Pius al XII-lea – Educația copiilor
Discurs către tinerii soți din 24 septembrie 1941.

Iubiți tineri soți, cu câtă bucurie și cu câtă speranță n-ați inaugurat voi, la picioarele altarelor și în fața preotului, noua voastră familie! Iar un îndoit legământ, de obicei, strânge familia în creșterea și dezvoltarea ei: legământul care unește strâns, sub același acoperiș, pe de o parte pe soț și pe soție, iar pe de altă parte pe părinți și pe copii. Întâiul vagit al pruncului în leagăn încântă pe mamă, răpește pe tată, veselește pe rude și pe prieteni, și iată că, la această auroră a unei vieți întâi, se arată pentru întâia oară autoritatea tatălui și apoi a mamei: ei au conștiința obligației lor de a asigura copilului botezul, și se grăbesc să împlinească această datorie, pentru ca acest sacrament să-l facă fiu al lui Dumnezeu, să șteargă în el păcatul strămoșesc, să-i comunice viața harului, să-i deschidă porțile raiului, căci „împărăția cerurilor este a celor mici” (Mt 19, 14). Cum o asemenea cugetare trebuie să înnobileze pe tatăl mândru de credința sa în Cristos și să întărească pe mama grijulie de mântuirea copiilor săi! Astfel, orice copil care primește pecetea adopțiunii dumnezeiești și bea din izvorul apei supranaturale are fericirea de a începe în Biserică călătoria vieții, spre a străbate nesiguranțele și primejdiile acestei lumi.

Ce va ajunge acest copil? Quis, putas, puer iste erit? (Lc 1, 66). Copiii sunt trestii clătinate de vânt; sunt flori delicate și nu trebuie decât un zefir ca să răpească o petală din corola lor; sunt straturi virgine în care Dumnezeu a aruncat semințe de bunătate, amenințate de simțurile și gândurile inimii omenești, ale acestei inimi pe care o poartă spre rău încă din adolescență (Gn 8, 21) trufia vieții, concupiscența trupului și concupiscența ochilor (cf. 1 In 2, 16). Cine va întări aceste trestii? Cine va apăra aceste flori? Cine va cultiva aceste straturi și va face să încolțească în ele, împotriva curselor răului, semințele bunătății? Mai presus de toate, autoritatea care cârmuiește familia și copiii: autoritatea voastră, o, părinți!

Tații și mamele se plâng adesea astăzi că nu mai izbutesc să-și plece copiii la ascultare. Copii capricioși care nu ascultă de nimeni; adolescenți care disprețuiesc orice îndrumare; tineri și tinere nerăbdători de orice sfat, surzi la orice avertisment, doritori de premii în jocuri și în concursuri, îndărătnici să nu facă decât după placul lor și încredințați că ei singuri înțeleg bine necesitățile vieții moderne. Într-un cuvânt, se spune, noua generație – în afară de atâtea frumoase și scumpe excepții! – nu este, în general, prea dispusă să se plece înaintea autorității tatălui și a mamei.

Care este pricina acestei atitudini neascultătoare? Cea care se invocă astăzi în general este că copiii, foarte adesea, nu mai au simțul supunerii, al respectului datorat părinților și cuvintelor lor; în atmosfera unei aprinse mândrii juvenile în care trăiesc, totul tinde să nimicească în ei deferența față de părinți și să-i emancipeze; tot ceea ce văd și aud împrejurul lor sfârșește prin a spori, a aprinde, a ațâța înclinația lor naturală, încă neîmblânzită, către independență, disprețul lor față de trecut, setea lor de viitor.

Dacă am vorbi acum copiilor sau tinerilor, gândul Nostru ar fi să cercetăm și să cântărim aceste cauze ale lipsei lor de ascultare și de supunere. Dar vouă, tineri soți, vă adresăm cuvântul, vouă care, în curând, veți avea de exercitat autoritatea părintească, și voim să vă atragem atenția asupra unui alt aspect al acestei chestiuni atât de însemnate.

Exercițiul normal al autorității nu depinde numai de cei ce trebuie să asculte, ci și, într-o mare măsură, de cei ce au a porunci. Cu alte cuvinte: una este dreptul de a exercita autoritatea, dreptul de a da porunci, și alta este superioritatea morală care face autoritatea efectivă și o înalță, și care izbuteste să se impună celorlalți și să obțină de fapt ascultarea lor.

Dreptul de a da porunci vi-l dă Dumnezeu prin însăși fapta care vă face tată și mamă. A doua prerogativă, superioritatea morală, trebuie s-o dobândiți și s-o păstrați; o puteți pierde și o puteți spori. Iar dreptul de a porunci fiilor voștri nu va obține de la ei decât foarte puțin, dacă nu este însoțit de această putere, de această autoritate asupra lor a propriei voastre persoane, autoritate care vă va asigura o ascultare efectivă. În ce chip, prin ce mijloace înțelepte puteți dobândi, păstra și spori această putere morală?

Unor persoane Dumnezeu le dă darul natural al poruncirii, darul de a ști să-și impună voința altora. Este un dar prețios. Se află el întreg în spirit, sau în mare parte în persoană, în purtare, în cuvânt, în privire, în chip? Adesea este greu de spus. Dar este și un dar primejdios. Nu abuzați de el, dacă îl aveți, în raporturile cu copiii voștri: ați risca să le închideți sufletul în teamă și să aveți, în loc de fii iubitori, niște sclavi. Îndulciți această putere prin revărsarea unei iubiri care să răspundă afecțiunii lor, printr-o bunătate blândă, răbdătoare, promptă și încurajatoare. Ascultați pe marele apostol, sfântul Pavel, spunându-vă: Patres, nolite ad indignationem provocare filios vestros, ut non pusillo animo fiant, „Voi, părinților, nu-i ațâțați pe copiii voștri, ca nu cumva să se descurajeze” (Col 3, 21). Părinți, aduceți-vă bine aminte de aceasta: asprimea nu este vrednică de laudă decât atunci când inima este blândă.

A uni blândețea cu autoritatea înseamnă a birui și a triumfa în această luptă în care vă angajează misiunea voastră de părinți. De altfel, pentru toți cei ce poruncesc, exercițiul autorității lor nu va fi binefăcător decât dacă știu mai întâi să se stăpânească pe ei înșiși, să-și disciplineze patimile și impresiile.

Autoritatea nu este tare și respectată decât atunci când cei supuși știu că ea nu are drept mobil decât rațiunea, credința, conștiința datoriei; ei își dau seama atunci că au a da datoriei autorității răspunsul propriei lor datorii.

Dacă poruncile pe care le dați copiilor voștri și mustrările pe care li le adresați izvorăsc din impresiile clipei, dintr-o mișcare de nerăbdare, dintr-o imaginație ori dintr-un sentiment orb sau nechibzuit, poruncile voastre vor fi, de cele mai multe ori, arbitrare, incoerente, poate nedrepte și nepotrivite. Astăzi veți fi față de acești sărmani mici de o exigență nerațională, de o severitate neînduplecată; mâine veți lăsa să treacă totul. Veți începe prin a le refuza un lucrușor și, îndată după aceea, obosiți de plânsul sau de bosumflarea lor, li-l veți îngădui cu dovezi de tandrețe, grăbiți să puneți capăt unei scene care vă irită nervii.

Pentru ce, dar, nu știți să stăpâniți mișcările dispoziției voastre, să puneți frâu capriciilor voastre, să vă conduceți pe voi înșivă, tocmai când întreprindeți să vă conduceți copiii? Nu vă simțiți pe deplin stăpâni pe voi înșivă? Amânați pentru un ceas mai potrivit mustrarea plănuită, pedeapsa pe care credeți că trebuie s-o aplicați. Tăria liniștită și potolită a spiritului vostru va da cuvântului și pedepsei o cu totul altă eficacitate, o influență mai fericită și mai multă autoritate reală decât izbucnirile unei patimi nedisciplinate.

Nu uitați niciodată că copiii, chiar și cei mai mici, sunt numai ochi ca să observe și să noteze, și că vor remarca foarte curând schimbările dispoziției voastre. Din leagăn, îndată ce vor ajunge să-și deosebească mama de o altă femeie, își vor da seama foarte repede de puterea pe care un capriciu sau un plâns o exercită asupra unor părinți slabi și, în nevinovata lor mică șiretenie, nu se vor teme să abuzeze de aceasta.

Feriti-vă, așadar, de orice ar putea micșora autoritatea voastră înaintea lor. Feriti-vă de a risipi această autoritate prin obiceiul recomandărilor și observațiilor continue și stăruitoare, care ajung să-i obosească; ei vor face ureche surdă și nu le vor mai da nicio importanță. Feriti-vă de a vă juca cu copiii voștri și de a-i înșela, invocând motive sau explicații mincinoase și fără temei, aruncate la întâmplare, ca să ieșiți din încurcătură și să vă descotorosiți de întrebări supărătoare. Dacă nu vi se pare potrivit să le expuneți adevăratele motive ale unei porunci sau ale unui fapt, va fi mai bine să apelați la încrederea lor în voi și la iubirea lor. Nu strâmbați adevărul; la nevoie tăceți-l; poate nici nu bănuiți tulburările și crizele care se pot ridica în aceste suflete mici, în ziua când ajung să cunoască faptul că s-a abuzat de credulitatea lor naturală.

Feriti-vă și de a lăsa să se vadă cel mai mic semn de neînțelegere, cea mai mică deosebire de păreri asupra educației copiilor voștri: ei ar observa foarte curând posibilitatea de a se sluji de autoritatea mamei împotriva autorității tatălui, ori de cea a tatălui împotriva mamei, și ar rezista cu greu ispitei de a profita de această dezbinare spre a-și satisface toate fanteziile. Feriti-vă, în sfârșit, de a aștepta ca fiii voștri să fi crescut în vârstă pentru a exercita asupra lor autoritatea voastră, cu bunătate și cu calm, este adevărat, dar și cu fermitate și curaj, și fără a vă lăsa înduplecați de nicio scenă de plâns ori de mânie: de la început, din leagăn, de la primele licăriri ale micii lor rațiuni, faceți în așa fel încât să simtă asupra lor mâini mângâietoare și delicate, dar și înțelepte și prudente, veghetoare și energice.

Fie autoritatea voastră fără slăbiciune, dar să se nască din iubire, să fie pătrunsă de iubire și susținută de iubire. Fiți primii învățători și primii prieteni ai copiilor voștri. Dacă iubirea părintească este cea care inspiră poruncile voastre – o iubire creștină în toate privințele, și nu o îngăduință mai mult sau mai puțin inconștient egoistă – copiii voștri vor fi mișcați de ea și îi vor răspunde din adâncul inimii, fără ca voi să aveți nevoie de multe cuvinte; căci limbajul iubirii este mai elocvent în tăcerea faptei decât în accentele buzelor. O mie de mici semne, o inflexiune a glasului, un gest abia simțit, o ușoară expresie a feței, un semn de aprobare le vor descoperi mai bine decât toate protestările de iubire toată afecțiunea care însuflețește un refuz dureros, toată bunăvoința care se ascunde într-o recomandare plictisitoare; și atunci cuvântul autorității se va arăta inimii lor nu ca o povară grea ori ca un jug urât de scuturat cât mai curând, ci ca manifestarea supremă a iubirii voastre.

Dar nu trebuie ca iubirea să fie însoțită de pilda bună? Cum vor putea copiii, prin fire iuți la imitare, să învețe a asculta dacă văd pe mama lor că, în orice împrejurare, nu ține seama de poruncile tatălui sau se plânge de el? Cum vor învăța copiii să asculte dacă aud necontenit în casă critici lipsite de respect la adresa autorităților? Cum vor învăța să asculte dacă constată că părinții lor sunt cei dintâi care nu păzesc poruncile lui Dumnezeu ori ale Bisericii?

Dimpotrivă, trebuie să aibă sub ochi un tată și o mamă care, prin felul lor de a vorbi și de a lucra, dau pilda respectului față de autoritățile legitime și a unei statornice fidelități față de propriile lor datorii. O pildă atât de ziditoare îi va învăța, cu mai multă putere decât cea mai meșteșugită îndemnare, adevărata ascultare creștinească și chipul de a o practica față de părinții lor.

Fiți bine încredințați, tineri soți, că pilda bună este moștenirea cea mai prețioasă pe care o puteți da și lăsa copiilor voștri. Ea este amintirea neștearsă și luminoasă a unui tezaur de fapte și lucrări, de cuvinte și sfaturi, de acte pioase și de pași virtuoși, care va rămâne întotdeauna viu în memoria și în mintea lor; amintire mișcătoare și scumpă care, în ceasurile de îndoială și de șovăire între rău și bine, între primejdie și biruință, le va aduce aminte de persoanele voastre. În ceasurile tulburi, când cerul se va întuneca, le veți reapărea într-o vedenie de lumină care le va lumina și le va îndrepta calea; le va aminti drumul pe care l-ați parcurs în muncă și în griji, prețul fericirii de aici și de dincolo.

Este acesta un vis? Nu! Viața pe care o începeți cu noua voastră familie nu este un vis: este o cărare pe care mergeți, învestiți cu o demnitate și cu o autoritate care trebuie să fie, pentru copiii sângelui vostru, o școală și o ucenicie.

Să binevoiască Tatăl ceresc, care, chemându-vă să luați parte la măreția paternității Sale, v-a împărtășit și autoritatea Sa, să binevoiască Tatăl ceresc a vă da harul de a o exercita după pilda Sa, în înțelepciune și în iubire! Și, implorând de la El acest har pentru voi și pentru toți părinții creștini, vă dăm, cu toată afecțiunea inimii Noastre părintești, Binecuvântarea apostolică.