DESPRE PROMOVAREA ADEVĂRATEI UNITĂȚI A RELIGIEI.

VENERABILI FRAȚI,
SĂNĂTATE ȘI BINECUVÂNTARE APOSTOLICĂ

Poate că niciodată până acum sufletele muritorilor nu au fost cuprinse de o dorință atât de vie după acea frățească legătură prin care – în virtutea uneia și aceleiași origini și naturi – suntem uniți și legați între noi, dorință menită atât să întărească această înrudire, cât și să o îndrepte spre binele comun al societății omenești, precum o vedem manifestându-se în vremurile noastre. Căci, de vreme ce națiunile nu se bucură încă pe deplin de roadele păcii, ba chiar, dimpotrivă, pe alocuri vechi neînțelegeri și altele noi izbucnesc în tulburări și conflicte civile; iar numeroase controverse, care privesc liniștea și prosperitatea popoarelor, nu pot fi nicidecum soluționate fără acțiunea și cooperarea concordantă a celor care conduc statele și le administrează treburile; se înțelege cu ușurință – cu atât mai mult cu cât asupra unității neamului omenesc nu mai există dezacord – de ce mulți doresc ca, insuflate de o asemenea fraternitate universală, diferitele popoare să se unească între ele din ce în ce mai strâns.

Un lucru nu prea diferit încearcă unii să-l realizeze și în ceea ce privește rânduiala Noii Legi aduse de Cristos Domnul. Căci, având drept lucru dovedit că rareori se găsesc oameni cu totul lipsiți de orice simț religios, par să fi intrat în speranța că nu va fi greu de obținut ca popoarele, deși au păreri diferite despre cele dumnezeiești, să cadă totuși de acord, în chip frățesc, asupra mărturisirii unor anumite doctrine, ca și cum acestea ar constitui un fel de temelie comună a vieții spirituale. Din această pricină, de către ei înșiși se obișnuiește a se organiza congrese, adunări și întruniri publice, cu un număr nu mic de participanți, și sunt chemați acolo spre a discuta, fără deosebire, toți: atât păgâni de orice fel, cât și credincioși creștini, ba chiar și aceia care, spre nenorocirea lor, s-au lepădat de Cristos sau care, cu îndârjire și stăruință, se împotrivesc dumnezeirii și misiunii Sale.

Astfel de încercări nu pot fi nicidecum aprobate de catolici, deoarece se sprijină pe o opinie falsă a celor care socotesc că toate religiile sunt mai mult sau mai puțin bune și vrednice de laudă, întrucât, deși nu în același mod, ar descoperi și ar exprima în mod egal acel simț natural și înnăscut prin care suntem îndreptați către Dumnezeu și recunoaștem supremația Sa cu supunere. Cei care susțin o asemenea părere nu numai că rătăcesc și se înșală, ci, întrucât resping adevărata religie prin deformarea însăși a noțiunii ei, alunecă treptat spre naturalism și, cum se spune, spre ateism; de unde rezultă în chip vădit că oricine aderă la cei care gândesc și lucrează astfel se îndepărtează cu totul de religia revelată de Dumnezeu.

Dar sub o anumită aparență amăgitoare a dreptății sunt mai lesne înșelați unii atunci când se vorbește despre promovarea unității între toți creștinii. Nu se spune oare adesea că este drept, ba chiar potrivit datoriei, ca toți cei care invocă numele lui Cristos să se abțină de la acuzații reciproce și să se unească, în cele din urmă, printr-o iubire mutuală? Cine ar îndrăzni să afirme că Îl iubește pe Cristos, dacă nu se străduiește, pe cât îi stă în putere, să împlinească dorințele Sale, atunci când Îl roagă pe Tatăl ca ucenicii Săi „să fie una”? Și nu a voit oare însuși Cristos ca ucenicii Săi să fie recunoscuți și deosebiți de ceilalți prin acest semn, și anume să se iubească unii pe alții: „Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea iubire unii față de alții”? Toți creștinii, adaugă ei, de-ar fi „una”, căci astfel ar putea face mult mai mult pentru a respinge năpasta impietății, care, răspândindu-se și cuprinzând tot mai mult, se pregătește să slăbească Evanghelia.

Acestea și altele asemenea le afirmă și le amplifică cei care sunt numiți panchristiani; și aceștia sunt departe de a fi puțini și rari, ci, dimpotrivă, au ajuns aproape niște adevărate grupări organizate și s-au unit în societăți larg răspândite, conduse de cele mai multe ori de oameni necatolici, chiar dacă aceștia sunt pătrunși de doctrine diferite în materie de credință. Între timp, această inițiativă este promovată cu atâta energie, încât câștigă în multe chipuri asentimentul cetățenilor și cucerește și atrage chiar sufletele nu puținor catolici, prin speranța unei asemenea uniri care pare să fie în acord cu dorințele Sfintei Maici Biserici, căci nimic nu-i este acesteia mai scump decât a-i chema și readuce la sânul său pe fiii rătăciți. Însă, sub aceste ademeniri și lingușiri de cuvinte, se ascunde o eroare cu adevărat foarte gravă, prin care sunt zdruncinate din temelii fundamentele credinței catolice.

De aceea, fiind datori prin conștiința oficiului nostru apostolic să nu îngăduim ca turma Domnului să fie înșelată de amăgiri primejdioase, vă chemăm, Venerabili Frați, la o deosebită vigilență pentru a preîntâmpina un asemenea rău; căci avem încredere că, prin scrierile și cuvintele fiecăruia dintre voi, cele ce urmează să le expunem vor putea ajunge mai ușor la popor și vor fi mai bine înțelese de acesta, pentru ca astfel catolicii să știe ce trebuie să gândească și ce trebuie să facă atunci când este vorba de inițiativele care urmăresc ca toți cei ce se numesc creștini să se adune, cu orice preț, într-un singur trup.

De la Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, am fost creați tocmai pentru ca să-L cunoaștem și să-I slujim; prin urmare, Autorul nostru are drept deplin ca noi să-I slujim. Dumnezeu ar fi putut, desigur, să rânduiască omului o singură lege a naturii, pe care, creându-l, a întipărit-o în mintea sa, și să-i cârmuiască apoi dezvoltările prin providența obișnuită a aceleiași legi; însă a voit mai degrabă să dea porunci cărora să le ascultăm și, de-a lungul veacurilor, adică de la începuturile neamului omenesc până la venirea și predicarea lui Isus Cristos, El Însuși l-a învățat pe om îndatoririle care, ca ființă părtașă de rațiune, le datora Creatorului său: „În multe rânduri și în multe chipuri, odinioară, Dumnezeu a vorbit părinților prin profeți; în zilele acestea de pe urmă ne-a vorbit prin Fiul” (3). De aici rezultă limpede că nu poate exista o adevărată religie în afara aceleia care se sprijină pe cuvântul lui Dumnezeu revelat; revelație care, începută de la origine și continuată sub Legea Veche, a fost desăvârșită de Însuși Isus Cristos sub Legea Nouă. Așadar, dacă Dumnezeu a vorbit – iar faptul că El a vorbit este dovedit cu certitudine de istorie –, oricine vede că datoria omului este să creadă în mod absolut în Dumnezeu care revelează și să se supună pe deplin Celui care poruncește; iar pentru ca noi să împlinim amândouă acestea în mod drept, spre slava lui Dumnezeu și spre mântuirea noastră, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu a întemeiat pe pământ Biserica Sa. De aceea, socotim că cei care se mărturisesc creștini nu pot să nu creadă că a fost întemeiată de Cristos o Biserică, una și aceeași; dar dacă se mai întreabă, în plus, cum anume trebuie să fie aceasta, potrivit voinței Autorului său, atunci nu mai sunt toți de acord. Căci foarte mulți dintre ei, de pildă, tăgăduiesc că Biserica lui Cristos trebuie să fie vizibilă și perceptibilă, cel puțin în măsura în care trebuie să apară ca un singur trup al credincioșilor, concordant într-o unică doctrină sub un singur magisteriu și o singură cârmuire; dimpotrivă, ei înțeleg prin Biserică vizibilă nu altceva decât o federație alcătuită din diverse comunități creștine, deși unele aderă la doctrine diferite, chiar potrivnice între ele.

Însă Cristos Domnul a întemeiat Biserica Sa ca o societate perfectă, prin natura sa externă și obiectivă, accesibilă simțurilor, care, sub conducerea unui singur cap (4), să ducă mai departe în timp lucrarea de refacere a neamului omenesc prin magisteriul viu al cuvântului (5) și prin administrarea sacramentelor, izvoare ale harului ceresc (6); motiv pentru care a asemănat-o și cu un regat (7), și cu o împărăție (8), și cu o stână (9), și cu o turmă (10). Această Biserică, astfel minunat întemeiată, nu putea nicidecum să înceteze ori să se stingă după ce întemeietorul ei și Apostolii, principi ai răspândirii ei, au fost luați prin moarte, de vreme ce i se încredințase misiunea de a conduce pe toți oamenii, fără deosebire de timp și de loc, la mântuirea veșnică: „Mergeți, așadar, și învățați toate neamurile” (11). Oare în împlinirea neîntreruptă a acestei misiuni ar putea lipsi Bisericii vreo putere ori eficacitate, când Cristos Însuși este prezent necontenit lângă ea, făgăduind în mod solemn: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului” (12)? Prin urmare, nu se poate ca Biserica lui Cristos nu numai să existe și astăzi și în toate timpurile, ci să nu fie chiar aceeași întru totul care a fost în epoca apostolică, decât dacă am voi să spunem – ceea ce să nu fie – că Cristos Domnul ori nu a fost îndeajuns pentru scopul propus, ori a greșit atunci când a afirmat că porțile iadului nu vor birui niciodată împotriva ei (13).

În acest punct se cuvine să fie descoperită și îndepărtată o anumită opinie falsă, de care pare să depindă întreaga chestiune și din care își are obârșia acea acțiune și conspirație multiplă a necatolicilor ce privește, după cum am spus, asocierea bisericilor creștine. Autorii acestui plan obișnuiesc să invoce aproape fără măsură cuvintele lui Cristos: „Ca toți să fie una… va fi o singură turmă și un singur păstor” (14), însă în așa fel încât să lase să se înțeleagă că prin aceste cuvinte ar fi exprimată o dorință și o rugăciune a lui Isus Cristos care nu și-ar fi aflat încă împlinirea. Ei socotesc că unitatea credinței și a cârmuirii – care este semnul Bisericii adevărate și unice a lui Cristos – nu ar fi existat aproape niciodată până acum și nici nu ar exista astăzi; și că ea ar putea fi dorită și poate într-o zi realizată printr-o convergență comună a voințelor, dar că, între timp, trebuie socotită o simplă ficțiune. Adaugă că Biserica, prin sine sau prin natura sa, este împărțită în părți, adică este alcătuită din mai multe biserici sau comunități particulare, încă separate, care, deși au în comun anumite articole de doctrină, diferă totuși în celelalte; și că fiecare se bucură de aceleași drepturi; iar Biserica ar fi fost una și unică cel mult din epoca apostolică până la primele Concilii Ecumenice. De aceea, spun ei, trebuie lăsate deoparte și puse în paranteză controversele, chiar și cele foarte vechi, și diversitățile de opinii care până astăzi dezbină numele creștin, iar din celelalte doctrine să se alcătuiască și să se propună o lege comună a credinței, în a cărei mărturisire toți să nu se cunoască atât, cât să se simtă frați; iar multiplele biserici sau comunități, dacă ar fi unite printr-un fel de legământ universal, ar fi astfel în stare să se opună în mod solid și rodnic înaintării impietății. Acestea sunt, Venerabili Frați, afirmațiile răspândite în mod obișnuit.

Totuși, sunt unii care afirmă și admit că Protestantismul, cum îl numesc, a lepădat cu prea puțină chibzuință anumite articole de credință și unele rituri de cult exterior, cu adevărat plăcute și folositoare, pe care Biserica Romană le păstrează încă. Dar adaugă îndată că și aceasta a greșit, deoarece ar fi corupt religia străveche, adăugând și propunând spre credere anumite doctrine nu atât străine Evangheliei, cât potrivnice acesteia; între care socotesc drept principală pe aceea despre Primatul de jurisdicție atribuit lui Petru și succesorilor săi în Scaunul Roman. Printre aceștia se află, deși nu foarte mulți, cei care acordă Pontifului Roman fie un primat de onoare, fie o jurisdicție sau o anumită putere, pe care totuși o consideră că izvorăște nu din drept divin, ci într-un anumit fel din consimțământul credincioșilor; iar alții merg chiar atât de departe, încât ar dori ca însuși Pontiful să prezideze acele adunări ale lor, pe care le-ai putea numi pestrițe. Dar, deși se pot găsi mulți necatolici care, altminteri, proclamă cu glas tare comuniunea frățească în Cristos Isus, nu vei găsi cu adevărat pe nimeni care să cugete să se supună și să asculte de Vicarul lui Isus Cristos, fie ca învățător, fie ca păstor. Între timp, ei afirmă că ar fi dispuși să acționeze cu Biserica Romană pe picior de egalitate, adică de la egal la egal; dar, dacă ar putea să acționeze, nu pare îndoielnic că ar proceda astfel încât, printr-un pact eventual, să nu fie siliți să renunțe la acele opinii care sunt încă pricina pentru care rătăcesc și se abat în afara unicului staul al lui Cristos.

Întrucât lucrurile stau astfel, este limpede că nici întrunirile lor nu pot fi nicidecum acceptate de Scaunul Apostolic și nici catolicilor nu le este îngăduit, în vreun chip, să sprijine sau să colaboreze la asemenea inițiative; căci, dacă ar face-o, ar conferi autoritate unei false religii creștine, cu totul străine de unica Biserică a lui Cristos. Vom îngădui oare – ceea ce ar fi cu totul nedrept – ca adevărul, și încă adevărul revelat de Dumnezeu, să fie supus negocierilor? Căci despre păstrarea adevărului revelat este vorba acum. Dacă Isus Cristos a trimis pe Apostoli în lumea întreagă ca să îmbibe toate neamurile cu credința evanghelică și, pentru ca ei să nu greșească, a voit mai întâi să fie învățați de Duhul Sfânt tot adevărul (15), oare această doctrină a Apostolilor a dispărut cu totul sau a fost vreodată alterată în Biserica în care Dumnezeu Însuși este conducător și păzitor? Iar dacă Răscumpărătorul nostru a declarat în mod limpede că Evanghelia Sa nu privește doar timpurile apostolice, ci și veacurile viitoare, putea oare obiectul credinței să devină, odată cu trecerea timpului, atât de obscur sau nesigur, încât astăzi să fie nevoie să se tolereze opinii chiar contrare între ele? Dacă aceasta ar fi adevărat, ar trebui spus de asemenea că atât coborârea Duhului Mângâietor asupra Apostolilor, cât și rămânerea perpetuă a aceluiași Duh în Biserică, precum și însăși predicarea lui Isus Cristos și-au pierdut de mult orice eficacitate și folos: afirmație care este, fără îndoială, blasfematoare.

De altfel, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, când a poruncit solilor Săi să învețe toate neamurile, i-a legat pe toți oamenii prin această datorie, ca să dea crezare celor vestite de „martorii rânduiți mai dinainte de Dumnezeu” (16), și a întărit această poruncă spunând: „Cine va crede și se va boteza se va mântui; iar cine nu va crede va fi osândit” (17); însă amândouă poruncile lui Cristos, care nu pot să nu fie împlinite – una, anume, de a învăța, cealaltă, de a crede pentru dobândirea mântuirii veșnice – nici măcar nu pot fi înțelese, dacă Biserica nu propune doctrina evanghelică întreagă și limpede și dacă nu este ferită, în această propunere, de orice pericol de eroare. În această privință se abat de la calea dreaptă și cei care socotesc că, deși depozitul adevărului există pe pământ, el trebuie căutat cu o trudă atât de anevoioasă și cu studii și controverse atât de îndelungate, încât viața omului abia ar fi de ajuns pentru a-l afla și dobândi; ca și cum Dumnezeu cel prea bun ar fi vorbit prin profeți și prin Fiul Său Unul-Născut doar pentru ca cele revelate prin ei să fie înțelese de foarte puțini și numai la vârste înaintate, și nu pentru a prescrie o doctrină de credință și de moravuri prin care omul să fie cârmuit pe tot parcursul vieții sale muritoare.

Acești panchristiani, care tind la asocierea bisericilor, pot părea că urmăresc un scop foarte nobil, acela de a promova caritatea între toți creștinii; dar cum este cu putință ca această caritate să se întoarcă în paguba credinței? Nimeni nu ignoră că însuși Ioan, Apostolul carității, care în Evanghelia sa pare să fi dezvăluit tainele Preasfintei Inimi a lui Isus și care obișnuia să întipărească neîncetat în memoria ucenicilor săi porunca nouă „Iubiți-vă unii pe alții”, a interzis cu desăvârșire orice comuniune cu cei care nu mărturisesc doctrina lui Cristos întreagă și nealterată: „Dacă vine cineva la voi și nu aduce această doctrină, să nu-l primiți în casă și nici să-i spuneți bun venit” (18). De aceea, întrucât caritatea se sprijină pe credința întreagă și sinceră ca pe un fundament, ucenicii lui Cristos trebuie să fie uniți prin unitatea credinței ca printr-o legătură principală. Cum ar fi, așadar, cu putință să se închipuie un oarecare legământ creștin, în care cei ce ar intra să-și păstreze fiecare propria manieră de a gândi și de a simți chiar și atunci când este vorba de obiectul credinței, deși aceasta se împotrivește opiniilor celorlalți? Și în ce fel, întrebăm, ar putea participa la unul și același legământ al credincioșilor oameni care ajung la păreri opuse: de pildă, cei care afirmă și cei care neagă că Sfânta Tradiție este un izvor autentic al Revelației divine; cei care consideră ierarhia bisericească, alcătuită din episcopi, preoți și slujitori, ca fiind întemeiată de Dumnezeu și cei care susțin că a fost introdusă treptat, potrivit condițiilor timpului; cei care adoră în Preasfânta Euharistie pe Cristos cu adevărat prezent prin acea minunată prefacere a pâinii și a vinului, numită transsubstanțiere, și cei care afirmă că acolo trupul lui Cristos este prezent numai prin credință sau prin semn și prin puterea Sacramentului; cei care recunosc în aceasta însăși natura de jertfă și de sacrament, și cei care spun că nu este nimic altceva decât o amintire sau comemorare a Cinei Domnului; cei care cred că este bun și folositor a-i invoca cu rugăminte pe Sfinți, care domnesc împreună cu Cristos, mai ales pe Maria, Născătoarea de Dumnezeu, și a acorda venerare imaginilor lor, și cei care susțin că un asemenea cult nu poate fi practicat, deoarece s-ar opune cinstirii „unicului mijlocitor între Dumnezeu și oameni”, Isus Cristos (19)? Dintr-o atât de mare deosebire de opinii nu știm cum s-ar putea deschide calea spre unitatea Bisericii, când aceasta nu poate lua naștere decât dintr-un singur magisteriu, dintr-o singură lege a credinței și dintr-o singură credință a creștinilor; știm însă cu siguranță că de aici se face cu ușurință trecerea la neglijarea religiei sau la indiferentism și la ceea ce se numește modernism, de care cei atinși în mod nefericit susțin că adevărul dogmatic nu este absolut, ci relativ, adică potrivit diferitelor nevoi ale timpului și ale locului și diferitelor înclinații ale sufletelor, întrucât nu este cuprins într-o revelație neschimbătoare, ci este de așa natură încât să se adapteze vieții omului.

În plus, în ceea ce privește adevărurile de crezut, nu este nicidecum îngăduit să se folosească acea distincție introdusă între articolele de credință fundamentale și nefundamentale, cum le numesc, ca și cum unele ar trebui primite de toți, iar altele ar putea fi lăsate la libera adeziune a credincioșilor; căci virtutea supranaturală a credinței are ca motiv formal autoritatea lui Dumnezeu care revelează, autoritate ce nu admite o asemenea distincție. De aceea, toți cei care sunt cu adevărat ai lui Cristos dau, de pildă, credință misterului Preasfintei Treimi în același mod în care o dau dogmei Neprihănitei Zămisliri a Născătoarei de Dumnezeu și, de asemenea, Întrupării Domnului nu altfel decât magisteriului infailibil al Pontifului Roman, în sensul definit de Conciliul Ecumenic Vatican. Căci nu pentru că asemenea adevăruri au fost sancționate și definite prin decret solemn al Bisericii în alte epoci, chiar apropiate, ele ar fi mai puțin sigure sau mai puțin de crezut; nu le-a revelat oare Dumnezeu pe toate? De fapt, magisteriul Bisericii – care, prin plan divin, a fost instituit pe pământ pentru ca doctrinele revelate să rămână nealterate până la sfârșit și să fie transmise oamenilor cu ușurință și siguranță – deși este exercitat zilnic prin Pontiful Roman și episcopii aflați în comuniune cu el, cuprinde totuși și această funcție: ca, atunci când este nevoie fie să se reziste mai eficient erorilor și atacurilor ereticilor, fie să se întipărească mai limpede și mai profund în mintea credincioșilor articolele doctrinei sacre, să procedeze la definirea solemnă prin rituri și decrete. Prin această folosire extraordinară a magisteriului nu se introduce, desigur, nicio invenție și nu se adaugă nimic nou la suma acelor adevăruri care sunt cuprinse cel puțin implicit în depozitul Revelației, încredințat în mod divin Bisericii, ci fie se declară acelea care până atunci puteau părea obscure pentru mulți, fie se statornicește ca adevăr de credință ceea ce mai înainte fusese pus în discuție de unii.

Așadar, Venerabili Frați, este limpede pentru ce acest Scaun Apostolic nu a îngăduit niciodată ca ai săi să ia parte la întrunirile necatolicilor: căci unirea creștinilor nu poate fi promovată altfel decât promovând întoarcerea celor ce se despart la una, adevărata Biserică a lui Cristos, de la care odinioară, spre nenorocirea lor, s-au depărtat. La una, adevărata Biserică a lui Cristos, spunem, tuturor de bună seamă vădită și care, după voința Autorului său, va rămâne pururea aceeași, precum El Însuși a întemeiat-o spre mântuirea de obște. Căci Mireasa mistică a lui Cristos nu s-a întinat niciodată în decursul veacurilor și nici nu se poate întina vreodată, după mărturia lui Ciprian: „Mireasa lui Cristos nu poate fi adulterată: este necoruptă și curată. Cunoaște o singură casă; păzește cu pudică castitate sfințenia unei singure cămări” (20). Și același Sfânt Martir se mira, pe drept cuvânt și cu temei, că cineva ar putea crede „că această unitate, venind din tăria divină, strâns legată de sacramentele cerești, ar putea fi sfâșiată în Biserică și despărțită prin divorțul unor voințe potrivnice” (21). Căci, întrucât trupul mistic al lui Cristos, adică Biserica, este unul (22), alcătuit și legat între sine (23), asemenea trupului Său fizic, ar fi o vorbă nepotrivită și nesăbuită să spui că trupul mistic ar putea consta din mădulare despărțite și risipite: așadar, oricine nu este unit cu el, nici nu este mădular al lui și nici nu se ține de Cap, de Cristos (24).

De altminteri, în această una Biserică a lui Cristos nu este nimeni și nu stăruie nimeni, dacă nu recunoaște și nu primește, prin ascultare, autoritatea și puterea lui Petru și ale urmașilor săi legitimi. Nu au ascultat oare strămoșii acelora care sunt prinși în rătăcirile lui Fotie și ale altor novatori de Episcopul Romei, Păstorul suprem al sufletelor? Vai, fiii s-au depărtat de casa părintească, care nu s-a prăbușit și nu a pierit pentru aceasta, fiind sprijinită necontenit, precum era, de ocrotirea lui Dumnezeu; să se întoarcă, așadar, la Părintele comun, care, uitând jignirile odinioară aduse Scaunului Apostolic, îi va primi cu cea mai mare iubire. Căci, dacă, după cum tot repetă, doresc să se unească cu Noi și cu ai Noștri, de ce nu se grăbesc să vină la Biserică, „mama tuturor credincioșilor lui Cristos și învățătoarea lor?” (25). Să audă, cu bucurie, glasul ei strigând: „Numai… Biserica catolică este aceea care păstrează cultul adevărat. Aici este izvorul adevărului, aici lăcașul credinței, aici templul lui Dumnezeu: cine nu va intra aici sau cine va ieși de aici este străin de nădejdea vieții și a mântuirii. Nimeni să nu se amăgească prin împotrivire încăpățânată. Căci este vorba de viață și de mântuire: dacă nu se va îngriji de aceasta cu prudență și cu stăruință, ea va fi pierdută și stinsă” (26).

Să se apropie, așadar, de Scaunul Apostolic, așezat în această Cetate pe care Petru și Paul, Principii Apostolilor, au sfințit-o cu sângele lor; de Scaunul, spunem, „rădăcina și mama Bisericii catolice” (27), să se apropie „fiii cei despărțiți”, nu cu gândul și cu nădejdea că Biserica Dumnezeului celui viu, „stâlpul și temelia adevărului” (28), ar lepăda integritatea credinței și ar îngădui rătăcirile lor, ci, dimpotrivă, pentru ca ei să se supună magisteriului și cârmuirii ei. O, de ar da Dumnezeu ca ceea ce atâtor înaintași ai Noștri nu le-a fost încă îngăduit să dobândească, să ni se întâmple Nouă cu bun augur: ca pe fiii care, despărțiți de Noi printr-o ruptură funestă, îi plângem, să-i îmbrățișăm cu inimă părintească; o, de ar binevoi Mântuitorul nostru Dumnezeu, „care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și să vină la cunoașterea adevărului” (29), să asculte rugămintea noastră stăruitoare, ca să se îndure a chema pe toți cei rătăciți la unitatea Bisericii. În această lucrare cu adevărat foarte gravă, o chemăm și voim să fie chemată drept mijlocitoare pe Preasfânta Fecioară Maria, Maica harului dumnezeiesc, biruitoarea tuturor ereziilor și Ajutorul creștinilor, ca să ne dobândească cât mai curând venirea acelei zile mult dorite, în care toți oamenii vor auzi glasul dumnezeiesc al Fiului ei, „păzind unitatea Duhului în legătura păcii” (30).

Aceasta, Venerabili Frați, înțelegeți cât de mult o dorim; și voim să o știe fiii Noștri, nu numai toți câți sunt în lumea catolică, ci și toți câți se despart de Noi: care, dacă vor cere cu rugăciune smerită luminile cerești, fără îndoială vor recunoaște unica adevărată Biserică a lui Isus Cristos și, în cele din urmă, vor intra în ea, uniți cu Noi printr-o caritate desăvârșită. În așteptarea acestui lucru, ca chezășie a darurilor dumnezeiești și ca mărturie a binevoinței noastre părintești, vă împărtășim cu toată dragostea, vouă, Venerabili Frați, și clerului și poporului vostru, binecuvântarea apostolică.

Dat la Roma, la Sfântul Petru, în ziua a șasea a lunii ianuarie, la Sărbătoarea Epifaniei Domnului nostru Isus Cristos, anul o mie nouă sute douăzeci și opt, al șaselea al Pontificatului Nostru.

PIUS PP. XI

(1) IOAN, XVII, 21.
(2) IOAN, XIII, 35.
(3) Evr., 1, 1 ș.u.
(4) MAT., XVI, 18 ș.u.; Luc., XXII, 32; IOAN, XXI, 15-17.
(5) MARC, XVI, 15.
(6) IOAN, III, 5; VI, 48-59; XX, 22 ș.u.; cf. MAT., XVIII, 18; etc.
(7) MAT., XIII.
(8) Cf. MAT., XVI, 18.
(9) IOAN, X, 16.
(10) IOAN, XXI, 15-17.
(11) MAT., XXVIII, 19.
(12) MAT., XXVIII, 20.
(13) MAT., XVI, 18.
(14) IOAN, XVII, 21; X, 16.
(15) IOAN, XVI, 13.
(16) Fapte, X, 41.
(17) MARC, XVI, 16.
(18) II Ioan, 10.
(19) Cf. 1 Tim., II, 3.
(20) Despre unitatea Bisericii catolice, 6.
(21) Ibidem.
(22) I Cor., XII, 12.
(23) Ef., IV, 15.
(24) Cf. Ef., V, 30; I, 22.
(25) Conc. Lateran IV, c. 5.
(26) Instituțiile divine, IV, 30, 11-12.
(27) Sf. CIPRIAN, Ep. 48 către Corneliu, 3.
(28) I Tim., III, 15.
(29) I Tim., II, 4.
(30) Ef., IV, 3.