SCRISOARE ENCICLICĂ

DESPRE UNELE OPINII FALSE
CARE AMENINȚĂ SĂ RUINEZE
TEMELIILE DOCTRINEI CATOLICE

Venerabili Frați,

Faptul că întreaga familie umană nu este în acord în materie religioasă și morală și că tinde să se îndepărteze de adevăr constituie, pentru orice om cinstit și cu atât mai mult pentru toți adevărații fii ai Bisericii, un motiv de durere foarte vie: în toate timpurile, fără îndoială, dar cu atât mai mult astăzi, când vedem lovite din toate părțile principiile înseși ale formării creștine.

Nu ne putem mira, desigur, că neînțelegerile în aceste domenii și îndepărtarea de adevăr au existat întotdeauna în afara staulului lui Hristos. Într-adevăr, dacă, cel puțin în principiu, rațiunea umană este, prin propria sa putere și prin singura lumină naturală, capabilă să ajungă la cunoașterea adevărată și sigură a unui Dumnezeu unic și personal, care, prin Providența Sa, ocrotește și guvernează lumea, precum și la înțelegerea legii naturale înscrise de Dumnezeu în sufletele noastre, totuși numeroase sunt piedicile care împiedică aceeași rațiune să se folosească eficient și rodnic de puterea sa proprie. Căci, într-adevăr, adevărurile care privesc pe Dumnezeu și raporturile care există între Dumnezeu și oameni nu depășesc ele cu totul ordinea lucrurilor sensibile? Și, odată trecute în domeniul vieții practice pe care trebuie să o informeze, nu cer ele dăruirea de sine și abnegația? Or, inteligența umană, în căutarea unor asemenea adevăruri înalte, întâmpină o mare dificultate, mai întâi din cauza impulsului simțurilor și al imaginației, și apoi din cauza patimilor vicioase născute din păcatul originar. Astfel se explică de ce oamenii ajung atât de ușor să se convingă pe ei înșiși că, în acest domeniu, este fals sau cel puțin îndoielnic tot ceea ce nu doresc să fie adevărat.

De aceea trebuie să se țină că revelația divină este moralmente necesară pentru ca toate acelea care, în materie de credință și de moravuri, nu sunt în sine inaccesibile rațiunii să poată fi cunoscute, în starea actuală a genului omenesc, de către toți, cu ușurință, cu o certitudine fermă și fără amestec de eroare (1).

Mai mult încă, spiritul uman poate întâmpina uneori dificultăți chiar și în a formula o judecată certă de „credibilitate” cu privire la credința catolică, deși Dumnezeu a rânduit un mare număr de semne exterioare strălucite care ne permit să demonstrăm, în mod sigur, originea divină a religiei creștine numai prin luminile naturale ale rațiunii noastre. Într-adevăr, fie că este condus de prejudecăți, fie că este împins de patimi și de voința rea, omul poate să refuze și să se împotrivească atât evidenței irefutabile a semnelor exterioare, cât și luminilor cerești pe care Dumnezeu le revarsă în sufletele noastre.

Oricine observă cu atenție pe cei care sunt în afara staulului lui Hristos descoperă fără greutate principalele căi pe care s-au angajat un mare număr de savanți. Aceștia pretind, într-adevăr, că sistemul numit al evoluției se aplică originii tuturor lucrurilor; totuși, dovezile acestui sistem nu sunt irefutabile nici măcar în domeniul limitat al științelor naturale. Ei îl admit însă fără nici o prudență, fără discernământ și îi auzim mărturisind, cu complacere și nu fără îndrăzneală, postulatul monist și panteist al unui unic întreg supus în mod fatal unei evoluții continue. Or, tocmai de acest postulat se folosesc partizanii comunismului pentru a face să triumfe și să răspândească materialismul lor dialectic, în scopul de a smulge din suflete orice idee despre Dumnezeu.

Ficțiunea acestei faimoase evoluții, care duce la respingerea a tot ceea ce este absolut, constant și imuabil, a deschis calea unei filosofii noi și rătăcite, care, depășind idealismul, imanentismul și pragmatismul, s-a numit existențialism, pentru că, neglijând esențele imuabile ale lucrurilor, nu se preocupă decât de existența fiecăruia.

La aceasta se adaugă un fals istoricism care, atașându-se numai de evenimentele vieții omenești, răstoarnă temeliile oricărui adevăr și ale oricărei legi absolute în domeniul filosofiei și cu atât mai mult în cel al dogmelor creștine.

În fața unei asemenea confuzii de opinii, am putea, fără îndoială, să fim întrucâtva mângâiați văzând pe cei care, altădată hrăniți cu principiile raționalismului, doresc astăzi să se întoarcă la izvoarele adevărului revelat de Dumnezeu, recunoscând și mărturisind că Cuvântul lui Dumnezeu, păstrat în Sfânta Scriptură, este într-adevăr temelia științelor noastre sacre. Dar cum să nu fim întristați văzând că un mare număr dintre ei disprețuiesc cu atât mai mult rațiunea umană cu cât aderă mai ferm la Cuvântul lui Dumnezeu și resping cu atât mai energic magisteriul ecleziastic cu cât exaltă mai mult autoritatea lui Dumnezeu care revelează: ei uită, făcând aceasta, că acest magisteriu a fost instituit de Hristos Domnul nostru pentru a păstra și a interpreta depozitul divin revelat. Toate aceste pretenții nu numai că sunt în vădită contradicție cu Sfânta Scriptură, dar sunt dovedite false și prin experiența tuturor. Într-adevăr, cei care sunt despărțiți de adevărata Biserică se plâng adesea, și în mod public, de dezacordul lor în materie dogmatică, ajungând să mărturisească, ca fără voie, necesitatea unui magisteriu viu.

Pe de altă parte, teologii și filosofii catolici, cărora le revine greaua sarcină de a apăra adevărul divin și uman și de a-l insufla tuturor sufletelor, nu au dreptul să ignore sau să neglijeze sistemele care se abat, mai mult sau mai puțin, de la calea dreaptă. Mai mult, ei trebuie să le cunoască în profunzime, mai întâi pentru că nu pot fi vindecate decât relele bine cunoscute, apoi pentru că în sistemele eronate se poate ascunde o oarecare rază de adevăr și, în sfârșit, pentru că aceste erori împing spiritul să cerceteze cu mai multă grijă și să aprecieze mai bine cutare sau cutare adevăr filosofic și teologic.

Ah! dacă filosofii și teologii noștri s-ar fi străduit să tragă din examinarea prudentă a acestor sisteme folosul despre care vorbim, nu ar exista pentru magisteriul Bisericii nici un motiv de a interveni. Totuși, chiar dacă socotim că doctorii catolici s-au ferit, în general, de aceste erori, nu este mai puțin adevărat că există astăzi, ca și în timpurile apostolice, unii care, pentru a se atașa mai mult decât se cuvine de noutăți, de teamă să nu pară ignoranți față de tot ceea ce aduce un secol de progres științific, caută să se sustragă călăuzirii magisteriului sacru; și astfel se află în mare pericol de a se îndepărta treptat de adevărul revelat de Dumnezeu și de a-i duce cu ei și pe alții în eroare.

Mai mult încă, observăm un alt pericol, cu atât mai grav cu cât este mai ascuns sub vălul virtuții. Într-adevăr, printre cei care deplâng neînțelegerea dintre oameni și confuzia spiritelor, sunt mulți care se arată animați de un zel imprudent pentru suflete: în ardoarea lor, ard de dorința presantă de a dărâma zidurile care îi separă pe oameni de bună credință; și îi vedem atunci adoptând un „irenism” astfel încât, lăsând deoparte tot ceea ce dezbină, nu se mulțumesc doar să urmărească lupta împotriva unui ateism invadator prin unirea tuturor forțelor, ci ajung până la a lua în considerare o conciliere a contrariilor, chiar dacă ar fi vorba de dogme. Și, după cum unii altădată au întrebat dacă apologetica tradițională a Bisericii nu constituia mai degrabă un obstacol decât un ajutor pentru a câștiga sufletele la Hristos, astăzi sunt încă unii care nu se tem să ridice, cu seriozitate, problema de a ști dacă teologia și metoda sa, așa cum sunt ele predate în școlile noastre cu aprobarea autorității ecleziastice, nu trebuie nu numai perfecționate, ci întru totul reformate. Ei cred că astfel împărăția lui Hristos ar fi mai eficient răspândită în toate părțile lumii printre oameni de orice cultură și de orice opinie religioasă.

Și dacă aceștia nu ar pretinde decât să adapteze știința ecleziastică și metoda ei la condițiile și necesitățile timpului nostru, oferindu-ne un plan nou, aproape că nu ar exista motiv de alarmare; însă, purtați de un irenism imprudent, unii par să considere drept obstacole în calea restabilirii unității fraterne tot ceea ce se sprijină pe legile și pe principiile înseși date de Hristos și pe instituțiile pe care El le-a întemeiat, pe tot ceea ce se ridică, în cele din urmă, ca tot atâtea apărări și sprijiniri ale integrității credinței: prăbușirea întregului ar asigura unirea, cred ei; dar, să o spunem, aceasta ar duce la ruină.

Aceste opinii noi, fie că se inspiră dintr-o dorință condamnabilă de noutate, fie dintr-un motiv în sine vrednic de laudă, nu sunt expuse întotdeauna cu aceeași grabă, cu aceeași precizie și în aceiași termeni; să adăugăm că ele sunt departe de a obține acordul unanim al autorilor lor. Într-adevăr, ceea ce unii astăzi învață în mod voalat, cu precauții și distincții, alții vor propune mâine cu mai multă îndrăzneală, pe față și fără nici o măsură, provocând astfel scandalul multora, mai ales în rândul clerului tânăr, și aducând un grav prejudiciu autorității Bisericii. Dacă în lucrările tipărite se arată mai multă prudență în exprimare, în particular există mai multă libertate în disertațiile care se comunică între ei, în conferințe și în adunări. Și aceste opinii nu sunt răspândite numai în rândul clerului secular și regulat, în Seminarii și în institutele religioase, ci și între laici, și mai ales între cei care se consacră instruirii tineretului.

În ceea ce privește teologia, intenția unora este de a slăbi cât mai mult posibil semnificația dogmelor și de a elibera dogma de formularea în uz în Biserică de atâta timp și de noțiunile filosofice în vigoare la Doctorii catolici, pentru a reveni, în expunerea doctrinei catolice, la modul de exprimare al Sfintei Scripturi și al Părinților. Ei nutresc speranța că dogma, astfel eliberată de elementele pe care le consideră extrinseci revelației, va putea fi comparată cu folos cu opiniile dogmatice ale celor despărțiți de unitatea Bisericii; și astfel s-ar ajunge la asimilarea în dogma catolică a tot ceea ce place dizidenților.

Mai mult, odată ce doctrina catolică va fi redusă la o asemenea stare, calea va fi deschisă, cred ei, pentru a răspunde nevoilor timpului, exprimând dogma prin intermediul noțiunilor filosofiei moderne, de pildă ale imanentismului, idealismului, existențialismului sau ale oricărui alt sistem viitor. Că acest lucru poate și chiar trebuie să fie făcut astfel, unii, mai îndrăzneți, îl afirmă pentru motivul, spun ei, că misterele credinței nu pot fi exprimate prin noțiuni adecvate și adevărate, ci numai prin noțiuni aproximative și mereu schimbătoare, prin care adevărul este indicat, fără îndoială, până la un anumit punct, dar în mod inevitabil deformat. De aceea, ei nu consideră absurd, ci absolut necesar ca teologia, care de-a lungul veacurilor a utilizat diferite filosofii ca instrumente proprii, să înlocuiască noțiunile vechi cu noțiuni noi, astfel încât, sub forme diferite și adesea opuse, dar pe care ei le prezintă drept echivalente, să exprime pentru noi adevărurile divine în modul care se potrivește ființelor umane. Ei adaugă că istoria dogmelor constă în a exprima formele variate pe care adevărul le-a îmbrăcat succesiv potrivit diferitelor doctrine și sistemelor apărute de-a lungul veacurilor.

Or, din cele spuse reiese cu evidență că asemenea eforturi nu numai că duc la ceea ce se numește „relativism” dogmatic, dar îl și implică deja în fapt: disprețul față de doctrina învățată în mod comun și față de termenii prin care ea este exprimată îl favorizează deja prea mult. Desigur, nu este nimeni care să nu știe că termenii care exprimă aceste noțiuni, așa cum sunt folosiți în școlile noastre și de către magisteriul Bisericii, pot fi mereu îmbunătățiți și perfecționați; se știe, de asemenea, că Biserica nu a folosit întotdeauna aceiași termeni. Este, de asemenea, evident că Biserica nu se poate lega de orice sistem filosofic a cărui existență este de scurtă durată: ceea ce Doctorii catolici, în deplin acord, au elaborat de-a lungul veacurilor pentru a ajunge la o anumită înțelegere a dogmei nu se sprijină, desigur, pe un fundament atât de trecător. Căci nu există alt sprijin decât principiile și noțiunile luate din experiența lucrurilor create; iar în deducerea acestor cunoștințe, adevărul revelat a strălucit asupra inteligenței oamenilor ca o stea, prin slujirea Bisericii. Nu este, așadar, de mirare că Sinoadele ecumenice au folosit și au sancționat unele dintre aceste noțiuni; de aceea, nu este îngăduit să se îndepărteze de ele.

De aceea, a neglija, a respinge sau a lipsi de valoare atâtea bunuri prețioase care, de-a lungul unei munci de mai multe veacuri, au fost concepute, exprimate și desăvârșite de oameni de un geniu și de o sfințenie rară, sub paza magisteriului sacru și sub călăuzirea luminoasă a Duhului Sfânt, pentru o prezentare tot mai exactă a adevărurilor credinței, și a le înlocui cu noțiuni conjecturale și cu expresiile instabile și vagi ale unei filosofii noi, sortite unei existențe efemere, precum floarea câmpului, nu înseamnă numai a păcătui printr-o imprudență gravă, ci a face din dogma însăși ceva asemenea unei trestii clătinate de vânt. Disprețul față de termenii și noțiunile de care teologii scolastici obișnuiesc să se folosească duce foarte repede la slăbirea teologiei pe care ei o numesc speculativă și pe care o socotesc lipsită de orice certitudine adevărată, sub pretextul că se sprijină pe rațiunea teologică.

De fapt, vai, iubitorii de noutăți trec în mod firesc de la disprețul față de teologia scolastică la lipsa de respect, ba chiar la disprețul față de însuși magisteriul Bisericii, care aprobă atât de puternic, cu toată autoritatea sa, această teologie. Nu prezintă ei acest magisteriu ca o piedică în calea progresului, ca un obstacol pentru știință? Unii necatolici văd deja în el o frână nedreaptă care împiedică pe unii teologi mai cultivați să-și reînnoiască știința. Și în timp ce acest magisteriu, în materie de credință și de moravuri, trebuie să fie pentru orice teolog regula apropiată și universală a adevărului, deoarece Domnul Hristos i-a încredințat depozitul credinței – Sfintele Scripturi și divina Tradiție – pentru a-l păstra, a-l apăra și a-l interpreta, totuși datoria credincioșilor de a evita și erorile mai mult sau mai puțin apropiate de erezie și, pentru aceasta, „de a păstra constituțiile și decretele prin care Sfântul Scaun proscrie și interzice aceste opinii care corup spiritele” (2), este uneori ignorată de ei ca și cum nu ar exista. Ceea ce expun Enciclicele Pontifilor Romani despre natura și constituția Bisericii este, în mod obișnuit și deliberat, neglijat de unii, cu scopul precis de a face să prevaleze o noțiune vagă, pe care o spun inspirată de la vechii Părinți și mai ales de la greci. După ei, Pontifii nu ar avea niciodată intenția de a se pronunța asupra chestiunilor disputate între teologi; de aceea, ar fi necesar ca toți să revină la izvoarele primitive și să explice constituțiile și decretele mai recente ale magisteriului potrivit textelor celor vechi.

Toate acestea par spuse cu multă abilitate, dar, în realitate, sunt false. Căci, dacă este adevărat că, în general, Pontifii lasă libertate teologilor în chestiunile în care doctorii cei mai autorizați susțin opinii diferite, totuși istoria ne învață că multe lucruri lăsate mai întâi liberei discuții nu mai pot, ulterior, să fie supuse nici unei discuții.

Și nu trebuie să se creadă că ceea ce este propus în scrisorile enciclice nu cere, prin sine, asentimentul, sub pretextul că Papii nu ar exercita în ele puterea supremă a magisteriului lor. Într-adevăr, această învățătură ține de magisteriul obișnuit și pentru acest magisteriu este valabil cuvântul: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă…” (3), iar, de cele mai multe ori, ceea ce este propus și impus în Enciclice aparține deja de multă vreme doctrinei catolice. Dacă, însă, în actele lor, Suveranii Pontifi emit în mod deliberat o judecată asupra unei chestiuni până atunci disputate, este evident pentru toți că, potrivit spiritului și voinței acestor Pontifi, acea chestiune nu mai poate fi considerată ca o problemă liberă între teologi.

Este adevărat, de asemenea, că teologii trebuie să se întoarcă întotdeauna la izvoarele revelației divine; căci lor le revine sarcina de a arăta în ce mod ceea ce este învățat de magisteriul viu „se găsește explicit sau implicit” (4) în Sfânta Scriptură și în divina Tradiție. Să adăugăm că aceste două izvoare ale doctrinei revelate conțin atâtea comori și comori atât de prețioase de adevăruri încât este imposibil să fie vreodată epuizate. Tocmai de aceea, științele noastre sacre își găsesc mereu o nouă tinerețe în studiul izvoarelor sacre; în timp ce orice speculație care neglijează să aprofundeze cercetarea depozitului sacru nu poate decât să fie sterilă: experiența o dovedește. Dar nu se poate, din acest motiv, echivala teologia, chiar și pe cea numită pozitivă, cu o știință pur istorică. Căci Dumnezeu a dat Bisericii Sale, odată cu izvoarele sacre, și un magisteriu viu, pentru a lumina și a scoate la iveală ceea ce nu este conținut decât în mod obscur și implicit în depozitul credinței. Iar acest depozit nu l-a încredințat Hristos nici fiecărui credincios, nici chiar teologilor, pentru a-i asigura interpretarea autentică, ci numai magisteriului Bisericii. Or, dacă Biserica își exercită această funcție, așa cum s-a întâmplat de atâtea ori de-a lungul veacurilor, fie pe calea obișnuită, fie pe cea extraordinară, este evident că este o metodă cu totul falsă de a explica ceea ce este clar prin ceea ce este obscur; dimpotrivă, este necesar ca toți să urmeze ordinea inversă. De aceea, Predecesorul nostru, de fericită amintire, Pius al IX-lea, învățând că teologia are nobila misiune de a demonstra cum o doctrină definită de Biserică este conținută în izvoare, adaugă aceste cuvinte, nu fără temeiuri grave: „în același sens în care Biserica a definit-o”.

Dar, pentru a reveni la sistemele noi la care ne-am referit mai sus, există unele puncte pe care unii le propun sau le strecoară, ca să spunem așa, în spirite, care aduc atingere autorității divine a Sfintei Scripturi. Astfel, s-a pervertit cu îndrăzneală sensul definiției Conciliului Vatican despre Dumnezeu, autorul Sfintei Scripturi; și teoria care nu admite ineranța scrierilor sacre decât acolo unde ele învață despre Dumnezeu, despre morală și despre religie este din nou profesată, deși a fost de mai multe ori condamnată. Mai mult, în mod cu totul nejust, se vorbește despre un sens uman al Cărților Sfinte, sub care s-ar ascunde sensul divin, singurul, ni se spune, infailibil. În interpretarea Sfintei Scripturi, se refuză a se ține seama de analogia credinței și de tradiția ecleziastică. În consecință, doctrina Sfinților Părinți și a magisteriului sacru ar trebui, ca să spunem așa, adusă la balanța Scripturii și a Scripturii astfel cum este explicată de exegeți care nu fac apel decât la lumina rațiunii; și, prin urmare, nu Scriptura ar trebui explicată potrivit gândirii Bisericii, pe care Hristos a instituit-o ca păstrătoare și interpretă a întregului depozit al adevărului revelat de Dumnezeu.

În plus, sensul literal al Sfintei Scripturi și explicația sa, elaborată cu trudă, sub supravegherea Bisericii, de atâția exegeți de mare valoare, trebuie să cedeze, după invențiile care plac novatorilor, unei exegeze noi, numită simbolică și spirituală; și numai astfel Cărțile Sfinte ale Vechiului Testament, care ar fi astăzi încă ignorate în Biserică, ca o sursă închisă, ar fi în cele din urmă deschise tuturor. Ei afirmă că, prin acest mijloc, toate dificultățile vor dispărea, dificultăți care îi împiedică doar pe cei care rămân atașați sensului literal al Bibliei.

Nu este nimeni care să nu poată vedea cât de mult asemenea pretenții se abat de la principiile și regulile de hermeneutică atât de just stabilite de Predecesorii Noștri de fericită amintire, Leon al XIII-lea în Enciclica Providentissimus și Benedict al XV-lea în Enciclica Spiritus Paraclitus, precum și de Noi înșine în Enciclica Divino afflante Spiritu.

Nu este de mirare că asemenea noutăți au produs deja roade otrăvite în toate părțile, sau aproape, ale teologiei. Se pune la îndoială că rațiunea umană, fără ajutorul revelației și al harului divin, poate demonstra existența unui Dumnezeu personal prin argumente luate din lucrurile create; se neagă că lumea ar fi avut un început și se susține că creația este necesară, deoarece ar proveni din necesara liberalitate a iubirii lui Dumnezeu; se refuză lui Dumnezeu preștiința veșnică și infailibilă a actelor libere ale omului. Or, toate acestea se opun declarațiilor Conciliului Vatican (5).

Unii se întreabă, de asemenea, dacă Îngerii sunt creaturi personale și dacă materia se deosebește esențial de spirit. Alții corup adevărata gratuitate a ordinii supranaturale, susținând că Dumnezeu nu poate crea ființe înzestrate cu inteligență fără a le ordona și chema la viziunea beatifică. Nu este de ajuns! Cu disprețul tuturor definițiilor Conciliului de la Trento, s-a pervertit noțiunea păcatului originar și, odată cu aceasta, noțiunea păcatului în general, în sensul în care el este o ofensă adusă lui Dumnezeu, și astfel și noțiunea satisfacției oferite pentru noi de Hristos. Se găsesc încă unii care susțin că doctrina transsubstanțierii, întemeiată pe o noțiune filosofică învechită (noțiunea de substanță), trebuie corectată, astfel încât prezența reală în Sfânta Euharistie să fie redusă la un anumit simbolism, în sensul că speciile consacrate nu ar fi decât semne eficiente ale prezenței spirituale a lui Hristos și ale unirii Sale intime cu membrii credincioși în Trupul Mistic.

Unii socotesc că nu sunt legați de doctrina pe care Noi am expus-o cu câțiva ani în urmă în scrisoarea noastră enciclică, întemeiată pe izvoarele „revelației”, potrivit căreia Trupul Mistic și Biserica Catolică romană sunt unul și același lucru (6). Unii reduc la o formulă goală necesitatea apartenenței la adevărata Biserică pentru a dobândi mântuirea veșnică. În sfârșit, alții atacă în mod nedrept caracterul rațional al credibilității credinței creștine.
Este prea sigur că aceste erori și altele de același fel se strecoară în mintea mai multora dintre fiii Noștri, pe care îi înșală un zel imprudent pentru suflete sau o falsă știință; de aceea trebuie, cu sufletul copleșit de tristețe, să le repetăm adevăruri foarte cunoscute și să le arătăm, nu fără neliniște a inimii, erorile vădite și primejdiile de eroare la care se expun.

Se știe cât de mult prețuiește Biserica rațiunea umană pentru puterea pe care o are de a demonstra cu certitudine existența unui Dumnezeu personal, de a dovedi în chip victorios, prin semnele divine, temeliile credinței creștine însăși, de a exprima cu exactitate legea pe care Creatorul a înscris-o în sufletul omenesc și, în sfârșit, de a ajunge la o anumită înțelegere a tainelor, foarte rodnică pentru noi (7). Totuși, rațiunea nu-și va putea împlini întreaga sa lucrare cu ușurință și în deplină siguranță decât dacă primește formația care i se cuvine, adică atunci când este pătrunsă de acea filosofie sănătoasă care, pentru noi, este o adevărată moștenire transmisă de veacurile trecutului creștin și care se bucură încă de o autoritate de ordin superior, fiindcă magisteriul Bisericii a supus judecății revelației divine, spre a le aprecia, principiile și tezele ei esențiale, pe care oameni de geniu le-au scos treptat la lumină și le-au definit. Această filosofie recunoscută și primită în Biserică apără, ea singură, valoarea autentică și dreaptă a cunoașterii omenești, principiile neclintite ale metafizicii, adică rațiunea suficientă, cauzalitatea și finalitatea, și, în sfârșit, urmărirea efectivă a oricărui adevăr cert și imuabil.

În această filosofie sunt, fără îndoială, tratate părți care nu ating nici direct, nici indirect credința și moravurile; de aceea, Biserica le lasă liberei discuții a filosofilor. Dar, pentru multe altele, mai ales în domeniul principiilor și al tezelor esențiale pe care le-am amintit mai sus, nu există libertate de discuție. Chiar și în aceste chestiuni esențiale, este îngăduit a da filosofiei o formă mai justă și mai bogată, a o întări prin dezvoltări mai eficace, a o curăți de anumite procedee școlare insuficient adaptate, a o îmbogăți cu măsură și cu elemente aduse de o gândire umană care progresează sănătos; însă nu este niciodată îngăduit a o răsturna, a o contamina cu principii false sau chiar a o socoti un monument, fără îndoială impunător, dar cu desăvârșire învechit. Căci adevărul și întreaga lui explicare filosofică nu pot să se schimbe în fiecare zi, mai ales când este vorba despre principii evidente prin ele însele pentru orice spirit omenesc sau despre acele teze care se sprijină atât pe înțelepciunea veacurilor, cât și pe acordul lor cu revelația divină, care le întărește atât de puternic. Tot ceea ce spiritul omenesc, dedat cercetării sincere, poate descoperi adevărat, nu se poate în nici un chip opune unui adevăr deja dobândit; Dumnezeu, Adevărul suprem, a creat inteligența umană și o călăuzește, trebuie s-o spunem, nu pentru ca ea să poată opune în fiecare zi noutăți celor solid dobândite, ci pentru ca, după ce a respins erorile ce s-ar fi putut strecura în ea, să înalțe treptat adevărul peste adevăr, potrivit ordinii și alcătuirii înseși pe care le discernem în natura lucrurilor din care extragem adevărul.

De aceea, un creștin, fie el filosof sau teolog, nu se poate arunca cu ușurință asupra tuturor noutăților care se născocesc în fiecare zi, pentru a le adopta; dimpotrivă, să le cerceteze cu cea mai mare atenție, să le cântărească într-o dreaptă balanță; și astfel, păzindu-se de a pierde sau a contamina adevărul deja dobândit, va evita să aducă un prejudiciu sigur credinței însăși și să o expună unui grav pericol.

Dacă s-au înțeles bine aceste precizări, se va vedea fără greutate pentru ce motiv Biserica cere ca viitorii săi preoți să fie instruiți în disciplinele filosofice „după metoda, după doctrina și după principiile Doctorului Angelic” (8); căci experiența multor veacuri a învățat-o pe deplin că metoda lui Aquinas se ridică în chip deosebit deasupra tuturor celorlalte, fie pentru formarea studenților, fie pentru aprofundarea adevărurilor mai puțin accesibile; doctrina lui alcătuiește ca un acord armonios cu revelația divină; ea este dintre toate cea mai eficace pentru a pune în siguranță temeliile credinței, precum și pentru a culege cu folos și fără primejdie roadele unui adevărat progres (9).

Din atâtea motive este, așadar, cu totul jalnic că filosofia primită și recunoscută în Biserică este astăzi disprețuită de unii care, nu fără imprudență, o declară învechită în forma ei și raționalistă, cum îndrăznesc ei să spună, în procesul ei de gândire. Îi auzim repetând că această filosofie a noastră susține în mod fals că poate exista o metafizică absolut adevărată; și afirmă în mod categoric că realitățile, și mai ales realitățile transcendente, nu pot fi mai bine exprimate decât prin doctrine disparate, care se completează unele pe altele, deși se opun între ele, într-un fel sau altul, întotdeauna. De aceea, ei admit că filosofia predată în școlile Noastre, cu expunerea ei limpede a problemelor și a soluțiilor lor, cu determinarea ei atât de riguroasă a sensului tuturor noțiunilor și cu distincțiile ei precise, poate fi folositoare pentru a iniția spiritele tinere în teologia scolastică și că era în chip remarcabil potrivită spiritelor evului mediu; dar ea nu mai oferă, după părerea lor, o metodă care să răspundă culturii noastre moderne și necesităților timpului. Apoi, ei opun faptul că philosophia perennis nu ar fi decât o filosofie a esențelor imuabile, în timp ce spiritul modern trebuie în mod necesar să se îndrepte către existența fiecăruia și către viața mereu curgătoare. Și, în timp ce disprețuiesc această filosofie, ei înalță pe altele, vechi sau recente, ale Orientului sau ale Occidentului, astfel încât par a insinua în spirite că orice filosofie, orice mod personal de a gândi, cu câteva retușuri sau completări, la nevoie, poate fi pus de acord cu dogma catolică; or, aceasta este cu desăvârșire fals, mai ales când este vorba despre acele produse ale imaginației numite imanentism, idealism, materialism, fie istoric, fie dialectic, sau încă existențialism, fie că acesta profesează ateismul, fie, cel puțin, neagă orice valoare raționamentului metafizic. Ce catolic ar putea avea cea mai mică îndoială cu privire la toate acestea?

În sfârșit, ei reproșează acestei filosofii că nu se adresează decât inteligenței în procesul cunoașterii, întrucât neglijează, spun ei, rolul voinței și pe cel al afectelor sufletului. Or, aceasta nu este adevărat. Filosofia creștină nu a negat niciodată utilitatea și eficacitatea bunelor dispoziții ale întregului suflet omenesc pentru a cunoaște în profunzime și a îmbrățișa adevărurile religioase și morale; ba mai mult, ea a profesat întotdeauna că lipsa acestor dispoziții poate fi cauză pentru care inteligența, sub influența patimilor și a voinței rele, se întunecă într-atât încât nu mai vede drept. Mai mult încă, Doctorul comun socotește că inteligența poate percepe într-un anumit fel bunurile superioare de ordin moral, fie natural, fie supranatural, însă numai în măsura în care sufletul resimte o anumită connaturalitate afectivă cu aceste bunuri, fie prin natură, fie prin darul harului (10). Și nu se poate să nu se înțeleagă folosul ajutorului adus de această cunoaștere obscură cercetărilor spiritului nostru. Totuși, una este a recunoaște dispozițiilor afective ale voinței puterea de a ajuta rațiunea să dobândească o știință mai certă și mai fermă a lucrurilor; și alta este ceea ce susțin acești novatori, adică a atribui facultăților de apetit și de afecțiune o anumită putere de intuiție și a spune că omul, neputând cunoaște prin rațiune și cu certitudine adevărul pe care trebuie să-l îmbrățișeze, se întoarce către voință pentru a alege și a se hotărî în mod liber între opinii eronate: nu înseamnă oare aceasta a amesteca în chip necuvenit cunoașterea și actul voinței?

Nu este de mirare că, prin aceste sisteme noi, se ajunge la primejduirea celor două discipline filosofice care, prin însăși natura lor, sunt strâns legate de învățătura credinței, teodiceea și etica; se ajunge, așadar, să se creadă că rolul lor nu este de a demonstra ceva cert despre Dumnezeu sau despre o altă ființă transcendentă, ci mai degrabă de a arăta că ceea ce credința învață despre un Dumnezeu personal și despre poruncile Sale se acordă pe deplin cu necesitățile vieții și că, în consecință, toți trebuie să o îmbrățișeze pentru a evita deznădejdea și pentru a ajunge la mântuirea veșnică. Or, toate acestea se opun în chip vădit documentelor Predecesorilor Noștri Leon al XIII-lea și Pius al X-lea și nu se pot împăca cu decretele Conciliului Vatican. Desigur, nu ar trebui să deplângem aceste abateri de la adevăr dacă toți, chiar și în filosofie, ar voi să asculte de magisteriul Bisericii cu toată reverența ce i se cuvine; căci lui îi revine, prin instituire divină, nu numai să păzească și să interpreteze depozitul adevărului revelat de Dumnezeu, ci și să-și exercite toată vegherea asupra disciplinelor filosofice, pentru ca sistemele false să nu aducă atingere dogmelor catolice.

Ne rămâne să spunem un cuvânt despre științele numite pozitive, dar care sunt mai mult sau mai puțin legate de adevărurile credinței creștine. Mulți cer cu insistență ca religia catolică să țină seama cât mai mult de aceste discipline. Și aceasta este, fără îndoială, vrednic de laudă atunci când este vorba despre fapte cu adevărat demonstrate; însă trebuie primit cu prudență de îndată ce este vorba mai degrabă despre „ipoteze” care, chiar dacă își găsesc un oarecare sprijin în știința umană, ating doctrina cuprinsă în Sfânta Scriptură și în „Tradiție”. În cazul în care asemenea vederi conjecturale s-ar opune direct sau indirect doctrinei revelate de Dumnezeu, o asemenea cerere nu ar putea fi nicidecum admisă.

De aceea, magisteriul Bisericii nu interzice ca doctrina „evoluției”, în măsura în care ea cercetează originea trupului omenesc pornind dintr-o materie deja existentă și vie – căci credința catolică ne poruncește să menținem creația imediată a sufletelor de către Dumnezeu – să fie obiectul, în starea actuală a științelor și a teologiei, al cercetărilor și al dezbaterilor între savanții uneia și celeilalte părți; se cere însă ca temeiurile fiecărei opinii, atât ale partizanilor, cât și ale adversarilor, să fie cântărite și judecate cu seriozitatea, cumpătarea și reținerea ce se impun; cu această condiție ca toți să fie gata a se supune judecății Bisericii, căreia Hristos i-a încredințat misiunea de a interpreta cu autoritate Sfintele Scripturi și de a ocroti dogmele credinței (11). Totuși, această libertate de discuție este încălcată de unii cu prea multă temeritate: nu se poartă ei oare ca și cum originea trupului omenesc dintr-o materie deja existentă și vie ar fi, în ceasul de față, cu desăvârșire certă și pe deplin demonstrată prin indiciile descoperite până acum și prin ceea ce raționamentul a dedus din ele? Și ca și cum nimic din izvoarele revelației divine nu ar impune, în această privință, cea mai mare prudență și cea mai mare cumpătare?

Dar, când este vorba despre o altă opinie conjecturală, numită poligenism, fiii Bisericii nu se mai bucură nicidecum de aceeași libertate. Căci credincioșii nu pot îmbrățișa o teorie ai cărei susținători afirmă fie că după Adam au existat pe pământ adevărați oameni care nu se trăgeau din el, ca din cel dintâi părinte comun, prin generație naturală, fie că Adam desemnează întreaga mulțime a nenumăraților întâi părinți. Într-adevăr, nu se vede nicidecum cum o asemenea afirmație s-ar putea împăca cu ceea ce izvoarele adevărului revelat și Actele magisteriului Bisericii învață despre păcatul originar, care purcede dintr-un păcat cu adevărat săvârșit de o singură persoană, Adam, și care, transmis tuturor prin generație, se află în fiecare ca al său propriu (12).

După cum în domeniul biologiei și al antropologiei, tot astfel sunt unii care, în domeniul istoriei, nesocotesc cu îndrăzneală limitele și precauțiile pe care Biserica le stabilește. Și, în chip deosebit, trebuie să deplângem un mod cu adevărat prea liber de a interpreta cărțile istorice ale Vechiului Testament, ale cărui susținători invocă pe nedrept, spre a se îndreptăți, scrisoarea recentă a Comisiei Pontificale Biblice către Arhiepiscopul Parisului (13). Căci această scrisoare avertizează limpede că primele unsprezece capitole ale Genezei, deși nu corespund întocmai regulilor compunerii istorice, așa cum le-au urmat marii istorici greci și latini și cum le urmează savanții de astăzi, aparțin totuși genului istoric, într-un sens adevărat, pe care exegeții vor trebui încă să-l studieze și să-l determine; aceeași scrisoare mai spune că aceleași capitole, într-un stil simplu și figurat, foarte potrivit stării de spirit a unui popor puțin cultivat, relatează adevărurile esențiale pe care se sprijină dobândirea mântuirii noastre veșnice, precum și o descriere populară a originii genului omenesc și a poporului ales. Dacă, pe de altă parte, vechii hagiografi au luat ceva din narațiunile populare, lucru care poate fi desigur admis, nu trebuie niciodată uitat că au făcut aceasta sub inspirația divină, care i-a ferit de orice eroare în alegerea și aprecierea acestor documente.

Dar tot ceea ce a fost împrumutat din narațiunile populare și primit în Sfintele Litere nu poate nicidecum fi pus pe același plan cu mitologiile sau cu fabulele de același fel, care purced mai degrabă din imaginația lipsită de orice frâu decât din acea remarcabilă grijă pentru adevăr și pentru simplitate care strălucește în Sfintele Litere, chiar și în cele ale Vechiului Testament, până într-atât încât hagiografii noștri trebuie proclamați în chip limpede superiori scriitorilor profani ai antichității.

Știm, desigur, că cea mai mare parte a profesorilor catolici, ale căror lucrări sunt folositoare liceelor, seminariilor și colegiilor institutelor religioase, rămân departe de aceste erori, răspândite astăzi pe față sau în ascuns, fie din pasiune pentru noutate, fie chiar dintr-un scop apostolic rău îndrumat. Dar știm, de asemenea, că aceste sisteme noi pot câștiga pe cei imprudenți; de aceea, preferăm să ne împotrivim lor încă din principiu, decât să fim siliți a aduce leac unui rău deja înrădăcinat.

De aceea, după ce am cântărit și am luat în considerare cu maturitate lucrul acesta înaintea lui Dumnezeu, spre a nu lipsi de la datoria Noastră sacră, poruncim Episcopilor și Superiorilor familiilor religioase, punându-le aceasta ca o foarte gravă obligație de conștiință, să vegheze cu cea mai mare grijă ca aceste opinii să nu fie expuse în școli, în reuniuni, în nici un fel de scrieri și să nu fie învățate în vreun chip clericilor și credincioșilor.

Cei care sunt profesori în institutele ecleziastice să știe că nu pot exercita cu liniște de conștiință sarcina de a învăța care le-a fost încredințată, dacă nu primesc cu evlavie normele doctrinare pe care le-am statornicit și dacă nu le urmează cu exactitate în formarea elevilor lor. Respectul și ascultarea pe care trebuie să le arate față de magisteriul Bisericii în lucrarea lor de fiecare zi trebuie să le insufle și în inima și în mintea elevilor lor.

Da, să lucreze, folosindu-se de toate puterile și de toată stăruința lor, pentru a face să înainteze disciplinele pe care le predau; dar să se păzească, de asemenea, de a trece peste hotarele pe care le-am fixat spre a ocroti adevărurile credinței și doctrina catolică. În fața noilor probleme care se ridică pentru publicul larg din pricina culturii și a progresului modern, să-și aducă partea lor largă la cercetarea cea mai stăruitoare, dar cu prudența și precauțiile ce se cuvin; și, în sfârșit, să nu creadă, cedând prea lesne unui fals „irenism”, că dizidenții și cei rătăciți ar putea fi readuși cu fericire în sânul Bisericii dacă nu li se învață cu sinceritate tuturor adevărul așa cum este el, întreg și viu în Biserică, fără a-l corupe și fără a-l micșora.

Întemeiați pe această speranță, pe care o înviorează zelul vostru pastoral, ca zălog al binefacerilor cerești și ca mărturie a părinteștii Noastre bunăvoințe, dăm, din toată inima, fiecăruia dintre voi, Venerabili Frați, precum și clerului și poporului vostru, Binecuvântarea Apostolică.

Dat la Roma, lângă Sfântul Petru, la 12 august 1950, în al doisprezecelea an al Pontificatului Nostru.

NOTE

(1) Conc. Vatic. D. B., 1876, Const. De Fide cath., cap. 2, De revelatione.

(2) C. I. C., can. 1324, cfr. Conc. Vatic.,
D. B., 1820, Const. De Fide cath., cap. 4, De fide et ratione, după canoane.

(3) LUC., X, 16.

(4) PIUS IX, Inter gravissimas, 28 oct. 1870,
Acta, vol. I, p. 260.

(5) Cfr. Conc. Vatic., Const. De Fide cath.,
cap. 1, De Deo rerum omnium creatore.

(6) Cfr. Litt. Enc. Mystici Corporis Christi,
A. A. S., vol. XXXV, p. 193 și urm.

(7) Cfr. Conc. Vat., D. B., 1796.

(8) C. I. C., can. 1366, 2.

(9) A. A. S., vol. XXXVIII, 1946, p. 387.

(10) Cfr. S. THOM., Summa Theol., II-II, qu. 1, art. 4 ad 3 și qu. 45, art. 2, in c.

(11) Cfr. Allocut. Pont. ad membra Academiae Scientiarum, 30 nov. 1941; A. S. S.,
vol. XXXIII, p. 506.

(12) Cfr. Rom., V, 12-19; Conc. Trid., sess. V, can. 1-4.

(13) 16 ianuarie 1948: A. A. S., vol. XL, pp. 45-48.