Pius al XII-lea – Discurs către participanții la Congresul Uniunii Catolice Italiene a Moașelor
Scopul căsătoriei și viața conjugală
Dat la Roma, lângă Sfântul Petru, la 29 octombrie 1951

Introducerea discursului: Natura profesiunii lor

Când se cugetă la această admirabilă colaborare a părinților, a naturii și a lui Dumnezeu, care ajunge să dea naștere unei noi ființe omenești, făcută după chipul și asemănarea Creatorului, cum s-ar putea refuza a aprecia la justa ei valoare prețiosul concurs pe care îl aduceți unei asemenea opere. Eroica mamă a Macabeilor spunea fiilor săi: „Nu știu în ce chip ați primit ființa în sânul meu: nu eu v-am dat spiritul și viața și nu eu am alcătuit alcătuirea trupului vostru. Așadar, Creatorul universului este Acela care formează pe om la nașterea sa.”

De aceea, cel care se apropie de acest leagăn al vieții în formare și care își exercită acolo activitatea într-un fel sau altul trebuie să cunoască ordinea pe care Creatorul voiește să o fie păstrată și legile care o cârmuiesc. Căci este vorba aici nu de simple legi fizice, biologice, cărora li se supun în mod necesar agenți lipsiți de rațiune și forțe oarbe, ci de legi a căror împlinire și ale căror efecte sunt încredințate cooperării libere și voluntare a omului.

Această ordine, stabilită de Inteligența supremă, este orientată către scopul voit de Creator. Ea cuprinde atât lucrarea exterioară a omului, cât și adeziunea lăuntrică a voinței sale libere; implică fie acțiunea, fie omisiunea necesară. Natura pune la dispoziția omului întreg lanțul cauzelor care vor fi izvorul unei noi vieți omenești; îi revine omului să elibereze forța vie, naturii să-i dezvolte cursul și să o conducă la termen. După ce omul și-a împlinit rolul și a pus în mișcare minunata evoluție a vieții, datoria sa este de a respecta în chip religios desfășurarea ei, datorie care îi interzice să oprească lucrarea naturii sau să împiedice dezvoltarea ei firească.

Astfel, partea naturii și partea omului sunt clar determinate. Formarea voastră profesională și experiența vă pun în măsură să cunoașteți acțiunea naturii și pe cea a omului, precum și regulile și legile cărora amândouă le sunt supuse. Conștiința voastră, luminată de rațiune și de credință, sub îndrumarea autorității rânduite de Dumnezeu, vă învață până unde merge acțiunea permisă și unde, dimpotrivă, se impune cu strictețe obligația omisiunii.

Apostolatul prin profesiune

Inviolabilitatea vieții omenești

Sunteți mai mult decât alții în măsură să cunoașteți și să apreciați ce este viața omenească în sine și ce valoare are ea înaintea rațiunii sănătoase, a conștiinței morale, a societății civile, a Bisericii și, mai presus de toate, înaintea lui Dumnezeu. Domnul a făcut toate celelalte lucruri de pe pământ pentru om; iar omul însuși, în ceea ce privește ființa și esența sa, a fost creat pentru Dumnezeu și nu pentru vreo creatură, deși, în activitatea sa, are îndatoriri față de comunitate. Copilul, chiar înainte de a se naște, este „om”, în același grad și cu același titlu ca și mama.

În plus, orice ființă omenească, chiar și copilul în sânul mamei sale, își primește dreptul la viață direct de la Dumnezeu, și nu de la părinți ori de la vreo societate sau autoritate omenească. Prin urmare, nu există niciun om, nicio „indicație” medicală, eugenică, socială, economică sau morală care să poată prezenta ori conferi un titlu juridic valabil pentru a dispune direct și deliberat de o viață omenească nevinovată, adică pentru a dispune de ea în vederea distrugerii sale, fie ca scop, fie ca mijloc pentru a obține un scop care, poate, în sine, nu este deloc ilicit. Astfel, de pildă, a salva viața unei mame este un scop foarte nobil; dar suprimarea directă a copilului ca mijloc pentru a obține acest scop nu este permisă. Distrugerea directă a unei vieți pretins „fără valoare”, născute sau încă nenăscute, practicată cu câțiva ani în urmă pe scară largă, nu poate fi în niciun fel justificată. De aceea, atunci când această practică a început să se răspândească, Biserica a declarat în mod formal că a ucide, chiar și la ordinul autorității publice, pe aceia care, deși nevinovați, nu sunt, din cauza infirmităților lor fizice sau psihice, folositori națiunii, ci mai degrabă devin o povară pentru ea, este contrar dreptului natural și dreptului divin pozitiv și, prin urmare, interzis. Viața unui nevinovat este intangibilă, iar orice atentat direct sau agresiune împotriva ei violează una dintre legile fundamentale fără de care nu este posibilă viața în societate, în siguranță. Nu avem nevoie să vă expunem în detaliu semnificația și întinderea, în profesiunea voastră, a acestei legi fundamentale. Dar să nu uitați: deasupra oricărei legi omenești și deasupra oricărei „indicații” se ridică, neclintită, legea lui Dumnezeu.

Apostolatul profesiunii voastre vă impune datoria de a împărtăși și altora cunoașterea, prețuirea și respectul vieții omenești, pe care le nutriți în inima voastră prin convingere creștină; de a-i lua, la nevoie, apărarea cu îndrăzneală și de a proteja, când este necesar și vă stă în putere, viața încă ascunsă și lipsită de apărare a copilului, sprijinindu-vă pe forța poruncii lui Dumnezeu: „Să nu ucizi, non occides”. Acest serviciu de apărare se arată uneori ca fiind cel mai necesar și cel mai urgent. Totuși, nu este partea cea mai nobilă și cea mai importantă a misiunii voastre, căci aceasta nu este pur negativă, ci mai ales constructivă și trebuie să tindă a întemeia, a zidi, a întări.

Primirea nou-născutului

Să sădiți în mintea și în inima mamei și a tatălui prețuirea, dorința, bucuria, primirea iubitoare a nou-născutului încă de la primul său vagit. Copilul, plăsmuit în sânul matern, este un dar al lui Dumnezeu, care încredințează părinților grija lui. Cu ce delicatețe, cu ce farmec, Sfânta Scriptură arată cununa grațioasă a fiilor adunați în jurul mesei părintești! Ei sunt răsplata celui drept, precum sterpiciunea este, foarte adesea, pedeapsa păcătosului. Ascultați cuvântul dumnezeiesc rostit în sublimă poezie a psalmului: „Soția ta va fi ca o viță roditoare în mijlocul casei tale; fiii tăi, ca niște lăstari de măslin împrejurul mesei. Iată cum este binecuvântat omul care se teme de Dumnezeu!” Iar despre cel rău este scris: „Să fie osândită la moarte posteritatea lui, și într-un neam să se șteargă numele lui”.

Îndată după naștere, grăbiți-vă – precum făceau odinioară și romanii – să purtați copilul în brațele tatălui său, dar într-un spirit incomparabil mai înalt. La ei, aceasta era afirmarea paternității și a autorității ce decurge din ea; aici, este un omagiu de recunoștință către Creator, invocarea binecuvântării dumnezeiești, angajamentul de a împlini cu o dăruire afectuoasă misiunea încredințată de Dumnezeu. Dacă Domnul laudă și răsplătește pe slujitorul credincios pentru că a făcut să rodească cinci talanți, ce laudă, ce răsplată va păstra tatălui care a păzit și a crescut pentru El viața omenească ce i-a fost încredințată, mai presus de tot aurul și de tot argintul lumii!

Totuși, apostolatul vostru se adresează mai ales mamei. Fără îndoială, glasul naturii vorbește în ea și îi pune în inimă dorința, bucuria, curajul, iubirea, voința de a îngriji copilul; dar, pentru a birui sugestiile micșorării de suflet sub toate formele ei, acest glas are nevoie să fie întărit și să capete, ca să zicem așa, un accent supranatural. Vouă vă revine să faceți să guste tânăra mamă, mai puțin prin cuvinte decât prin întreaga voastră manieră de a fi și de a lucra, măreția, frumusețea, noblețea acestei vieți care se trezește, se plăsmuiește și trăiește în sânul ei, care se naște din ea, pe care o poartă în brațe și o hrănește cu laptele ei; să faceți să strălucească înaintea ochilor ei și în inima ei marele dar al iubirii lui Dumnezeu pentru ea și pentru copilul ei. Sfânta Scriptură vă face să auziți, prin multe exemple, ecoul rugăciunilor stăruitoare și apoi cântările de recunoscătoare veselie ale atâtor mame, în sfârșit ascultate, după ce au implorat îndelung, prin lacrimile lor, harul maternității.

Chiar și durerile pe care, din pricina greșelii originare, mama trebuie să le îndure spre a da naștere copilului ei nu fac decât să strângă și mai tare legătura ce îi unește; ea îl iubește cu atât mai mult cu cât i-a costat mai multe suferințe. Aceasta a exprimat-o cu o mișcătoare și adâncă simplitate Acela care a plăsmuit inima mamelor. Femeia, când naște, este în suferință, pentru că i-a sosit ceasul; „dar când a dat naștere copilului, nu-și mai aduce aminte de dureri, de bucuria că a născut un om în lume”. În plus, Duhul Sfânt, prin pana apostolului sfântul Pavel, arată iarăși măreția și bucuria maternității. Dumnezeu dă mamei copilul; dar, în însuși darul, o face să coopereze în chip efectiv la înflorirea florii al cărei germen îl depusese în măruntaiele ei, iar această cooperare devine un mijloc de a o conduce la mântuirea ei veșnică: „Femeia se va mântui prin copiii pe care îi naște”.

Acest deplin acord al rațiunii și al credinței vă dă garanția că sunteți în adevărul deplin și că puteți urmări cu o siguranță absolută apostolatul vostru de prețuire și de iubire pentru viața ce se naște. Dacă izbutiți să exercitați acest apostolat lângă leagănul unde vageste nou-născutul, nu vă va fi prea greu să obțineți ceea ce conștiința voastră profesională, în acord cu legea lui Dumnezeu și a naturii, vă impune să prescrieți spre binele mamei și al copilului.

De altfel, nu avem nevoie să vă demonstrăm vouă, care aveți experiența, cât de necesar este astăzi acest apostolat al prețuirii și al iubirii pentru viața nouă. Vai! Nu sunt rare cazurile în care a vorbi, chiar numai printr-o discretă aluzie, despre copii ca despre o „binecuvântare” este de ajuns pentru a provoca împotrivirea sau chiar, uneori, batjocura. Mult mai adesea domnesc ideea și cuvântul „povară” supărătoare a copiilor. Cât de potrivnică este această mentalitate gândului lui Dumnezeu și limbajului Sfintei Scripturi, ba chiar rațiunii sănătoase și simțământului naturii! Dacă există condiții și împrejurări în care părinții, fără a viola legea lui Dumnezeu, pot evita „binecuvântarea” copiilor, totuși aceste cazuri de forță majoră nu îngăduie a perverti ideile, a deprecia valorile, a batjocori pe mama care are curajul și cinstea de a da viață.

Viața supranaturală

 Dacă cele spuse până aici privesc ocrotirea și îngrijirea vieții naturale, cu atât mai mult trebuie să fie valabile pentru viața supranaturală pe care nou-născutul o primește prin Botez.

În ordinea de față nu există alt mijloc de a comunica această viață copilului care încă nu are uzul rațiunii. Și totuși, starea de har, în clipa morții, este absolut necesară mântuirii. Fără aceasta nu este cu putință a ajunge la fericirea supranaturală, la viziunea beatifică a lui Dumnezeu. Un act de iubire poate fi de ajuns adultului pentru a dobândi harul sfințitor și a suplini lipsa Botezului. Pentru cel nenăscut sau pentru nou-născut, această cale nu este deschisă. Așadar, dacă se socotește că iubirea față de aproapele impune a-l ajuta în caz de nevoie; dacă această obligație este cu atât mai gravă și mai urgentă cu cât este mai mare binele de procurat ori răul de evitat și cu cât cel ce are nevoie are mai puțină putință de a se ajuta și mântui singur, atunci este lesne de înțeles marea importanță de a se îngriji de Botezul unui copil lipsit de orice uz al rațiunii și aflat în gravă primejdie sau în fața unei morți sigure.

Fără îndoială, această datorie îi obligă în primul rând pe părinți; însă în cazurile de urgență, când nu este timp de pierdut și nu este cu putință a chema un preot, vouă vă revine această sublimă datorie de a conferi Botezul.

Frumusețea acestui act de milostenie spirituală

Îndatoririle mamei

Îndată ce a auzit vestirea îngerului, Preasfânta Fecioară a răspuns: „Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău”. Un fiat, un „da” aprins chemării de mamă! Maternitate feciorelnică, incomparabil mai presus de oricare alta; și totuși maternitate adevărată, în sensul adevărat și propriu al cuvântului. De aceea, în rostirea Angelusului, după ce amintește acceptarea Mariei, credinciosul încheie îndată: „Și Cuvântul S-a făcut trup”.

Este una dintre cerințele fundamentale ale rectitudinii ordinii morale ca folosirea drepturilor conjugale să corespundă unei sincere acceptări lăuntrice a sarcinii și a îndatoririlor maternității. Cu această condiție, femeia merge pe calea trasată de Creator către scopul pe care l-a rânduit creaturii Sale, făcând-o, prin exercițiul acestei funcțiuni, să participe la bunătatea Sa, la înțelepciunea Sa, la atotputernicia Sa, după cuvântul îngerului: „Vei zămisli în pântece și vei naște”: „Concipies in utero et paries”.

Dacă acesta este, așadar, temeiul biologic al activității voastre profesionale, obiectul presant al apostolatului vostru va fi: a lucra pentru a păstra, a trezi, a stimula simțul și iubirea funcțiunii maternității.

Când soții prețuiesc și apreciază cinstea de a chema la existență o viață nouă, a cărei apariție o așteaptă cu o sfântă nerăbdare, rolul vostru este foarte ușor: este de ajuns să cultivați în ei acest simțământ lăuntric; dispoziția de a primi și a întreține această viață în devenire urmează atunci de la sine. Însă nu este întotdeauna așa; vai! adesea copilul nu este dorit, ba mai mult, este temut; cum ar putea, în asemenea condiții, să mai existe promptitudinea către datorie? Aici trebuie să se exercite apostolatul vostru în chip efectiv și eficace: mai întâi, într-un mod negativ, refuzând orice cooperare imorală, și apoi, într-un mod pozitiv, aplicând cu delicatețe îngrijirile voastre pentru a risipi prejudecățile, diferitele temeri sau pretexte micșorate, pentru a îndepărta, pe cât este cu putință, chiar și obstacolele exterioare care pot face împovărătoare acceptarea maternității.

Dacă se recurge la sfaturile și la serviciile voastre numai pentru a facilita zămislirea noii existențe, pentru a o ocroti și a o îndruma către deplina ei dezvoltare, puteți fără șovăire să dați deplina voastră cooperare; dar în câte alte cazuri nu se recurge, dimpotrivă, la voi pentru a împiedica zămislirea și păstrarea acestei existențe, fără niciun respect pentru preceptele ordinii morale?

A da curs unor asemenea cereri ar însemna a coborî știința și experiența voastră, făcându-vă complici ai unei acțiuni imorale; ar fi o pervertire a apostolatului vostru. Acesta cere un „nu” liniștit, dar categoric, care să nu lase să se calce legea lui Dumnezeu și dictamen-ul conștiinței. De aceea profesiunea voastră vă obligă să aveți o clară cunoaștere a acestei legi dumnezeiești, astfel încât să o faceți respectată, fără a rămâne sub preceptele ei și fără a trece dincolo de ele.

Actul conjugal

Predecesorul nostru Pius al XI-lea, în enciclica Casti Connubii din 31 decembrie 1930, a proclamat din nou în chip solemn legea fundamentală a actului și a raporturilor conjugale, anume că orice atentat al soților în împlinirea actului conjugal sau în desfășurarea consecințelor sale naturale, atentat având drept scop a-l lipsi de energia care îi este inerentă și a împiedica procrearea unei noi existențe, este imoral, și că nicio „indicație” ori necesitate nu poate schimba o acțiune intrinsec imorală într-un act moral și licit.

Această prescripție este în deplină vigoare astăzi ca și ieri și va fi la fel și mâine și totdeauna, deoarece nu este un simplu precept de drept omenesc, ci expresia unei legi naturale și divine.

Fie cuvintele noastre o regulă sigură pentru toate cazurile în care profesiunea și apostolatul vostru cer de la voi o hotărâre limpede și fermă.

Sterilizarea

Ar fi mult mai mult decât un simplu lips de promptitudine în slujirea vieții dacă atentatul omului nu s-ar referi numai la un act particular, ci ar ataca însuși organismul, cu scopul de a-l lipsi, prin mijlocul sterilizării, de facultatea de a procrea o nouă existență. Și aici aveți, pentru conduita voastră lăuntrică și exterioară, o regulă limpede în învățătura Bisericii. Sterilizarea directă – adică aceea care urmărește, ca mijloc sau ca scop, a face imposibilă procrearea – este o gravă violare a legii morale și, prin urmare, este ilicită. Nici autoritatea publică nu are vreun drept, sub pretextul vreunei „indicații”, să o îngăduie, și cu atât mai puțin să o prescrie ori să o facă să se împlinească spre vătămarea nevinovaților. Acest principiu se află deja enunțat în enciclica mai sus amintită a lui Pius al XI-lea despre căsătorie. De aceea, când, cu zece ani în urmă, sterilizarea a început să fie aplicată tot mai larg, Sfântul Scaun s-a văzut silit să declare în mod expres și public că sterilizarea directă, fie perpetuă, fie temporară, fie a bărbatului, fie a femeii, este ilicită, în virtutea legii naturale, de la care Biserica însăși, după cum știți, nu are putere de a dispensa.

Împotriviți-vă, așadar, pe cât puteți, în apostolatul vostru, acestor tendințe perverse și refuzați-le cooperarea voastră.

Reglarea nașterilor

În plus, în zilele noastre se ivește grava problemă de a ști dacă și în ce măsură obligația disponibilității în slujirea maternității este conciliabilă cu această recurgere tot mai frecventă la perioadele de sterilitate naturală (perioadele ageneziei la femeie), recurgere care pare a fi o expresie limpede a unei voințe contrare acestei disponibilități.

Se așteaptă de la voi, tocmai, să fiți bine informate, din punct de vedere medical, asupra acestei teorii cunoscute și asupra progreselor pe care, în această materie, se pot încă prevedea; și, pe de altă parte, ca sfaturile și asistența voastră să nu se sprijine pe simple publicații populare, ci să fie întemeiate pe obiectivitatea științifică și pe judecata autorizată a specialiștilor conștiincioși în medicină și biologie. Este rolul vostru, nu al preotului, de a instrui pe soți, fie în consultații particulare, fie prin mijlocirea unor publicații serioase, asupra aspectului biologic și tehnic al teoriei, fără însă a vă lăsa antrenate într-o propagandă care nu ar fi nici dreaptă, nici cuvenită. Dar și în acest domeniu apostolatul vostru cere de la voi, ca femei și ca creștine, să cunoașteți și să apărați regulile moralei cărora le este supusă aplicarea acestei teorii. Și aici Biserica este competentă.

Trebuie, mai întâi, să se ia în considerare două ipoteze. Dacă aplicarea acestei teorii nu vrea să însemne nimic altceva decât posibilitatea pentru soți de a face uz de dreptul lor conjugal chiar și în zilele de sterilitate naturală, nu este nimic de obiectat. În acest chip, într-adevăr, ei nu împiedică și nu stânjenesc în niciun fel împlinirea actului natural și a consecințelor sale naturale ulterioare. Tocmai în aceasta se deosebește în mod esențial aplicarea teoriei despre care vorbim de abuzul deja semnalat, care constă în pervertirea acestui act. Dacă, dimpotrivă, se merge mai departe, adică se înțelege a nu se îngădui actul conjugal decât în acele zile, atunci purtarea soților trebuie cercetată mai îndeaproape.

Și aici, din nou, două ipoteze se înfățișează atenției noastre. Dacă, încă din momentul încheierii căsătoriei, cel puțin unul dintre cei doi soți ar fi avut intenția de a restrânge la momentele de sterilitate dreptul conjugal însuși, și nu numai uzul acestui drept, astfel încât, în celelalte zile, celălalt soț să nu aibă nici el dreptul de a cere actul, aceasta ar implica un viciu esențial al consimțământului matrimonial, care ar atrage de la sine nulitatea căsătoriei, pentru motivul că dreptul ce decurge din contractul matrimonial este un drept permanent, neîntrerupt și nu intermitent al fiecăruia dintre soți față de celălalt.

Pe de altă parte, dacă această limitare a actului la zilele de sterilitate naturală se referă nu la dreptul însuși, ci la uzul dreptului, valabilitatea căsătoriei rămâne în afara oricărei discuții; totuși, licitatea morală a unei asemenea purtări a soților ar trebui afirmată sau negată după cum intenția de a observa în mod constant aceste perioade se întemeiază sau nu pe motive morale suficiente și sigure. Simplul fapt că soții nu violează natura actului și sunt chiar gata să primească și să crească copilul care, în ciuda precauțiilor lor, ar veni pe lume, nu ar fi de ajuns, prin el însuși, pentru a garanta rectitudinea intențiilor și moralitatea neîndoielnică a acelor motive.

Motivul este că căsătoria obligă la o stare de viață care, după cum conferă anumite drepturi, impune de asemenea împlinirea unei lucrări pozitive privind această stare. În acest caz se poate aplica principiul general că o prestație pozitivă poate fi omisă dacă motive grave, independente de buna voință a celor obligați, arată că această prestație este inoportună sau dovedesc că ea nu poate fi cerută în chip legitim de către solicitant, adică, în speță, de către neamul omenesc.

Contractul matrimonial, care acordă soților dreptul de a satisface înclinația naturii, îi așază într-o stare de viață, starea conjugală. Or, soților care fac uz de ea, săvârșind actul specific stării lor, natura și Creatorul le impun funcțiunea de a îngriji de conservarea neamului omenesc. Aceasta este prestația caracteristică ce dă valoarea proprie stării lor: bonum prolis, copiii. Poporul și Statul, Biserica însăși, depind, pentru existența lor, în ordinea rânduită de Dumnezeu, de căsătoria roditoare. Prin urmare, a îmbrățișa starea căsătoriei, a face uz în mod constant de facultatea ce îi este proprie și care nu este licită decât în această stare și, pe de altă parte, a se sustrage totdeauna și în mod deliberat, fără un motiv grav, de la datoria sa principală, ar fi un păcat împotriva însuși sensului vieții conjugale.

Se poate fi dispensat de această prestație pozitivă obligatorie, chiar pentru multă vreme, ba chiar pentru întreaga durată a căsătoriei, prin motive serioase, ca acelea pe care nu este rar să le întâlnim în ceea ce se numește „indicația” medicală, eugenică, economică și socială. De unde urmează că observarea epocilor neroditoare poate fi licită sub aspect moral; și, în condițiile indicate, ea este cu adevărat licită. Totuși, dacă nu există, după o judecată rațională și dreaptă, asemenea grave motive, fie personale, fie izvorâte din împrejurări exterioare, voința soților de a evita de obicei fecunditatea unirii lor, continuând totuși să-și satisfacă pe deplin senzualitatea, nu poate veni decât dintr-o falsă apreciere a vieții și din motive străine regulilor moralei sănătoase.

Eroismul continenței

Totuși, veți stărui poate acum, observând că, în exercitarea profesiunii voastre, vă aflați uneori în fața unor cazuri foarte delicate: acelea în care nu se poate cere să se riște maternitatea și în care chiar aceasta trebuie evitată cu desăvârșire și în care, pe de altă parte, observarea perioadelor ageneziei fie nu dă o siguranță suficientă, fie trebuie înlăturată din alte motive. Și atunci întrebați cum se mai poate vorbi de un apostolat în slujirea maternității.

Dacă, după judecata voastră sigură și încercată, condițiile cer cu desăvârșire un „nu”, adică excluderea maternității, ar fi o greșeală și o nedreptate a impune sau a sfătui un „da”. Este vorba, într-adevăr, aici de fapte concrete și, prin urmare, de o chestiune nu de teologie, ci de medicină; ea este deci de competența voastră. Totuși, în aceste cazuri, soții nu așteaptă de la voi un răspuns medical, în mod necesar negativ, ci aprobarea unei „tehnici” a activității conjugale care să-i asigure împotriva riscului maternității. Și astfel sunteți din nou chemate să vă exercitați apostolatul, nelăsând să subziste nicio îndoială că, și în aceste cazuri extreme, orice manevră preventivă și orice atentat direct împotriva vieții și a dezvoltării germenului sunt oprite în conștiință și excluse; și că o singură cale rămâne deschisă: aceea a abținerii de la orice activitate deplină a facultății naturale. Aici apostolatul vostru vă obligă la o judecată limpede și sigură și la o fermitate calmă.

Dar se va obiecta că o asemenea abținere este imposibilă, că un asemenea eroism nu este realizabil. Această obiecție o veți auzi astăzi, o veți citi pretutindeni, chiar din partea acelora care, prin datorie sau prin competență, ar trebui să poată judeca cu totul altfel. Și se aduce, pentru a o dovedi, următorul raționament: Nimeni nu este obligat la imposibil, și niciun legiuitor rațional nu poate fi presupus a voi să oblige prin legea sa la imposibil. Dar, pentru soți, continența de lungă durată este imposibilă. Deci ei nu sunt obligați la continență; legea divină nu poate avea acest înțeles.

Astfel, din premise parțial adevărate se trage o concluzie falsă. Pentru a vă convinge, este de ajuns să se inverseze termenii raționamentului: Dumnezeu nu obligă la imposibil. Dar Dumnezeu obligă pe soți la continență dacă unirea lor nu se poate împlini după regulile naturii. Deci, în aceste cazuri, continența este posibilă. Avem ca întărire a acestui raționament doctrina Conciliului din Trento, care, în capitolul despre păzirea necesară și posibilă a poruncilor, învață aceasta, referindu-se la un loc din sfântul Augustin: „Dumnezeu nu poruncește lucruri imposibile; dar, poruncind, îndeamnă și să faci ceea ce poți, și să ceri ceea ce nu poți, și te ajută ca să poți”.

Prin urmare, să nu vă lăsați tulburate, în practica profesiunii voastre și în apostolatul vostru, de acest mare cuvânt al imposibilității, nici în ceea ce privește judecata voastră lăuntrică, nici în ceea ce privește purtarea voastră exterioară. Nu vă împrumutați niciodată la nimic contrar legii lui Dumnezeu și conștiinței voastre creștine! Este o nedreptate față de bărbații și femeile timpului nostru a-i socoti incapabili de un eroism continuu. Astăzi, pentru multe motive, poate sub strânsoarea durei necesități sau chiar, uneori, în slujba nedreptății, eroismul se exercită într-un grad și cu o măsură pe care, în vremurile trecute, le-ar fi crezut imposibile. De ce, așadar, acest eroism, dacă împrejurările îl cer cu adevărat, ar trebui să se oprească la limitele trasate de patimi și înclinațiile naturii? Este foarte limpede: cel ce nu vrea să se stăpânească pe sine nu va putea; iar cel ce crede că se poate stăpâni, sprijinindu-se numai pe puterile sale, fără a căuta sincer și cu stăruință ajutorul divin, va fi amarnic înșelat.

Iată ceea ce privește apostolatul vostru pe lângă soți, pentru a-i câștiga în slujirea maternității, nu în sensul unei servituți oarbe sub impulsurile naturii, ci în acela al unui exercițiu al drepturilor și îndatoririlor conjugale rânduit de principiile rațiunii și ale credinței.

Ultimul aspect al apostolatului vostru privește apărarea atât a ordinii drepte a valorilor, cât și a demnității persoanei omenești.

Ordinea valorilor

„Valorile persoanei” și necesitatea de a le respecta sunt o temă care, de douăzeci de ani, preocupă tot mai mult pe scriitori. În multe dintre teoriile lor, chiar actul specific sexual își are locul rânduit pentru a sluji persoanei soților. Sensul propriu și cel mai adânc al exercitării dreptului conjugal ar trebui să fie acesta: unirea trupurilor este expresia și realizarea unirii personale și afective.

Articole, capitole, cărți întregi, conferințe, mai ales chiar despre „tehnica iubirii”, sunt consacrate răspândirii acestor idei, comentării lor prin sfaturi către tinerii soți, slujind drept călăuză în căsătorie, pentru ca ei să nu neglijeze, din prostie, ori dintr-o pudoare rău înțeleasă, ori dintr-un scrupul fără temei, ceea ce le oferă Dumnezeu, Cel care a creat și înclinațiile naturale. Dacă din acest dar reciproc deplin al soților se naște o viață nouă, aceasta este un rezultat care rămâne în afara, sau cel mult ca la periferia „valorilor persoanei” – rezultat pe care nu îl refuză, dar pe care nu vor ca el să fie, ca atare, în centrul raporturilor conjugale.

Potrivit acestor teorii, dăruirea voastră pentru binele existenței încă ascunse în sânul matern și pentru a-i favoriza fericita naștere nu ar mai avea decât o importanță mai mică și ar trece pe planul al doilea.

Dacă această apreciere relativă nu ar face decât să pună accentul pe valoarea persoanei soților mai mult decât pe aceea a copilului, s-ar putea, la limită, lăsa deoparte această problemă; dar aici este vorba, dimpotrivă, de o gravă răsturnare a ordinii valorilor și a scopurilor fixate de însuși Creatorul. Ne aflăm înaintea răspândirii unui ansamblu de idei și de simțăminte direct opuse limpezimii, profunzimii și seriozității gândirii creștine. Și iată că aici, din nou, trebuie să intervină apostolatul vostru. Vi se va întâmpla, într-adevăr, să primiți încredințările mamei și ale soției și să fiți întrebate despre dorințele cele mai ascunse și despre intimitățile vieții conjugale. Cum ați putea atunci, conștiente de misiunea voastră, să faceți să prevaleze adevărul și rectitudinea ordinii în judecățile și în purtarea soților, dacă voi însevăși nu ați avea o cunoaștere exactă a acesteia și dacă nu ați fi înzestrate cu tăria de caracter necesară pentru a sprijini ceea ce știți a fi drept și adevărat?

Scopul întâi al căsătoriei

Adevărul este că căsătoria, ca instituție naturală, în virtutea voinței Creatorului, are drept scop întâi și lăuntric nu desăvârșirea personală a soților, ci procrearea și educarea vieții noi. Celelalte scopuri, deși sunt de asemenea voite de natură, nu se află pe aceeași treaptă cu primul; și cu atât mai puțin îi sunt superioare, ci îi sunt subordonate în mod esențial. Aceasta este valabil pentru orice căsătorie, chiar neroditoare; precum despre orice ochi se poate spune că este menit și format pentru a vedea, chiar dacă, în cazuri anormale, din pricina unor condiții speciale lăuntrice ori exterioare, se întâmplă că el nu va fi niciodată în stare să ajungă la percepția vizuală.

Tocmai pentru a curma toate incertitudinile și abaterile care amenințau să răspândească erori cu privire la ierarhia scopurilor căsătoriei și la raporturile lor reciproce, am redactat Noi Înșine, acum câțiva ani (10 martie 1944), o declarație asupra ordinii acestor scopuri, arătând ceea ce dezvăluie structura lăuntrică a rânduielii naturale, ceea ce este patrimoniul tradiției creștine, ceea ce Suveranii Pontifi au învățat în repetate rânduri, ceea ce apoi a fost, în formele cerute, fixat de Codul de Drept canonic. Mai mult, puțin după aceea, pentru a îndrepta opiniile contrare, Sfântul Scaun, într-un decret public, a declarat că nu se poate admite gândirea mai multor autori recenți care neagă că scopul întâi al căsătoriei este procrearea și educarea copilului sau învață că scopurile secundare nu sunt subordonate în mod esențial scopului întâi, ci îi sunt echivalente și independente.

Se voiește oare prin aceasta a se nega ori a se micșora tot ceea ce este bun și drept în valorile personale care rezultă din căsătorie și din împlinirea ei? Nu, desigur, fiindcă, pentru procrearea unei vieți noi, în căsătorie, Creatorul a rânduit ființe omenești, făcute din carne și sânge, înzestrate cu spirit și inimă, chemate, ca oameni și nu ca animale fără rațiune, să fie autorii descendenței lor. În acest scop Domnul a voit unirea soților. Căci Sfânta Scriptură spune despre Dumnezeu că a creat pe om după chipul Său și l-a creat bărbat și femeie și că a voit — după cum se afirmă în repetate rânduri în Cărțile Sfinte — ca „omul să lase pe tatăl său și pe mama sa și să se unească cu femeia sa și să fie amândoi un singur trup”.

Toate acestea sunt, așadar, adevărate și voite de Dumnezeu, însă nu trebuie despărțite de funcțiunea întâi a căsătoriei, adică de slujirea pentru viața nouă. Nu numai lucrarea comună a vieții exterioare, ci și toată îmbogățirea personală, chiar îmbogățirea intelectuală și spirituală, până la tot ceea ce este mai spiritual și mai adânc în iubirea conjugală ca atare, a fost pusă, prin voința naturii și a Creatorului, în slujba descendenței. Prin însăși natura sa, viața conjugală desăvârșită înseamnă și dăruirea totală a părinților în folosul copiilor; iar iubirea conjugală, în puterea și în gingășia ei, este ea însăși un postulat al celei mai sincere griji față de copii și garanția împlinirii ei.

A reduce coabitarea soților și actul conjugal la o simplă funcțiune organică pentru transmiterea germenilor ar fi ca și cum s-ar prefăcea căminul domestic, sanctuarul familiei, într-un simplu laborator biologic. De aceea, în alocuțiunea Noastră din 29 septembrie 1949 către Congresul internațional al medicilor catolici, am exclus în mod formal din căsătorie fecundarea artificială. Actul conjugal, în structura sa naturală, este o acțiune personală, o cooperare simultană și imediată a soților, care, prin însăși natura agenților și prin caracterul actului, este expresia dăruirii reciproce ce, potrivit cuvântului Scripturii, realizează unirea „într-un singur trup”.

Aceasta este cu mult mai mult decât unirea a doi germeni, care se poate săvârși chiar și în chip artificial, adică fără acțiunea naturală a celor doi soți. Actul conjugal, rânduit și voit de natură, este o cooperare personală, pentru care soții, contractând căsătoria, își schimbă între ei dreptul.

Prin urmare, când această prestație, în forma sa naturală, este dintru început și în chip durabil imposibilă, obiectul contractului matrimonial se află atins de un viciu esențial. Și iată ce spuneam atunci: „Să nu se uite aceasta: numai procrearea unei vieți noi, după voința și planul Creatorului, cuprinde, într-un grad uimitor de desăvârșire, realizarea scopurilor urmărite. Ea este totodată conformă naturii trupești și spirituale și demnității soților, dezvoltării normale și fericite a copilului”.

Spuneți, așadar, logodnicei sau tinerei soții care ar veni să vă vorbească despre valorile vieții conjugale că aceste valori personale, fie în domeniul trupurilor ori al simțurilor, fie în acela al spiritului, sunt autentice, însă Creatorul le-a așezat în scara valorilor nu pe treapta întâi, ci pe a doua.

Renunțarea liberă la paternitate

Adăugați o altă considerație, care riscă să cadă în uitare: toate aceste valori secundare ale sferei și ale activității generatoare intră în cadrul rolului specific al soților, care este de a fi autorii și educatorii noii existențe. Rol sublim și nobil! care însă nu aparține esenței unei ființe omenești desăvârșite, ca și cum, dacă această tendință naturală de a zămisli nu s-ar realiza, s-ar produce într-un fel sau într-o măsură oarecare o micșorare a persoanei omenești. A renunța la această realizare — mai ales când aceasta se face pentru motivele cele mai nobile — nu înseamnă a mutila valorile personale și spirituale. Despre această renunțare liberă făcută din iubire pentru împărăția lui Dumnezeu Domnul a spus: „Non omnes capiunt verbum istud, sed quibus datum est. Toți nu cuprind acest cuvânt, ci numai aceia cărora le este dat”.

A exalta peste măsură, cum se face adesea astăzi, funcțiunea generatoare, chiar și în forma dreaptă și morală a vieții conjugale, nu este numai o eroare și o rătăcire; ea cuprinde și primejdia unei devieri intelectuale și afective, în stare să oprească și să înăbușe simțăminte bune și înalte, mai ales în tinerețe, încă lipsită de experiență și necunoscătoare de dezamăgirile vieții. Căci, în cele din urmă, ce om normal, sănătos cu trupul și cu spiritul, ar primi să aparțină categoriei celor deficienți de caracter și de spirit?

Fie ca apostolatul vostru, acolo unde vă exercitați profesiunea, să lumineze mințile și să sădească această dreaptă ordine a valorilor, pentru ca oamenii să-și conformeze ei judecățile și purtarea!

Demnitatea omenească în actul conjugal

Totuși, expunerea Noastră despre exercitarea apostolatului vostru profesional ar fi incompletă dacă nu am mai adăuga încă un cuvânt scurt despre demnitatea omenească în folosirea tendinței de a da viață.

Însuși Creatorul, care, în bunătatea și înțelepciunea Sa, a voit, pentru păstrarea și propagarea neamului omenesc, să se slujească de concursul bărbatului și al femeii, unindu-i în căsătorie, a rânduit de asemenea ca, în această funcțiune, soții să simtă o plăcere și o satisfacție a trupului și a spiritului. Prin urmare, soții nu fac nimic rău căutând această plăcere și bucurându-se de ea. Ei primesc ceea ce Creatorul le-a destinat.

Cu toate acestea, și aici soții trebuie să știe să se mențină în hotarele unei drepte cumpătări. Precum în gustarea mâncărilor și a băuturilor, tot astfel, în plăcerea sexuală, ei nu trebuie să se lase fără frâu în voia împingerii simțurilor. Regula dreaptă este, așadar, aceasta: folosirea funcțiunii generatoare naturale nu este îngăduită moralicește decât în însăși căsătoria. Rezultă de aici că numai în căsătorie și cu păzirea acestei reguli sunt licite dorința și bucurarea de această plăcere și de această satisfacție. Căci bucurarea este supusă legii acțiunii din care derivă, și nu, dimpotrivă, acțiunea legii bucurării. Și această lege, atât de rațională, privește nu numai substanța, ci și împrejurările acțiunii, astfel încât, păstrând esențialul actului, se poate păcătui în chipul de a-l împlini.

Călcarea acestei reguli este tot atât de veche ca păcatul originar. Totuși, în vremea noastră se aleargă primejdia de a se pierde din vedere principiul fundamental. Astăzi, într-adevăr, se ajunge a se susține, prin cuvânt și prin scrieri (chiar din partea unora catolici), autonomia pretins necesară, scopul propriu și valoarea proprie a sexualității și a exercițiului ei, independent de scopul procreării unei vieți noi. S-ar voi supunerea la o nouă cercetare și la o nouă lege chiar a ordinii rânduite de Dumnezeu. Nu s-ar voi admite alt frâu, în felul de a satisface instinctul, decât acela de a respecta esențialul actului instinctiv. Astfel, obligației morale de stăpânire a patimilor i s-ar substitui libertatea de a asculta orbește și fără frâu capriciile și impulsurile naturii; ceea ce nu poate decât să se întoarcă, mai curând sau mai târziu, în paguba moralei, a conștiinței și a demnității omenești.

Dacă natura ar fi avut în vedere exclusiv, sau cel puțin în primul rând, un dar și o posesiune reciprocă a soților în bucurie și plăcere, și dacă ar fi rânduit acest act numai în scopul de a ridica experiența lor personală la cel mai înalt grad al fericirii, și nu în scopul de a-i stimula la slujirea vieții, atunci Creatorul ar fi adoptat un alt plan în plăsmuirea și alcătuirea actului natural. Dimpotrivă, acest act este, în fond, cu totul subordonat și orânduit către această unică mare lege a zămislirii și a educării copilului, generatio et educatio prolis, adică către împlinirea scopului întâi al căsătoriei, ca origine și izvor al vieții.

Vai! valuri necontenite de hedonism năvălesc asupra lumii și amenință să înece, în mareea crescândă a gândurilor, a dorințelor și a faptelor, întreaga viață conjugală, nu fără a crea primejdii serioase și o gravă vătămare funcțiunii întâi a soților.

Acest hedonism anticreștin, prea adesea nu se roșește a-l ridica la rang de doctrină, insuflând dorința de a face tot mai intensă bucurarea în pregătirea și împlinirea unirii conjugale; ca și cum, în raporturile conjugale, întreaga lege morală s-ar reduce la împlinirea regulată a acestui act și ca și cum tot restul, oricum s-ar face, s-ar afla justificat prin revărsarea iubirii reciproce, sfințit prin sacramentul căsătoriei, vrednic de laudă și de răsplată înaintea lui Dumnezeu și a conștiinței. De demnitatea omului și de demnitatea creștinului, care pun frâu exceselor senzualității, nu se mai îngrijește nimeni.

Ei bine, nu. Gravitatea și sfințenia legii morale creștine nu admit o satisfacere dezlănțuită a instinctului sexual, nici această tendință exclusivă către plăcere și bucurare; această lege nu îngăduie omului rațional să se lase stăpânit până într-atât, nici în ceea ce privește substanța, nici în ceea ce privește împrejurările actului.

Unii ar voi să susțină că fericirea în căsătorie este în raport direct cu bucurarea reciprocă în raporturile conjugale. Nu; fericirea în căsătorie este, dimpotrivă, în raport direct cu respectul reciproc între soți, chiar și în relațiile lor intime; nu pentru că ei ar judeca imoral și ar respinge ceea ce oferă natura și ceea ce a dat Creatorul, ci pentru că acest respect și prețuirea reciprocă pe care o naște sunt unul dintre cele mai solide elemente ale unei iubiri curate și, tocmai de aceea, cu atât mai gingașe.

În activitatea voastră profesională, împotriviți-vă, pe cât vă este cu putință, dezlănțuirii acestui hedonism rafinat, gol de valori spirituale și, prin urmare, nevrednic de soți creștini. Arătați cum natura a dat, e adevărat, dorința instinctivă a bucurării și o aprobă în nunțile legitime, nu ca scop în sine, ci, în fond, pentru slujirea vieții. Alungați din mintea voastră acest cult al plăcerii și faceți tot ce vă stă în putință pentru a împiedica răspândirea unei literaturi care se crede obligată să descrie în toate amănuntele intimitățile vieții conjugale, sub pretextul de a instrui, de a îndruma și de a liniști. Pentru a liniști conștiințele temătoare ale soților, este, în general, de ajuns bunul-simț, instinctul natural și o scurtă instruire asupra maximelor limpezi și simple ale legii morale creștine. Dacă, în câteva împrejurări deosebite, o logodnică sau o tânără soție ar avea nevoie de lămuriri mai ample asupra vreunui punct anume, vouă v-ar aparține să le dați cu delicatețe o explicație conformă legii naturale și conștiinței creștine sănătoase.

Învățătura Noastră nu are nimic a face cu maniheismul și cu jansenismul, precum unii voiesc să o facă să se creadă spre a se justifica. Ea este numai o apărare a onoarei căsătoriei creștine și a demnității personale a soților.