Pius al XII-lea – Discurs către tinerii soți,
25 februarie 1942

Dacă viața omului pe pământ, v-a fost fără îndoială adesea repetat, este o luptă, viața a doi soți creștini este de asemenea una: este lupta a două suflete curajoase, unite unul cu altul pentru a birui încercările și a ține piept atacurilor care amenință uneori arena închisă a căminului; căci suferințele și dificultățile, după Sfântul Pavel, nu le vor lipsi (1 Cor. VII, 28).

Intrați cu bucurie pe calea vieții conjugale; preotul a binecuvântat unirea inimilor voastre și, la rândul nostru, vă binecuvântăm, dorindu-vă harurile și ajutoarele pe care Biserica le-a implorat asupra voastră pentru bucuria căminului vostru. Totuși, de pe pragul casei voastre, aruncați o privire asupra numeroaselor familii pe care le cunoașteți, pe care le-ați cunoscut sau despre a căror istorie ați auzit, familii apropiate sau îndepărtate, umile sau puternice. Au fost sau sunt căsătoriile care le-au întemeiat toate fericite, toate vesele în pace și liniște, toate împlinite în dorințele și visurile lor gingașe din primele zile? Ar fi zadarnic a spera aceasta. Necazurile intră adesea de la sine în familii, fără ca măcar să fi fost căutate sau să li se fi dat prilej. „Nenorocirile, vom spune împreună cu un mare romancier creștin, vin adesea, e adevărat, pentru că le dăm prilej; dar purtarea cea mai chibzuită și cea mai nevinovată nu este de ajuns pentru a le îndepărta și, când vin – din vina noastră sau nu, puțin importă –, încrederea în Dumnezeu le îmblânzește și le face binefăcătoare pentru o viață mai bună” (Manzoni, I Promessi Sposi).

Căsătoriile voastre, fii și fiice preaiubiți, vrem să credem, sunt toate fericite: ele au, în Domnul, zâmbetul încrederii reciproce, al afecțiunii mutuale, al concordiei, și mergeți uniți în curajul vostru spre viitorul pe care Cerul vi-l pregătește. Iată-vă la zorii unei vieți noi, ai vieții voastre comune: o dimineață splendidă inaugurează o zi frumoasă, și fiecare vă dorește ca amiaza lungii voastre zile să strălucească necontenit cu o lumină liniștită, pe care să nu o tulbure nici cețurile, nici vânturile, nici norii, nici furtunile. Totuși, pentru a asigura fericirii voastre o stabilitate durabilă, nu se cuvine oare să cercetați ceea ce ar putea să o micșoreze sau să o întunece, ceea ce ar putea să o pună în primejdie, mai mult sau mai puțin apropiată, de a se pierde?

Viețile conjugale cele mai nefericite sunt acelea în care legea lui Dumnezeu este grav încălcată de unul dintre soți sau de amândoi. Cu toate acestea, deși aceste greșeli sunt o izvorâre funestă, între toate, a nefericirii familiilor, nu voim să ne oprim astăzi asupra lor. Ne gândim mai degrabă la soții rânduiți în purtarea lor, fideli îndatoririlor esențiale ale stării lor, care, cu toate acestea, nu sunt fericiți în căsătoria lor, pentru că inima lor întâlnește atât de des supărarea, disconfortul, îndepărtarea, răceala și ciocnirile. Pe cine să aruncăm răspunderea acestor tulburări și agitații ale vieții comune?

Este un fapt neîndoielnic că femeia poate contribui mai mult decât bărbatul la fericirea căminului. Soțului îi revine sarcina de a asigura subzistența și viitorul persoanelor și al casei, de a lua decizii care angajează părinții și copiii; femeii îi revin acele mii de mici griji, acele mii de mici atenții, toate acele imponderabile ale vieții zilnice care dau familiei atmosfera ei, o atmosferă care, prin prezența lor, devine sănătoasă, proaspătă, reconfortantă, iar prin absența lor devine apăsătoare, viciată, irespirabilă. În cămin, acțiunea soției trebuie să fie întotdeauna aceea a femeii puternice pe care Sfânta Scriptură o preamărește atât de mult, a femeii în care inima soțului ei are încredere și care îi face bine, și nu rău, în toate zilele vieții sale (Prov. XXXI, 11–12).

Nu este oare un adevăr vechi și mereu nou – adevăr care își are temelia în constituția fizică a femeii, adevăr proclamat inexorabil de experiențele trecutului cel mai îndepărtat și de experiențele mai recente ale epocii noastre de industrializare dezlănțuită, de revendicări egalitare, de competiții sportive – nu este oare un adevăr că femeia este cea care face căminul și îl îngrijește, și că niciodată bărbatul nu ar putea să o înlocuiască în această sarcină? Aceasta este misiunea care îi este impusă de natură și de unirea sa cu bărbatul, pentru binele însuși al societății. Antrenați-o, atrageți-o în afara familiei sale prin una dintre aceste prea numeroase ispite care se străduiesc pe rând să o câștige și să o rețină: veți vedea femeia neglijându-și căminul; și ce se întâmplă fără această flacără? Aerul casei se va răci; căminul va înceta practic să existe și se va transforma într-un refugiu precar de câteva ore; centrul vieții zilnice se va deplasa pentru soț, pentru ea însăși, pentru copii.

Așadar, fie că se voiește, fie că nu, pentru cel care, bărbat sau femeie, este căsătorit și hotărât să rămână fidel îndatoririlor stării sale, frumoasa clădire a fericirii nu se poate înălța decât pe temelia stabilă a vieții de familie. Dar unde veți găsi adevărata viață de familie fără un cămin, fără acest centru vizibil și real unde toți să se poată aduna și unde această viață să se regăsească și să se înrădăcineze, să se mențină și să se adâncească, să se dezvolte și să înflorească? Nu spuneți că, din punct de vedere material, căminul există din ziua în care două mâini au schimbat inelul pentru a se uni și că soții au o cameră comună, sub același acoperiș, în apartamentul lor, în locuința lor spațioasă sau strâmtă, bogată sau săracă. Nu, nu susțineți asemenea afirmații, căci căminul material nu este suficient pentru edificarea spirituală a fericirii. Trebuie ridicată materia, trebuie purtată într-o atmosferă superioară și mai respirabilă; trebuie ca din căminul de lut să se avânte flacăra vie și dătătoare de viață a noii familii. Aceasta nu va fi opera unei zile, mai ales dacă nu se locuiește într-un cămin deja pregătit de generațiile precedente, ci, așa cum este astăzi cazul cel mai frecvent, cel puțin în oraș, într-o locuință de trecere, simplu închiriată. Cine va crea, așadar, puțin câte puțin, zi de zi, adevăratul cămin spiritual, dacă nu aceea care a devenit „stăpâna casei”, aceea în care se încrede inima soțului ei? Fie că soțul este muncitor, agricultor, om de litere sau de știință, angajat sau funcționar, este inevitabil ca, de cele mai multe ori, el să-și exercite activitatea în afara casei sau, dacă este în casă, să se izoleze îndelung, departe de viața de familie, în tăcerea cabinetului său. Pentru el, căminul domestic va deveni locul unde, la capătul muncii sale, își va reface forțele fizice și morale, în odihnă, calm și bucurie lăuntrică. Pentru femeie, căminul va rămâne adăpostul iubirii în care se exercită aproape întreaga ei activitate; puțin câte puțin, oricât de săracă ar fi această retragere, ea o va face o casă în care se trăiește împreună în bucurie și în pace; și o va împodobi, dar nu cu mobile sau obiecte de han, fără stil, fără amprentă personală, fără expresie: o va împodobi cu amintirile pe care le vor lăsa pe mobilier sau le vor atârna pe pereți evenimentele vieții comune, gusturile și gândurile, bucuriile și durerile comune, vestigii și semne uneori vizibile, alteori aproape imperceptibile, dar din care, cu timpul, căminul de piatră își va trage sufletul. Însă ceea ce va da un suflet întregului este mâna și arta femeii, care îi vor îngădui soției să facă atrăgătoare toate colțurile căminului, fie și numai prin veghe, ordine și curățenie, prin grija de a ține toate lucrurile pregătite la timp, cina pentru refacerea puterilor, patul pentru odihnă. Dumnezeu a dăruit femeii mai mult decât bărbatului, împreună cu simțul grației și al frumuseții, darul de a face plăcute și familiare lucrurile cele mai simple, și aceasta tocmai pentru că, creată asemenea bărbatului pentru a forma cu el o familie, ea este făcută să răspândească farmecul și dulceața în căminul soțului ei și să asigure acolo o viață în doi rodnică și înfloritoare.

Și atunci când Dumnezeu, în bunătatea Sa, va fi dăruit soției demnitatea de mamă lângă un leagăn, departe de a micșora sau de a distruge fericirea căminului, gânguritul nou-născutului o va spori, o va transfigura în aureola divină cu care strălucesc îngerii în Cer, căci de sus va coborî o rază de viață supranaturală care va transforma copiii oamenilor în copii ai lui Dumnezeu. Aceasta este sfințenia patului conjugal. Aceasta este demnitatea maternității creștine. Iată mântuirea femeii căsătorite. Căci, scrie sfântul Pavel, femeia se va mântui devenind mamă, cu condiția să stăruie în credință, în caritate și în sfințenie, unite cu modestia (cf. 1 Tim. II, 15). Înțelegeți acum că evlavia este de folos la toate, deoarece are făgăduințe pentru viața de acum și pentru viața viitoare (1 Tim. IV, 8), și că ea este, după cuvântul sfântului Ambrozie, temelia tuturor virtuților. Un leagăn consacră mama de familie; mai multe leagăne o sfințesc și o slăvesc înaintea soțului și a copiilor săi, înaintea Bisericii și a patriei. Se necunosc pe ele însele și sunt niște nefericite nesăbuite acele mame care se lamentează atunci când un nou copil se strânge la sânul lor pentru a sorbi hrana vieții. A nu iubi fericirea căminului înseamnă a geme asupra binecuvântării lui Dumnezeu, atunci când Dumnezeu este acolo, o înconjoară și o dezvoltă. Eroismul maternității este mândria și slava soției creștine. Când casa ei este goală, când îi lipsește bucuria unui mic înger, singurătatea ei se preface în rugăciune și în invocație către Cer; lacrimile ei se amestecă cu plânsul Anei care, la poarta Templului, îl imploră pe Domnul să-i dăruiască pe Samuel (1 Regi I).

Iubiți tineri soți, înălțați, așadar, necontenit gândul vostru la cugetarea asupra responsabilității voastre pentru senina bucurie a vieții conjugale, ale cărei dificultăți și poveri le cunoașteți de asemenea.