertfă, împlinește în chip deosebit rolul de împăciuitor — rugăciunile se adresează de cele mai multe ori Tatălui celui veșnic prin Fiul Său, totuși nu este rar, chiar și în sfânta Jertfă, ca ele să fie adresate dumnezeiescului Mântuitor. Căci toți creștinii trebuie să știe limpede că omul care este Hristos Isus este totodată Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu însuși. Și, prin urmare, atunci când Biserica luptătoare adoră și se roagă Mielului neprihănit și sfintei Ospii, ea pare că nu face altceva decât să răspundă glasului Bisericii triumfătoare care cântă fără încetare: Celui ce șade pe tron și Mielului: binecuvântare și cinste și slavă și putere în vecii vecilor (176).

După ce, Venerabili Frați, în explicarea acestei taine care cuprinde unirea noastră tainică cu Hristos, am luminat mințile cu lumina adevărului, ca Învățător al Bisericii universale, credem că este potrivit și sarcinii Noastre pastorale să îndemnăm și sufletele să iubească acest Trup mistic cu o caritate atât de arzătoare, încât aceasta să se arate nu numai în gânduri și în cuvinte, ci și în fapte. Căci, dacă credincioșii Legii Vechi au putut cânta despre cetatea lor pământească: Dacă te voi uita vreodată, Ierusalime, să fie dată uitării dreapta mea; să se lipească limba mea de cerul gurii mele dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu voi face din Ierusalim cea dintâi dintre bucuriile mele (177), cu cât mai multă mândrie și veselie nu trebuie să tresăltăm noi că locuim într-o cetate zidită din pietre vii și alese, pe muntele cel sfânt, avându-l pe Hristos Isus drept piatră de unghi supremă! (178)

Într-adevăr, nu se poate cugeta nimic mai slăvit, mai nobil, mai vrednic de cinste decât a aparține sfintei Biserici, catolice, apostolice și romane, prin care devenim mădularele unui Trup atât de sfânt, suntem cârmuiți de un Cap atât de sublim, suntem pătrunși de un singur Duh dumnezeiesc; în sfârșit, suntem hrăniți în acest exil pământesc cu o singură doctrină și cu o singură Pâine cerească, până când, în cele din urmă, vom merge să luăm parte la una și aceeași fericire veșnică în ceruri.

Dar, pentru ca să nu fim înșelați de îngerul întunericului prefăcut în înger al luminii (179), aceasta să fie legea supremă a iubirii noastre: să iubim Mireasa lui Hristos așa cum a voit-o Hristos și a dobândit-o cu sângele Său.

Se cuvine, așadar, să ne fie foarte dragi nu numai sacramentele prin care suntem hrăniți de această evlavioasă Mamă, nu numai solemnitățile în care ea ne mângâie și ne bucură, cântările sfinte și riturile liturgice prin care ne înalță sufletele spre cele cerești, ci și sacramentaliile și toate acele diferite exerciții de pietate prin care pătrunde cu dulceață duhul lui Hristos și mângâie sufletul credincioșilor. Avem datoria nu numai să răspundem, ca fii buni, iubirii ei materne, ci și să cinstim în ea autoritatea primită de la Hristos, care supune mințile noastre ascultării lui Hristos (180); trebuie, în sfârșit, să ascultăm de legile și de poruncile ei morale, uneori destul de împovărătoare pentru firea noastră căzută din nevinovăția dintâi; de asemenea, să ne domolim trupul răzvrătit printr-o pocăință de bunăvoie; ba mai mult, ni se recomandă să ne oprim uneori chiar de la plăceri care, de altminteri, nu au nimic vinovat în ele. Și nu este de ajuns să iubim acest Trup mistic din pricina Capului său dumnezeiesc și a privilegiilor cerești care îi fac slava; trebuie să-l iubim și cu o ardoare lucrătoare, așa cum se arată el în trupul nostru muritor, alcătuit cum este din elemente omenești și slabe, chiar dacă uneori acestea sunt nevrednice de locul pe care îl ocupă în acest Trup venerabil.

Or, pentru ca această iubire deplină și întreagă să locuiască în sufletele noastre și să crească din zi în zi, trebuie să ne deprindem să vedem în Biserică pe Hristos însuși. Căci Hristos este Acela care trăiește în Biserica Sa, El este Acela care, prin ea, învață, cârmuiește și împărtășește sfințenia; Hristos este Acela care se arată în felurite chipuri în diferitele mădulare ale societății Sale. De îndată ce creștinii se vor strădui, așadar, să trăiască într-adevăr din acest duh viu al credinței, nu numai că vor da cinstea și supunerea cuvenite mădularelor mai înalte ale acestui Trup mistic, și mai ales acelora care, prin porunca dumnezeiescului Cap, vor trebui într-o zi să dea seamă pentru sufletele noastre (181), ci îi vor iubi și pe aceia pentru care Mântuitorul nostru a avut o iubire cu totul deosebită: voim să spunem pe cei neputincioși, pe cei răniți, pe cei bolnavi, care cer ajutor material sau duhovnicesc; pe copiii a căror nevinovăție este astăzi atât de lesne primejduită și ale căror suflete fragede se modelează ca ceara; în sfârșit, pe cei săraci, în care, ajutându-i, trebuie recunoscută, cu cea mai adâncă milă, persoana însăși a lui Isus Hristos.

Într-adevăr, Apostolul are mare dreptate să ne avertizeze: Cu atât mai mult, mădularele trupului care par mai slabe sunt mai necesare; și acelea pe care le socotim mai puțin cinstite ale trupului sunt cele pe care le înconjurăm cu și mai multă cinste (182). Această afirmație, foarte gravă, pe care, în clipa de față, conștienți de obligația imperioasă ce ne apasă, socotim că trebuie să o repetăm, în timp ce vedem cu o durere adâncă ființe diforme, lipsite de minte sau atinse de boli ereditare, socotite uneori ca o povară supărătoare pentru societate și chiar lipsindu-le, uneori, viața; iar o asemenea purtare este lăudată de unii ca și cum ar fi o nouă invenție a progresului omenesc, cu totul conformă utilității generale. Dar ce om cu inimă nu înțelege că aceasta se împotrivește cu violență nu numai legii naturale și dumnezeiești (183), înscrisă în inima tuturor, ci și simțământului oricărui om civilizat? Sângele acestor ființe, mai dragi Răscumpărătorului nostru tocmai fiindcă sunt mai vrednice de milă, strigă de pe pământ către Dumnezeu (184).

Dar pentru ca această iubire sinceră, prin care trebuie să-l recunoaștem pe Mântuitorul nostru în Biserică și în mădularele ei, să nu slăbească puțin câte puțin, este foarte potrivit să-l privim pe Isus însuși ca model suprem al iubirii față de Biserică.

Și mai întâi să imităm nemărginirea acestei iubiri. Una este, într-adevăr, Mireasa lui Hristos, Biserica; totuși, iubirea dumnezeiescului Mire se întinde atât de larg, încât, fără a exclude pe nimeni, îmbrățișează în Mireasa sa întregul neam omenesc. Dacă Mântuitorul nostru și-a vărsat sângele, a făcut-o pentru a-i împăca pe Cruce cu Dumnezeu pe toți oamenii, chiar dacă ar fi despărțiți prin neam și prin sânge, și pentru a-i uni într-un singur Trup. Adevărata iubire a Bisericii cere, așadar, nu numai ca noi să fim, în Trupul însuși, mădulare unii altora, plini de grijă unii pentru alții (185), mădulare care trebuie să se bucure când un alt mădular este în cinste și să sufere împreună cu el când suferă (186); ci cere și ca, în ceilalți oameni care încă nu sunt uniți cu noi în Trupul Bisericii, să știm a recunoaște frați ai lui Hristos după trup, chemați împreună cu noi la aceeași mântuire veșnică. Fără îndoială, nu lipsesc, din nefericire, mai ales astăzi, oameni care laudă cu trufie lupta, ura și invidia drept mijloace de a înălța și de a exalta demnitatea și puterea omului. Dar noi, care vedem cu durere roadele jalnice ale acestei doctrine, să-L urmăm pe Regele nostru pașnic, care ne-a învățat nu numai să-i iubim pe cei ce nu aparțin aceluiași neam sau aceleiași obârșii (187), ci să-i iubim chiar și pe vrăjmașii noștri (188). Cu sufletul pătruns de dulce învățătură a Apostolului Neamurilor, să prăznuim împreună cu el lungimea, lărgimea, înălțimea și adâncimea iubirii lui Hristos (189); iubire pe care deosebirea de popoare sau de moravuri nu o poate rupe, pe care întinderea nemărginită a oceanului nu o poate micșora și pe care, în sfârșit, războaiele, purtate pentru o cauză dreaptă ori nedreaptă, nu o pot sfărâma.

În acest ceas atât de grav, Venerabili Frați, când atâtea dureri sfâșie trupurile și atâtea întristări apasă sufletele, trebuie ca noi toți să ne ridicăm la această iubire supranaturală, pentru ca, odată unite puterile tuturor oamenilor de bine — și Ne gândim în chip deosebit la aceia care lucrează în societăți de ajutor de tot felul —, să se poată veni în ajutorul unor atât de mari nevoi spirituale și materiale, într-o admirabilă întrecere de iubire și de milostivire; astfel vor străluci în lumea întreagă dărnicia generoasă și rodnicia nesecată a Trupului mistic al lui Isus Hristos.

Dar, deoarece întinderii iubirii cu care Hristos a iubit Biserica îi corespunde statornicia lucrătoare a aceleiași iubiri, să iubim și noi, cu aceeași voință stăruitoare și grabnică, Trupul mistic al lui Hristos. Or, nu a fost nici un moment în viața Răscumpărătorului nostru în care El să nu fi lucrat până la istovirea oboselii, deși era Fiul lui Dumnezeu, pentru a-Și întemeia Biserica și pentru a o întări: de la Întruparea Sa, când a pus primele temelii ale Bisericii, până la sfârșitul alergării Sale muritoare, prin pildele cele mai strălucite ale sfințeniei Sale, prin predica Sa, convorbirile Sale, chemările Sale, instituirile Sale. Dorim, așadar, ca toți cei care recunosc Biserica drept mamă să ia bine seama că nu numai slujitorii altarelor și aceia care s-au consacrat slujirii lui Dumnezeu în viața religioasă, ci și toate celelalte mădulare ale Trupului mistic al lui Isus Hristos, fiecare după partea sa, au datoria de a lucra cu energie și cu râvnă la zidirea și creșterea acestui Trup. Dorim să vedem că o atenție deosebită îi este acordată — lucru pe care, de altfel, îl fac în chip lăudabil — de către aceia care, militând în rândurile Acțiunii Catolice, colaborează cu episcopii și cu preoții în apostolat; și de către aceia care, în asociații pioase, își aduc ajutorul spre același scop. Cine nu vede, într-adevăr, că harnica lucrare a tuturor acestor creștini este, în împrejurările de față, de cel mai mare interes și de cea mai mare însemnătate?

Nu putem trece aici sub tăcere nici pe tații și pe mamele de familie, cărora Mântuitorul nostru le-a încredințat mădularele cele mai fragede ale Trupului Său mistic; îi îndemnăm stăruitor, pentru iubirea lui Hristos și a Bisericii, să vegheze cu cea mai mare grijă asupra copiilor care le-au fost dați în păstrare și să-i ferească de cursele de tot felul în care astăzi este atât de ușor să cazi.

Răscumpărătorul nostru și-a arătat iubirea arzătoare pe care o purta Bisericii Sale mai ales prin rugăciunile pioase pe care le-a adresat pentru ea Tatălui Său ceresc. Toți știți, Venerabili Frați — și Ne mulțumim să amintim aceasta — că, cu puțin înainte de a îndura supliciul Crucii, El a înălțat cele mai fierbinți rugăciuni pentru Petru (190), pentru ceilalți apostoli (191), iar, în sfârșit, pentru toți aceia care aveau să creadă în El prin propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu (192). Și noi, după pilda lui Hristos, îl rugăm în fiecare zi pe Domnul secerișului să trimită lucrători în holda Sa (193); în fiecare zi, rugăciunea noastră comună trebuie să se înalțe la cer și să recomande toate mădularele Trupului mistic: mai întâi pe episcopi, cărora le este încredințată grija deosebită a fiecărei dieceze; apoi pe preoți, pe călugări și pe călugărițe, care, chemați la slujirea lui Dumnezeu, în propria lor țară sau în ținuturile păgâne, apără, sporesc și lărgesc împărăția dumnezeiescului Răscumpărător. Fie ca această rugăciune comună să nu uite nici un mădular al acestui Trup venerabil; să-și aducă aminte în chip deosebit de aceia pe care îi apasă durerile și angoasele acestui pământesc surghiun ori pe care, după moarte, îi curățește focul ispășitor. Să nu-i uite nici pe aceia care se inițiază în doctrina creștină, pentru ca, cât mai curând, să poată fi sfințiți prin apa Botezului.

Și dorim cu stăruință ca aceste rugăciuni comune să-i cuprindă, cu iubire arzătoare, și pe aceia care încă nu au fost luminați de adevărul Evangheliei și nici nu au intrat în staulul Bisericii; sau care, printr-o nefericită ruptură a unității și a credinței, se află despărțiți de Noi, care, în ciuda nevredniciei Noastre, reprezentăm aici jos persoana lui Isus Hristos. De aceea, repetăm dumnezeiasca rugăciune a Mântuitorului nostru către Tatăl Său ceresc: Ca toți să fie una, precum Tu, Părinte, în Mine și Eu în Tine, așa și ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis (194).

Despre aceia înșiși care nu aparțin organismului văzut al Bisericii, bine știți, Venerabili Frați, că încă de la începutul Pontificatului Nostru i-am încredințat ocrotirii și călăuzirii Domnului, afirmând în chip solemn că, după pilda Bunului Păstor, Noi nu aveam decât o singură dorință: Ca ei să aibă viață și s-o aibă din belșug (195). Această asigurare solemnă voim să o reînnoim, după ce am implorat rugăciunile întregii Biserici în această Scrisoare enciclică, în care am cântat lauda „marelui și slăvitului Trup al lui Hristos” (196), chemându-i pe toți și pe fiecare cu toată dragostea Noastră să cedeze de bunăvoie și din inimă impulsurilor lăuntrice ale harului dumnezeiesc și să se străduiască a ieși dintr-o stare în care nimeni nu poate fi sigur de mântuirea sa veșnică (197); căci, chiar dacă, printr-un anumit dor și o anumită dorință neștiută, ei sunt rânduiți către Trupul mistic al Răscumpărătorului, sunt lipsiți de atât de multe și atât de mari ajutoare și favoruri cerești, de care nu se poate bucura decât în Biserica catolică. Să intre, așadar, în unitatea catolică și, uniți cu Noi în singurul organism al Trupului lui Isus Hristos, să alerge cu toții către unicul Cap într-o prea slăvită societate a iubirii (198). Fără a întrerupe vreodată rugăciunile noastre către Duhul iubirii și al adevărului, îi așteptăm cu brațele larg deschise, ca pe niște oameni care vin la pragul nu al unei case străine, ci al propriei lor case părintești.

Dar, deși dorim să se înalțe către Dumnezeu rugăciunea comună a întregului Trup mistic, pentru ca toate oile rătăcite să se întoarcă cât mai curând la unicul staul al lui Isus Hristos, declarăm totuși că este absolut necesar ca aceasta să se facă în mod liber și de bunăvoie, de vreme ce nimeni nu crede fără să vrea (199).

De aceea, dacă s-ar afla unii care, necrezând, ar fi în realitate siliți să intre în zidirea Bisericii, să se apropie de altar și să primească sacramentele, aceia, fără nici o îndoială, nu devin adevărați creștini (200); căci credința, fără de care este cu neputință a plăcea lui Dumnezeu (201), trebuie să fie un liber „omagiu al inteligenței și al voinței” (202). Dacă, așadar, s-ar întâmpla uneori, împotriva doctrinei statornice a Scaunului Apostolic (203), ca cineva să fie adus împotriva voinței sale la îmbrățișarea credinței catolice, Noi nu putem, conștienți de datoria Noastră, să nu osândim un asemenea procedeu. Căci, de vreme ce oamenii se bucură de voință liberă și pot, sub impulsul patimilor și al poftei rele, să abuzeze de libertatea lor, este necesar ca Tatăl luminilor, prin Duhul Fiului Său preaiubit, să-i atragă în chip eficace la adevăr. Iar dacă mulți, din nefericire, rătăcesc încă departe de adevărul catolic și nu voiesc să cedeze suflării harului dumnezeiesc, pricina este că nu numai ei înșiși (204), ci și creștinii, nu înalță către Dumnezeu, în acest scop, rugăciuni mai fierbinți. De aceea îndemnăm cu stăruință pe toți cei care ard de iubire pentru Biserică să se dăruiască neîncetat acestei lucrări, după pilda dumnezeiescului Răscumpărător.

Ba încă, mai ales în împrejurările de față, pare nu numai potrivit, ci necesar, să se înalțe către Dumnezeu rugăciuni fierbinți pentru regi și pentru prinți și pentru toți aceia care, puși în fruntea cârmuirii popoarelor, pot ajuta Biserica acordându-i ocrotire exterioară, pentru ca, toate reintrând în ordine, pacea, lucrare a dreptății (205), să răsară pentru neamul omenesc ostenit din valurile groaznice ale acestei furtuni, sub suflarea iubirii dumnezeiești, iar Maica noastră, sfânta Biserică, să poată duce o viață pașnică și liniștită, în toată pietatea și cinstea (206).

Trebuie să cerem lui Dumnezeu ca toți aceia care cârmuiesc popoarele să iubească înțelepciunea (207), astfel încât să nu-i atingă niciodată această grea hotărâre a Duhului Sfânt: Cel Preaînalt vă va cerceta inimile și vă va pătrunde gândurile, pentru că, fiind slujitorii împărăției Sale, n-ați judecat cu dreptate, nici n-ați păzit legea dreptății, nici n-ați umblat după voia lui Dumnezeu. În chip groaznic și deodată veți înțelege că o judecată foarte aspră se va exercita asupra celor care poruncesc. Căci celor mici li se iartă din milă, dar cei puternici vor fi pedepsiți cu putere. Dumnezeu, într-adevăr, nu Se pleacă înaintea nimănui și nu ține seamă de nici o mărire; fiindcă El însuși a creat pe cel mic și pe cel mare și poartă deopotrivă grijă de toți; dar celor mai puternici le este păstrată o pedeapsă mai aspră. Așadar, vouă, o, regi, vi se adresează cuvintele mele, pentru ca să învățați înțelepciunea și să nu ajungeți să cădeți (208).

Dar nu numai prin lucrarea Sa neîncetată și prin rugăciunea Sa stăruitoare și-a arătat Hristos Domnul nostru iubirea față de Mireasa Sa neprihănită, ci și prin durerile și angoasele pe care a voit să le îndure pentru ea de bunăvoie și cu iubire. După ce i-a iubit pe ai Săi… i-a iubit până la sfârșit (209). Și nu și-a dobândit Biserica decât cu însuși sângele Său (210). Să primim, așadar, a merge pe urmele însângerate ale Regelui nostru, după cum o cere siguranța mântuirii noastre: căci dacă ne-am unit cu El ca să creștem împreună cu El, reproducând moartea Lui, vom fi uniți și pentru a reproduce învierea Lui (211), iar dacă am murit împreună cu El, vom trăi și împreună cu El (212). Acest lucru îl cere deopotrivă și adevărata și lucrătoarea caritate față de Biserică și față de sufletele pe care ea le naște lui Hristos. Căci, deși Mântuitorul nostru, prin chinurile Sale crude și prin moartea Sa dureroasă, a meritat pentru Biserica Sa o comoară de haruri cu totul infinită, totuși, printr-un plan al Providenței dumnezeiești, aceste haruri nu ne sunt împărtășite decât treptat, iar belșugul lor mai mare sau mai mic depinde în mare măsură de faptele noastre bune, care dobândesc de bunăvoie de la Dumnezeu pentru oameni roua favorurilor cerești.

Iar această ploaie a harurilor cerești va fi, fără îndoială, foarte îmbelșugată dacă, nemulțumindu-ne numai să oferim lui Dumnezeu rugăciuni fierbinți, mai ales participând cu evlavie, chiar în fiecare zi dacă este cu putință, la Jertfa euharistică, nemulțumindu-ne numai să încercăm, prin îndatoririle carității creștine, să ușurăm nenorocirile atâtor lipsiți, vom prefera bunurilor trecătoare ale lumii bunurile nepieritoare, dacă ne vom înfrâna acest trup muritor prin pocăință de bunăvoie, refuzându-i plăcerile oprite și tratându-l chiar cu severitate și asprime; dacă, în sfârșit, vom primi cu smerenie, ca din mâna lui Dumnezeu, ostenelile și suferințele vieții de acum. Astfel, potrivit Apostolului, vom împlini în trupul nostru ceea ce lipsește pătimirii lui Hristos pentru Trupul Său, care este Biserica (213).

În timp ce scriem acestea, avem înaintea ochilor mulțimea, vai!, aproape fără număr, a nefericiților pentru care plângem cu durere: pe cei neputincioși, pe cei săraci, pe cei mutilați și pe atâția oameni pe care, din pricina propriilor lor suferințe ori a suferințelor celor apropiați, nu este rar să-i vedem istovindu-se până la moarte. Îi chemăm, așadar, părintește pe toți aceia care, din orice pricină, se află în întristare și în angoasă, să-și ridice privirile spre cer cu încredere și să-și ofere durerile Aceluia care, într-o zi, le va da în schimb o răsplată îmbelșugată. Toți să-și aducă aminte că suferința lor nu este zadarnică, ci le va fi de mare folos atât lor înșiși, cât și Bisericii, dacă, cu ochii ațintiți spre scop, o vor îndura cu răbdare. La împlinirea eficace a acestui plan contribuie în mod cu totul deosebit jertfa zilnică de sine către Dumnezeu, așa cum o practică membrii pioasei asociații numite Apostolatul Rugăciunii, asociație pe care dorim să o recomandăm în chip deosebit aici ca fiind foarte plăcută lui Dumnezeu.

Dacă în orice vreme trebuie să unim suferințele noastre cu cele ale dumnezeiescului Răscumpărător pentru a procura mântuirea sufletelor, astăzi mai mult ca oricând toți trebuie să-și facă din aceasta o datorie, în timp ce uriașa conflagrație a războiului aprinde aproape întreg pământul și dă naștere la atâtea morți, atâtea mizerii, atâtea nenorociri; astăzi mai mult ca oricând toți trebuie să-și facă o datorie din a renunța la vicii, la seducțiile lumii, la plăcerile neînfrânate ale trupului, precum și la deșertăciunea și zădărnicia bunurilor pământești, care nu folosesc la nimic pentru formarea creștină a minții și la nimic pentru dobândirea cerului. Mai degrabă trebuie să săpăm adânc în mințile noastre cuvintele atât de pline de autoritate ale nemuritorului Nostru Predecesor, Leon cel Mare, când afirma că prin Botez am devenit trupul Celui Răstignit (214), și acea splendidă rugăciune a sfântului Ambrozie: „Poartă-mă, o, Hristoase, pe Cruce, care este mântuirea celor rătăciți, în care singură se află odihna celor osteniți și viața celor care mor” (215).

Înainte de a încheia, nu ne putem opri de la a-i îndemna din nou pe toți creștinii să-și iubească Maica, sfânta Biserică, cu o iubire grăbită și lucrătoare. Pentru siguranța ei și pentru sporirea ei tot mai fericită, să-i oferim în fiecare zi Tatălui celui veșnic rugăciunile noastre, ostenelile noastre și angoasele noastre, dacă într-adevăr avem la inimă mântuirea familiei omenești universale răscumpărate prin sângele dumnezeiesc. Și, în timp ce cerul se întunecă de nori încărcați de fulgere și mari primejdii amenință întreaga comunitate omenească și Biserica însăși, să ne încredințăm pe noi înșine, precum și toate interesele noastre, Tatălui îndurărilor, adresându-I această rugăciune: „Coboară-Ți privirile, Te rugăm, Doamne, asupra familiei Tale, pentru care Domnul nostru Isus Hristos nu a șovăit să Se dea în mâinile celor nelegiuiți și să îndure supliciul Crucii” (216).

Fie ca Fecioara Maică a lui Dumnezeu, Venerabili Frați, să împlinească dorințele Noastre, care sunt, desigur, și ale voastre, și să ne dobândească tuturor adevărata iubire față de Biserică! Fie să ne asculte Fecioara Mamă, al cărei suflet preasfânt a fost, mai mult decât toate celelalte făpturi ale lui Dumnezeu laolaltă, umplut de dumnezeiescul Duh al lui Isus Hristos; ea, care a primit „în locul întregii naturi omenești” ca „o căsătorie duhovnicească să unească pe Fiul lui Dumnezeu și firea omenească” (217).

Ea a fost aceea care, printr-o naștere minunată, L-a adus pe lume pe Hristos Domnul nostru, izvorul oricărei vieți cerești și deja îmbrăcat, în sânul ei feciorelnic, cu demnitatea de Cap al Bisericii; ea a fost aceea care L-a înfățișat nou-născut celor dintâi dintre iudei și dintre păgâni care au venit să I se închine ca Profet, Rege și Preot. În plus, Fiul ei unul-născut, plecându-se rugăciunilor sale materne, a săvârșit la Cana Galileii minunea minunată prin care ucenicii Săi au crezut în El (218). Ea a fost aceea care, neatinsă de orice vină personală sau ereditară, mereu foarte strâns unită cu Fiul său, L-a oferit pe Golgota Tatălui celui veșnic, unind cu aceasta holocaustul drepturilor și al iubirii sale de mamă, ca o nouă Evă, pentru toți fiii lui Adam purtând întinăciunea păcatului originar; astfel aceea care, după trup, era mama Capului nostru, a devenit, printr-un nou titlu de suferință și de slavă, mama duhovnicească a tuturor mădularelor Sale. Ea a fost aceea care a dobândit prin rugăciunile sale foarte puternice ca Duhul dumnezeiescului Răscumpărător, dat deja pe Cruce, să fie împărtășit în ziua Cincizecimii, în daruri minunate, Bisericii abia născute. Ea a fost, în sfârșit, aceea care, purtând imensele sale dureri cu un suflet plin de tărie și de încredere, mai mult decât toți creștinii, adevărată Regină a martirilor, a împlinit ceea ce lipsea pătimirilor lui Hristos… pentru Trupul Său, care este Biserica (219); ea care a înconjurat Trupul mistic al lui Hristos, născut din Inima străpunsă a Mântuitorului nostru (220), cu aceeași grijă maternă și cu aceeași iubire plină de râvnă cu care îl încălzise și îl hrănise cu laptele ei pe Pruncul Isus în iesle.

Să o rugăm, așadar, pe Preasfânta Mamă a tuturor mădularelor lui Hristos (221), Inimii neprihănite a căreia Noi i-am consacrat cu încredere pe toți oamenii și care acum strălucește în cer în slava trupului și a sufletului ei și domnește împreună cu Fiul ei, să-și înmulțească stăruințele către El, pentru ca cele mai îmbelșugate râuri de haruri să curgă fără încetare din Cap în toate mădularele Trupului mistic și pentru ca ocrotirea ei preaputernică să apere Biserica astăzi ca și odinioară și să-i dobândească, în sfârșit, de la Dumnezeu, precum și întregii comunități omenești, vremuri mai liniștite.

Întărit de această nădejde de Sus, ca zălog al harurilor cerești și mărturie a deosebitei Noastre bunăvoințe, acordăm din toată inima, fiecăruia dintre voi, Venerabili Frați, și turmelor încredințate grijii voastre, Binecuvântarea Apostolică.

Dat la Roma, lângă Sfântul Petru, în sărbătoarea sfinților Apostoli Petru și Pavel, la 29 iunie, în anul 1943, al cincilea al Pontificatului Nostru.

NOTE

(1) Cf. Col. I, 24.

(2) Fapte XX, 28.

(3) Cf. Sf. PETRU, Epistola I, IV, 13.

(4) Cf. Ef. II, 21-22; Sf. PETRU, Epistola I, II, 5.

(5) Conciliul Vatican, sess. III: Const. De fide cath., cap. 4. Denzinger nr. 1796.

(6) Rom. V, 20.

(7) Cf. Sf. PETRU, Epistola II, I, 4.

(8) Ef. II, 3.

(9) Sf. IOAN III, 16.

(10) Sf. IOAN I, 12.

(11) Cf. Conc. Vatican: Const. de Eccl., prol. Denzinger nr. 1821.

(12) Cf. Conciliul Vatican: Const. de fid. cath., cap. 1. Denzinger nr. 1782.

(13) Col. I, 18.

(14) Rom. XII, 5.

(15) Leon al XIII-lea, Scrisoarea enciclică Satis cognitum din 29 iunie 1896. ASS XXVIII (1895-1896) 710. Cf. SVS nr. 605.

(16) Rom. XII, 4-5.

(17) I Cor. XII, 13.

(18) Cf. Ef. IV, 5.

(19) Sf. MATEI XVIII, 17.

(20) Cf. Sf. MATEI IX, 11; Sf. MARCU II, 16; Sf. LUCA XV, 2.

(21) Sf. AUGUSTIN, Epist. CLVII, 3, 22. PL 33, 686.

(22) Sf. AUGUSTIN, Sermo CXXXVII, 1. PL 38, 754.

(23) LEON al XIII-lea, Scrisoarea enciclică Divinum illud din 9 mai 1897. ASS XXIX (1897) 649. Cf. SVS nr. 9.

(24) Cf. Sf. IOAN XVII, 18.

(25) Cf. Sf. MATEI XVI, 18-19.

(26) Cf. Sf. IOAN XV, 15; XVII, 8 și 14.

(27) Cf. Sf. IOAN III, 5.

(28) Cf. Gen. III, 20.

(29) Sf. AMBROZIE, In Lucam II, 87. PL 15, 1585.

(30) Cf. Sf. MATEI XV, 24.

(31) Cf. Sf. TOMA, Summa theologica I-II, q. 103, art. 3 ad 2.

(32) Cf. Ef. II, 15.

(33) Cf. Col. II, 14.

(34) Cf. Sf. MATEI XXVI, 28, și I Cor. XI, 25.

(35) Sf. LEON CEL MARE, Sermo LXVIII, 3. PL 54, 374.

(36) Cf. Sf. IERONIM și Sf. AUGUSTIN, Epist. CXII, 14 și CXVI, 16. PL 22, 924 și 943; Sf. TOMA, Summa theologica I-II, q. 103, art. 3 ad 2; art. 4 ad 1; Conciliul din Florența: Decretul pro Iacobitis, MANSI XXXI, 1738. Denzinger nr. 712.

(37) Cf. II Cor. III, 6.

(38) Sf. TOMA, Summa theologica III, q. 42, art. 1.

(39) Cf. Sf. AUGUSTIN, De gratia Christi et peccato originali, XXV, 29. PL 44, 400.

(40) Cf. Ef. II, 14-16.

(41) Cf. Fapte II, 1-4.

(42) Cf. Sf. LUCA III, 22; Sf. MARCU I, 10.

(43) Col. I, 18.

(44) Cf. Ef. IV, 16; Col. II, 19.

(45) Col. I, 15.

(46) Col. I, 18; Apoc. I, 5.

(47) I Tim. II, 5.

(48) Cf. Sf. IOAN XII, 32.

(49) Cf. Sf. CHIRIL al Alexandriei, Comm. in Joannem, I, 4. PG 73, 69; Sf. TOMA, Summa theologica I, q. 20, art. 4 ad 1.

(50) Sf. AMBROZIE, Hexaem. VI, 55. PL 14, 265.

(51) Cf. Sf. AUGUSTIN, De Agone christiano, XX, 22. PL 40, 301.

(52) Cf. Sf. TOMA, Summa theologica I, q. 22, art. 1-4.

(53) Cf. Sf. IOAN X, 1-18; Sf. PETRU, Epistola I, V, 1-5.

(54) Cf. Sf. IOAN VI, 64.

(55) Proverbe XXI, 1.

(56) Sf. PETRU, Epistola I, II, 25.

(57) Cf. Fapte VIII, 26; IX, 1-19; X, 1-7; XII, 3-10.

(58) Fil. IV, 7.

(59) Cf. LEON al XIII-lea, Scrisoarea enciclică Satis cognitum din 29 iunie 1896. ASS XXVIII (1895-1896) 725. Cf. SVS nr. 630.

(60) Sf. LUCA XII, 32.

(61) BONIFACIU al VIII-lea, Bula Unam sanctam din 18 noiembrie 1302. Cf. Corp. Iur. Can., Extr. comm., I, 8, 1. Denzinger nr. 468.

(62) Sf. GRIGORIE CEL MARE, Moralia, XIV, 35, 43. PL 75, 1062.

(63) Cf. Conciliul Vatican: Const. de Eccl., sess. IV, cap. 3. Denzinger nr. 1828.

(64) Cf. Codul de Drept Canonic, c. 329, 1.

(65) I Paral. XVI, 22; Ps. CIV, 15.

(66) Cf. Sf. PETRU, Epistola I, V, 3.

(67) I Tim. VI, 20.

(68) Cf. Sf. GRIGORIE CEL MARE, Ep. ad Eulog., 30. PL 77, 933.

(69) I Cor. XII, 21.

(70) Sf. IOAN XV, 5.

(71) Cf. Ef. IV, 16; Col. II, 19.

(72) Sf. TOMA, Comm. in ep. ad Eph., cap. I, lect. 8; Evr. II, 16-17.

(73) Fil. II, 7.

(74) Sf. PETRU, Epistola II, I, 4.

(75) Rom. VIII, 29.

(76) Col. III, 10.

(77) Sf. IOAN, Epistola I, III, 2.

(78) Col. I, 19.

(79) Sf. IOAN XVII, 2.

(80) Col. II, 3.

(81) Cf. Sf. IOAN I, 14-16.

(82) Sf. IOAN I, 18.

(83) Sf. IOAN III, 2.

(84) Sf. IOAN XVIII, 37.

(85) Sf. IOAN VI, 69.

(86) Cf. Sf. AUGUSTIN, De cons. evang., I, 35, 54. PL 34, 1070.

(87) Evr. XII, 2.

(88) Cf. Sf. CHIRIL al Alexandriei, Ep. 55 de Symb. PG 77, 293.

(89) Sf. IOAN XV, 5.

(90) Cf. Sf. TOMA, Summa theologica III, q. 64, art. 3.

(91) Ef. IV, 7.

(92) Ef. IV, 16; cf. Col. II, 19.

(93) Cf. Sf. ROBERT BELLARMIN, De Rom. Pont., I, 9; De Concil., II, 19.

(94) I Cor. XII, 12.

(95) Fapte IX, 4; XXII, 7; XXVI, 14.

(96) Cf. Sf. GRIGORIE de Nyssa, De vita Moysis. PG 44, 385.

(97) Sf. AUGUSTIN, Sermo CCCLIV, 1. PL 39, 1563.

(98) Cf. Sf. IOAN XVII, 18; XX, 21.

(99) Cf. LEON al XIII-lea, Scrisoarea enciclică Sapientiae christianae din 10 ianuarie 1890. ASS XXII (1889-1890) 392; Scrisoarea enciclică Satis cognitum din 29 iunie 1896. ASS XXVIII (1895-1896) 710. Cf. SVS nr. 875 și nr. 605.

(100) Rom. VIII, 9; Gal. IV, 6. Cf. II Cor. III, 17.

(101) Cf. Sf. IOAN XX, 22.

(102) Cf. Sf. IOAN III, 34.

(103) Cf. Ef. I, 8; IV, 7.

(104) Cf. Rom. VIII, 14-17; Gal. IV, 6-7.

(105) II Cor. III, 18.

(106) LEON al XIII-lea, Scrisoarea enciclică Divinum illud din 9 mai 1897. ASS XXIX (1897) 650. Cf. SVS nr. 11.

(107) Gal. II, 20.

(108) Cf. Sf. AMBROZIE, De Elia et jejunio 10, 36-37. PL 14, 710; In Psalm. CXVIII, Sermo 20, 2. PL 15, 1483.

(109) Ef. V, 23.

(110) Sf. IOAN IV, 42.

(111) I Tim. IV, 10.

(112) Fapte XX, 28.

(113) Sf. AUGUSTIN, Enarr. in Ps. LXXXV, 5. PL 37, 1085.

(114) CLEMENT al Alexandriei, Strom. VII, 2. PG 9, 413.

(115) I Cor. III, 22-23; PIUS al XI-lea, Scrisoarea enciclică Divini Redemptoris din 19 martie 1937. AAS XXIX (1937) 80.

(116) Sf. TOMA, De Veritate, q. 29, art. 4, c.

(117) Cf. LEON al XIII-lea, Scrisoarea enciclică Sapientiae christianae din 10 ianuarie 1890. ASS XXII (1889-1890) 392. Cf. SVS nr. 875.

(118) Cf. LEON al XIII-lea, Scrisoarea enciclică Satis cognitum din 29 iunie 1896. ASS XXVIII (1895-1896) 724. Cf. SVS nr. 637.

(119) Cf. LEON al XIII-lea, Scrisoarea enciclică Satis cognitum din 29 iunie 1896. ASS XXVIII (1895-1896) 710. Cf. SVS nr. 605.

(120) Cf. LEON al XIII-lea, Scrisoarea enciclică Satis cognitum din 29 iunie 1896. ASS XXVIII (1895-1896) 710. Cf. SVS nr. 606.

(121) LEON al XIII-lea, ibidem, p. 710. Cf. SVS nr. 606.

(122) Sf. TOMA, De veritate, q. 29, art. 4 ad 3.

(123) Cf. Conciliul Vatican, sess. IV: Const. dogm. de Eccl., prol. Denzinger nr. 1821.

(124) Col. I, 13.

(125) Cf. Conciliul Vatican, sess. III: Const. de fide cath., cap. 3. Denzinger nr. 1790.

(126) Fil. II, 8.

(127) Sf. IOAN XX, 22.

(128) Sf. IOAN XX, 21.

(129) Sf. LUCA X, 16.

(130) Cf. Conciliul Vatican, sess. III: Const. de fide cath., cap. 3. Denzinger nr. 1794.

(131) Sf. MATEI VI, 12.

(132) Sf. LEON CEL MARE, Sermo XXI, 3. PL 54, 192-193.

(133) Cf. Sf. AUGUSTIN, Contra Faustum, 21, 8. PL 42, 392.

(134) Cf. Ef. V, 22-23; Sf. IOAN XV, 1-5; Ef. IV, 16.

(135) Col. I, 18.

(136) Sf. AUGUSTIN, Enarr. in Ps. XVII, 51, și XC, II, 1. PL 36, 154 și 37, 1159.

(137) Cf. Sf. IOAN XVII, 21-23.

(138) Cf. Apoc. V, 12-13.

(139) Cf. Sf. IOAN XIV, 16 și 26.

(140) Ef. IV, 5.

(141) Cf. Sf. IOAN XVII, 3.

(142) Sf. IOAN, Epistola I, IV, 15.

(143) II Cor. IV, 13.

(144) Gal. II, 20.

(145) Ef. III, 17.

(146) Evr. XII, 2.

(147) Tit II, 13.

(148) Cf. Evr. XIII, 14.

(149) Ef. IV, 4.

(150) Cf. Col. I, 27.

(151) Sf. IOAN, Epistola I, IV, 16.

(152) Sf. IOAN XIV, 23.

(153) Sf. IOAN XV, 9-10.

(154) Sf. IOAN, Epistola I, IV, 20-21.

(155) Rom. XII, 5.

(156) I Cor. XII, 25.

(157) MAXIM din Torino, Sermo XXIX. PL 57, 594.

(158) Cf. Sf. TOMA, Comm. in Ep. ad Eph., cap. II, lect. 5.

(159) Rom. VIII, 9-10.

(160) Cf. Sf. TOMA, Comm. in Ep. ad Eph., cap. I, lect. 8.

(161) Cf. Sf. TOMA, Summa theologica I, q. 43, art. 3.

(162) Conciliul Vatican, sess. III: Const. de fide cath., cap. 4. Denzinger nr. 1795.

(163) LEON al XIII-lea, Scrisoarea enciclică Divinum illud din 9 mai 1897. ASS XXIX (1897) 653. Cf. SVS nr. 17.

(164) Malahia I, 11.

(165) Cf. Didachè IX, 4. Cf. BILLMEYER, Die apostolischen Vater, 1924, p. 6.

(166) Rom. VIII, 35.

(167) Cf. Ef. V, 22-23.

(168) Ps. LXXXIII, 12.

(169) Sf. AMBROZIE, Expos. Evang. sec. Lucam IV, 49. PL 15, 1626.

(170) Gal. II, 20.

(171) I Cor. XV, 10.

(172) Cf. Sf. TOMA, Summa theologica II-II, q. 83, art. 5 și 6.

(173) I Tim. II, 5.

(174) Cf. Sf. TOMA, De Veritate, q. 29, art. 4, c.

(175) Sf. IOAN XIV, 14.

(176) Apoc. V, 13.

(177) Ps. CXXXVI, 5-6.

(178) Ef. II, 20; Sf. PETRU, Epistola I, II, 6.

(179) Cf. II Cor. XI, 14.

(180) Cf. II Cor. X, 5.

(181) Cf. Evr. XIII, 17.

(182) I Cor. XII, 22-23.

(183) Cf. Decretul Sfântului Oficiu din 2 dec. 1940. AAS XXXII (1940) 553.

(184) Gen. IV, 10.

(185) Cf. Rom. XII, 5; I Cor. XII, 25.

(186) I Cor. XII, 26.

(187) Cf. Sf. LUCA X, 33-37.

(188) Cf. Sf. LUCA VI, 27-35; Sf. MATEI V, 44-48.

(189) Ef. III, 18.

(190) Cf. Sf. LUCA XXII, 32.

(191) Cf. Sf. IOAN XVII, 9-19.

(192) Cf. Sf. IOAN XVII, 20-23.

(193) Sf. MATEI IX, 38; Sf. LUCA X, 2.

(194) Sf. IOAN XVII, 21.

(195) PIUS al XII-lea, Scrisoarea enciclică Summi Pontificatus din 20 octombrie 1939. AAS XXXI (1939) 419; Sf. IOAN X, 10.

(196) Sf. IRINEU, Adv. Haer., IV, 33, 7. PG 7, 1076.

(197) Cf. PIUS al IX-lea, Iam vos omnes, 13 sept. 1868. Act. Conc. Vat., CL VII, 10.

(198) Cf. Sf. GELASIU I, Epist. XIV. PL 59, 89.

(199) Cf. Sf. AUGUSTIN, In Ioann. Ev. tract. XXVI, 2. PL 30, 1607.

(200) Cf. Sf. AUGUSTIN, In Joann. Ev. tract. XXVI, 2. PL 30, 1607.

(201) Evr. XI, 6.

(202) Conciliul Vatican: Const. de fide cath., sess. III, cap. 3. Denzinger nr. 1790.

(203) Cf. LEON al XIII-lea, Scrisoarea enciclică Immortale Dei din 1 nov. 1885. ASS XVIII (1885) 174-175; Codul de Drept Canonic, c. 1351.

(204) Cf. Sf. AUGUSTIN, loc. cit.

(205) Isaia XXXII, 17.

(206) I Tim. II, 2.

(207) Cf. Înțelepciunea VI, 23.

(208) Înțelepciunea VI, 4-10.

(209) Sf. IOAN XIII, 1.

(210) Fapte XX, 28.

(211) Rom. VI, 5.

(212) II Tim. II, 11.

(213) Col. I, 24.

(214) Cf. Sf. LEON CEL MARE, Sermo LXIII, 6; Sermo LXVI, 3. PL 54, 357 și 366.

(215) Sf. AMBROZIE, In Ps. CXVIII, XXII, 30. PL 15, 1521.

(216) Oficiul Săptămânii Sfinte.

(217) Sf. TOMA, Summa theologica III, q. 30, art. 1.

(218) Sf. IOAN II, 11.

(219) Col. I, 24.

(220) Cf. Oficiul sărbătorii Preasfintei Inimi, imnul de la Vecernie.

(221) Cf. PIUS al X-lea, Scrisoarea enciclică Ad diem illum din 2 februarie 1904. ASS XXXVI (1903-1904) 453.