DESPRE INSTITUIREA SĂRBĂTORII DOMNULUI NOSTRU ISUS CRISTOS REGE.

VENERABILI FRAȚI ȘI PREAIUBIȚI FII, SĂNĂTATE
ȘI BINECUVÂNTARE APOSTOLICĂ

Enciclicele pe care le-am adresat mai întâi, după începerea Pontificatului Nostru, tuturor Păstorilor sacri, ne amintim că în ele am arătat limpede — atunci când căutam cauzele principale ale nenorocirilor grave prin care vedeam omenirea apăsată și zbuciumată — că nu numai că această revărsare de rele a năvălit asupra lumii pentru că cei mai mulți dintre muritori L-au îndepărtat pe Isus Cristos și legea Sa prea sfântă atât din obiceiurile și viața lor personală, cât și din viața de familie și din viața publică; dar și că niciodată nu va străluci pentru popoare o speranță sigură de pace statornică, atâta timp cât oamenii, ca indivizi și ca cetăți, vor refuza și respinge stăpânirea Mântuitorului Nostru. De aceea, precum am îndemnat ca pacea lui Cristos să fie căutată în împărăția lui Cristos, tot astfel am declarat că vom face tot ce ne stă în putință pentru a o instaura: căci în împărăția lui Cristos, spuneam Noi, ni se părea că nu se poate lucra mai eficace pentru refacerea și consolidarea păcii decât străduindu-ne să restabilim domnia Domnului Nostru. Între timp, ne-au trezit o speranță limpede a unor vremuri mai bune acele manifestări ale popoarelor față de Cristos și față de Biserica Sa, unica aducătoare de mântuire, fie că se îndreptau pentru prima dată către ea, fie că se reaprindeau cu mai multă ardoare; de unde se vedea limpede că mulți dintre cei care, disprețuind stăpânirea Răscumpărătorului, ajunseseră ca niște exilați din împărăția Sa, erau pregătiți în chip fericit și aduși la maturitate pentru a se întoarce la îndatoririle ascultării.

Dar tot ceea ce, pe parcursul Anului Sfânt, s-a întâmplat și s-a săvârșit, vrednic este fără îndoială de o aducere-aminte veșnică: oare nu a sporit de aici foarte mult cinstea și slava adusă Întemeietorului Bisericii, Domnului și Regelui suprem? Căci, fie prin lucrările neîncetate săvârșite de Biserică, puse înaintea tuturor privirilor, pentru a extinde zi de zi tot mai mult împărăția Mirelui său pe toate pământurile și insulele, chiar și pe cele mai îndepărtate peste ocean; fie prin marele număr de regiuni adăugate numelui catolic cu sudoare și sânge de către misionari neînfricați și nebiruiți; fie prin celelalte întinderi de locuri care mai rămâneau a fi supuse stăpânirii mântuitoare și binevoitoare a Regelui nostru. Mai mult, toți aceia care, în cursul timpului sacru, au venit din toate părțile la Roma, conduși de episcopii sau de preoții lor, ce alt scop au avut, dacă nu acela de a mărturisi, după ce și-au curățit sufletele cum se cuvine, la mormintele Apostolilor și înaintea Noastră, că se află și că vor rămâne sub stăpânirea lui Cristos? Și însăși această împărăție a Mântuitorului nostru a părut atunci că strălucește cu o lumină nouă, când Noi înșine am hotărât, pentru șase mărturisitori și fecioare, după ce am recunoscut lauda virtuților lor prealese, să le fie acordate onorurile sfinților cerești. O, câtă bucurie ne-a cuprins sufletul, câtă mângâiere, când, în măreția templului lui Petru, după sentințele solemne pronunțate de Noi, o mulțime imensă de credincioși, în mijlocul mulțumirii aduse lui Dumnezeu, a strigat: „Tu ești Regele slavei, Cristoase”. Căci, în timp ce oamenii și cetățile îndepărtate de Dumnezeu sunt duse spre ruină și pieire prin flăcările dezlănțuite ale urii și prin tulburări lăuntrice, Biserica lui Dumnezeu, continuând să împartă neamului omenesc hrana vieții spirituale, naște și crește neîncetat, una după alta, o descendență prea sfântă de bărbați și femei pentru Cristos, care, pe aceia pe care i-a avut ca supuși credincioși și ascultători în împărăția pământească, nu încetează să-i cheme la fericirea veșnică a împărăției cerești. În plus, la încheierea Jubileului, în anul o mie șase sute de ani de la Sinodul de la Niceea, am poruncit cu atât mai bucuros ca acest eveniment secular să fie celebrat și l-am comemorat Noi înșine în Basilica Vaticanului, pentru că acel Sinod a definit consubstanțialitatea Unicului Născut cu Tatăl și a propus-o spre a fi crezută cu credință catolică, iar prin adăugarea cuvintelor „a cărui împărăție nu va avea sfârșit” în formula credinței sau Simbol, a afirmat demnitatea regală a lui Cristos.

Așadar, întrucât acest An sacru a oferit nu o singură prilejire de a face să strălucească împărăția lui Cristos, socotim că săvârșim un lucru pe deplin potrivit cu misiunea Apostolică, dacă, împlinind rugămințile multor Cardinali, Episcopi și credincioși, adresate Nouă fie în mod particular, fie în mod comun, vom încheia acest An prin introducerea în liturgia Bisericii a unei sărbători speciale a Domnului Nostru Isus Cristos Rege. Această pricină ne este atât de plăcută, încât dorim să vă vorbim, Venerabili Frați, pe scurt despre ea; iar al vostru va fi apoi să adaptați pentru înțelegerea și simțirea poporului ceea ce vom spune despre cinstirea lui Cristos Rege, astfel încât hotărârea unei solemnități anuale să fie primită și urmată în viitor de roade folositoare multiple.

De mult timp și în chip obișnuit s-a întâmplat ca, printr-o extindere a sensului cuvântului, Cristos să fie numit Rege din pricina gradului suprem de excelență prin care El întrece și se înalță deasupra tuturor lucrurilor create. Astfel, se spune că El domnește în mințile oamenilor nu atât pentru pătrunderea intelectului și pentru întinderea cunoașterii Sale, cât pentru că El Însuși este Adevărul, iar oamenii trebuie să soarbă adevărul de la El și să-l primească în ascultare; domnește, de asemenea, în voințele oamenilor, pentru că nu numai că integritatea și supunerea voinței omenești corespund în El în chip desăvârșit sfințeniei voinței divine, ci și pentru că El supune voința noastră liberă prin mișcarea și impulsul Său, aprinzându-ne spre cele mai nobile lucruri. În sfârșit, Cristos este recunoscut ca Rege al inimilor prin iubirea Sa desăvârșită și prin blândețea și bunătatea Sa care atrag sufletele: căci nimeni nu a fost vreodată iubit de neamul omenesc, nici nu va fi iubit vreodată, precum Isus Cristos. Însă, pentru a intra mai adânc în chestiune, nimeni nu poate să nu vadă că numele și puterea de rege, în sensul propriu al cuvântului, trebuie revendicate pentru Cristos ca om; căci numai în măsura în care este om se poate spune că a primit de la Tatăl puterea, cinstea și împărăția, întrucât Cuvântul lui Dumnezeu, care are aceeași substanță cu Tatăl, nu poate să nu aibă toate lucrurile în comun cu Tatăl și, prin urmare, are asupra tuturor lucrurilor create o stăpânire supremă și absolută.

Citim oare nu pretutindeni în Sfintele Scripturi că Cristos este Rege? El este numit stăpânitorul care va ieși din Iacob, care a fost rânduit de Tatăl ca Rege peste Sion, muntele Său cel sfânt, și va primi neamurile ca moștenire și marginile pământului ca stăpânire. Iar cântarea nupțială, în care adevăratul Rege al lui Israel, Cel ce avea să vină, este celebrat sub chipul și asemănarea unui rege foarte bogat și puternic, spune astfel: „Scaunul Tău, Dumnezeule, este în vecii vecilor; toiagul dreptății este toiagul împărăției Tale”. Ca să trecem peste multe altele de acest fel, într-un alt loc se vestea, pentru a schița mai limpede trăsăturile lui Cristos, că împărăția Sa, neîngrădită de nici o hotară, va fi îmbogățită cu darurile dreptății și ale păcii: „În zilele Lui va răsări dreptatea și belșugul păcii… și va stăpâni de la mare până la mare și de la fluviu până la marginile pământului”. La acestea se adaugă și mai bogate oracole profetice, dintre care cel mai vestit este acela al lui Isaia: „Un Prunc ni s-a născut nouă și un Fiu ni s-a dat nouă, și stăpânirea a fost pusă pe umărul Lui; și numele Lui se va chema Minunat, Sfetnic, Dumnezeu puternic, Părinte al veacului ce va să fie, Principe al păcii. Stăpânirea Lui se va înmulți și pacea nu va avea sfârșit; va ședea pe tronul lui David și peste împărăția Lui, ca să o întărească și să o sprijine în judecată și dreptate, de acum și până în veac”. Nici ceilalți profeți nu vestesc altceva decât Isaia: precum Ieremia, care profețește un Vlăstar drept din stirpea lui David, care va domni ca rege și va fi înțelept și va face judecată pe pământ; precum Daniel, care vestește o împărăție ce va fi întemeiată de Dumnezeul cerului și nu va fi nimicită niciodată, ci va dăinui în veci; iar puțin mai departe adaugă: „Priveam în vedenia nopții și iată, pe norii cerului venea unul ca Fiul Omului și a ajuns până la Cel Vechi de zile și a fost adus înaintea Lui. Și I s-a dat putere, cinste și împărăție, și toate popoarele, triburile și limbile Îi vor sluji; puterea Lui este o putere veșnică, care nu va trece, și împărăția Lui nu se va strica”. Iar profeția lui Zaharia despre Regele blând, care, șezând pe o asină și pe mânzul ei, urma să intre în Ierusalim drept și mântuitor, în mijlocul mulțimilor pline de bucurie, nu au recunoscut-o și confirmat-o scriitorii sfinți ai Evangheliilor ca fiind împlinită? De altfel, aceeași doctrină despre Cristos Rege, pe care am cules-o din cărțile Vechiului Testament, este departe de a se estompa în paginile Noului Testament; dimpotrivă, acolo este confirmată în chip strălucit și măreț. În această privință, chiar dacă abia am aminti vestirea Arhanghelului, prin care Fecioara este învățată că va naște un Fiu, căruia Domnul Dumnezeu Îi va da tronul lui David, tatăl Său, și că va domni peste casa lui Iacob în veci și împărăția Lui nu va avea sfârșit, Cristos Însuși mărturisește despre stăpânirea Sa: fie că, în ultimul discurs către popor, a vorbit despre răsplățile și pedepsele veșnice ale celor drepți și ale celor vinovați, fie că a răspuns guvernatorului roman care Îl întreba public dacă este rege, fie că, după Înviere, a încredințat Apostolilor misiunea de a învăța și de a boteza toate neamurile, atribuindu-Și cu acest prilej numele de Rege, afirmând pe față că este Rege și declarând în mod solemn că I-a fost dată toată puterea în cer și pe pământ. Prin aceste cuvinte, ce altceva se arată decât mărimea puterii Sale și nesfârșirea împărăției Sale? Ne mai putem mira, așadar, dacă Acela care este numit de Ioan „Principele regilor pământului” este Același care, așa cum i-a apărut apostolului în acea viziune a lucrurilor viitoare, poartă scris pe veșmânt și pe coapsă: „Regele regilor și Domnul domnilor”? Căci Cristos a fost rânduit de Tatăl moștenitor al tuturor lucrurilor; și trebuie ca El să domnească până când, la sfârșitul veacurilor, va pune pe toți vrăjmașii sub picioarele lui Dumnezeu și Tatăl. Din această doctrină comună a Sfintelor Scripturi trebuia să urmeze neapărat că Biserica catolică, care este împărăția lui Cristos pe pământ și care trebuie să se extindă la toți oamenii și la toate popoarele, Îl salută, de-a lungul ciclului anual al liturgiei sacre, pe Întemeietorul și Creatorul ei ca Rege și Domn și Rege al regilor, cu o venerare tot mai sporită. Aceste manifestări de cinste, care răsună unul și același lucru printr-o minunată varietate de expresii, au fost folosite atât în vechiul mod de psalmodiere, cât și în vechile Sacramentare, și sunt folosite și astăzi în rugăciunile publice adresate zilnic maiestății divine și în jertfa neprihănită care se aduce; iar în această laudă neîncetată a lui Cristos Rege se recunoaște cu ușurință armonia cea mai frumoasă a riturilor noastre și orientale, astfel încât să se adeverească și aici cuvântul: legea credinței este statornicită de legea rugăciunii.

În ce temelie se sprijină însă această demnitate și putere a Domnului nostru, a observat potrivit Chiril al Alexandriei: „El deține, ca să spunem într-un cuvânt, stăpânirea peste toate creaturile, nu prin forță smulsă, nici adusă din altă parte, ci prin însăși esența și natura Sa”; adică stăpânirea Sa se întemeiază pe acea unire minunată pe care o numesc ipostatică. De aici urmează nu numai că Cristos trebuie adorat ca Dumnezeu de către îngeri și oameni, ci și că îngerii și oamenii trebuie să asculte și să se supună stăpânirii Sale ca Om: astfel încât, chiar numai prin titlul unirii ipostatice, Cristos deține putere asupra tuturor creaturilor. Dar ce ar putea fi mai plăcut și mai dulce pentru cugetarea noastră decât să ne amintim că Cristos domnește asupra noastră nu numai prin drept nativ, ci și prin drept dobândit, adică prin răscumpărare? O, de ar vrea oamenii, uituci, să-și amintească cât am costat Mântuitorului nostru: „Nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ați fost răscumpărați…, ci cu sângele prețios al lui Cristos, ca al unui miel fără prihană și fără pată”. Nu mai suntem ai noștri, deoarece Cristos ne-a cumpărat cu un mare preț; trupurile noastre însele sunt mădulare ale lui Cristos.

Iar pentru a arăta pe scurt puterea și natura acestei stăpâniri, abia este nevoie de spus că ea cuprinde o întreită putere, fără de care stăpânirea cu greu poate fi înțeleasă. Mărturiile luate și aduse din Sfintele Scripturi despre stăpânirea universală a Răscumpărătorului nostru arată mai mult decât suficient acest lucru, și trebuie crezut cu credință catolică faptul că Isus Cristos a fost dat oamenilor nu numai ca Răscumpărător, în care să creadă, ci și ca Legislator, căruia să-I asculte. Evangheliile nu ne spun atât că El a dat legi, cât Îl arată ca pe Cel ce dă legi; iar aceia care păzesc aceste porunci sunt arătați de Învățătorul divin, în diferite cuvinte, ca dovedind iubirea lor față de El și rămânând în iubirea Lui. Puterea judecătorească, pe care Tatăl I-a atribuit-o, Însuși Isus le-o vestește iudeilor care Îl acuzau că a încălcat odihna sabatului prin vindecarea minunată a unui neputincios: „Căci Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului”. În aceasta este cuprins și faptul — deoarece judecata nu poate fi despărțită de răsplătire — că El are dreptul de a da răsplăți și pedepse oamenilor încă în viață. În plus, acea putere pe care o numesc de execuție trebuie atribuită lui Cristos, întrucât toți trebuie să se supună stăpânirii Sale, iar nesupunerea este pedepsită prin pedepse pe care nimeni nu le poate evita.

Totuși, că o asemenea împărăție este, într-un chip cu totul deosebit, și spirituală și privitoare la cele spirituale, o arată în modul cel mai limpede atât cuvintele pe care le-am adus mai sus din Scripturi, cât și însuși Domnul Cristos o confirmă prin felul Său de a lucra. Căci, nu o singură dată, când iudeii, ba chiar și Apostolii înșiși, din greșeală socoteau că Mesia avea să elibereze poporul și să restabilească împărăția lui Israel, El a înlăturat și a nimicit această părere și nădejde deșartă; iar când era să fie proclamat rege de mulțimea din jur, plină de admirație, a respins numele și cinstea, fugind și ascunzându-se; iar înaintea dregătorului roman a declarat că împărăția Sa nu este din lumea aceasta. Această împărăție, așa cum este înfățișată în Evanghelii, este aceea în care oamenii se pregătesc să intre făcând pocăință, și în care nu pot intra decât prin credință și Botez; Botezul, deși este un rit exterior, semnifică totuși și înfăptuiește o renaștere lăuntrică. Ea se opune în chip unic împărăției Satanei și stăpânirii întunericului și cere de la adepții săi nu numai ca, având sufletul desprins de bogății și de lucrurile pământești, să prefere blândețea în purtări și să flămânzească și să înseteze dreptatea, ci și să se lepede de sine și să-și ia crucea.

Iar întrucât Cristos, ca Răscumpărător, a dobândit cu sângele Său și Biserica, și, ca Preot, S-a adus pe Sine Însuși jertfă pentru păcate și o aduce neîncetat, cine să nu vadă că însăși demnitatea regească îmbracă și participă la natura acestor două slujiri? Într-adevăr, în chip rușinos ar greși acela care ar refuza lui Cristos-Omul orice stăpânire asupra celor civile, de vreme ce El primește de la Tatăl un drept absolut asupra tuturor lucrurilor create, astfel încât toate sunt așezate sub voia Sa. Totuși, cât timp a trăit viața pământească, S-a abținut cu totul de la exercitarea unei asemenea stăpâniri; și, după cum odinioară a disprețuit dobândirea și administrarea bunurilor omenești, tot astfel le-a îngăduit atunci celor ce le posedau și le îngăduie și astăzi. Întru aceasta se potrivește minunat acel cuvânt: „Nu răpește împărățiile pământești Cel ce dă împărățiile cerești”.

Așadar, stăpânirea Răscumpărătorului nostru îi cuprinde pe toți oamenii; în privința aceasta primim cu bucurie ca ale Noastre cuvintele de neuitată amintire ale Predecesorului Nostru Leon al XIII-lea: „Într-adevăr, domnia Sa nu se întinde numai asupra neamurilor numelui catolic, nici numai asupra acelora care, spălați prin Botezul sfânt, aparțin desigur Bisericii, dacă se privește dreptul, deși fie rătăcirea opiniilor îi abate, fie neînțelegerea îi desparte de iubire; ci cuprinde și pe toți câți se numără lipsiți de credința creștină, astfel încât, cu adevărat, întreaga omenire se află sub puterea lui Isus Cristos”. Și în această privință nu este nici o deosebire între persoane, între viața de familie și viața civilă, deoarece oamenii uniți în societate nu sunt cu nimic mai puțin sub puterea lui Cristos decât indivizii. Același este, de fapt, izvorul mântuirii personale și comune: „Și nu este întru nimeni altul mântuire, căci nu este sub cer alt nume dat oamenilor în care trebuie să ne mântuim”; același este și pentru fiecare cetățean și pentru stat autorul prosperității și al fericirii adevărate: „Căci nu altfel este fericită cetatea, altfel omul; întrucât cetatea nu este altceva decât mulțimea oamenilor în înțelegere”. Prin urmare, cârmuitorii națiunilor să nu refuze a-și împlini, ei înșiși și prin popor, datoria publică de respect și ascultare față de domnia lui Cristos, dacă voiesc, păstrându-și neatinsă autoritatea, să sporească și să întărească bunăstarea patriei. Căci cele ce scriam la începutul Pontificatului despre foarte marea micșorare a autorității dreptului și a respectului față de putere, le vei socoti nu mai puțin potrivite și astăzi: „Din moment ce Dumnezeu și Isus Cristos — ne plângeam Noi — au fost îndepărtați din legi și din viața publică, iar autoritatea nu mai este derivată de la Dumnezeu, ci de la oameni, s-a ajuns ca… însăși temeliile autorității să fie zdruncinate, fiind înlăturată cauza principală pentru care unii ar avea dreptul de a porunci, iar alții datoria de a asculta. De aici trebuia să se clatine întreaga societate omenească, neavând acum nici o coloană și nici un sprijin statornic”.

Prin urmare, dacă vreodată oamenii vor recunoaște în mod privat și public puterea regească a lui Cristos, este necesar ca binefaceri incredibile — ale libertății drepte, ale disciplinei și liniștii, ale concordiei și păcii — să pătrundă întreaga conviețuire civilă. Căci demnitatea regească a Domnului nostru, precum îmbracă într-o anumită religiozitate autoritatea conducătorilor și a cârmuitorilor, tot astfel înnobilează îndatoririle și ascultarea cetățenilor. De aceea, Apostolul Pavel, deși poruncea soțiilor și slujitorilor să-l cinstească pe soțul lor și pe stăpânul lor ca pe Cristos, i-a îndemnat totuși să nu asculte de ei ca de niște oameni, ci numai pentru că țin locul lui Cristos, căci celor răscumpărați de Cristos nu li se cuvenea să slujească oamenilor: „Cu preț ați fost cumpărați; nu vă faceți robi ai oamenilor”. Iar dacă principii și magistrații aleși în chip legitim vor fi convinși că ei domnesc nu atât prin dreptul lor, cât prin porunca și în locul Regelui divin, nimeni nu poate să nu vadă cât de sfânt și de înțelept vor folosi autoritatea lor și ce considerație vor avea, în alcătuirea și aplicarea legilor, pentru binele comun și pentru demnitatea omenească a celor de jos. De aici va înflori și se va statornici, fără îndoială, liniștea ordinii, fiind înlăturată orice pricină de răscoală: căci, deși cetățeanul ar vedea în principe și în ceilalți cârmuitori ai statului oameni de aceeași fire cu el sau, din vreo pricină, nevrednici ori vrednici de mustrare, totuși nu va refuza din această cauză supunerea față de stăpânirea lor, când va contempla în ei înșiși chipul și autoritatea lui Cristos, Dumnezeu și Om.

Cât privește roadele concordiei și păcii, este cu totul limpede că, cu cât mai larg se întinde împărăția și cu cât mai mult privește întreaga omenire, cu atât mai mult muritorii ajung conștienți de acea comuniune prin care sunt legați între ei; această conștiință, pe de o parte, previne și preîntâmpină conflictele frecvente, iar pe de altă parte îmblânzește și micșorează asprimea lor. De ce, așadar, dacă împărăția lui Cristos îi cuprinde pe toți, precum îi cuprinde de drept, să deznădăjduim de acea pace pe care Regele păcii a adus-o pe pământ, El, spunem Noi, care a venit să împace toate, care n-a venit să I se slujească, ci să slujească, și care, fiind Domnul tuturor, a dat pildă de smerenie și a statornicit drept lege principală porunca iubirii; care, de altfel, a spus: „Jugul Meu este dulce și sarcina Mea este ușoară”? O, ce fericire ne-ar fi fost dat să gustăm, dacă oamenii, familiile și cetățile s-ar lăsa cârmuite de Cristos! „Atunci, în sfârșit — ca să folosim cuvintele pe care Predecesorul Nostru Leon al XIII-lea le-a adresat tuturor Păstorilor sacri cu douăzeci și cinci de ani în urmă — va fi îngăduit să se vindece atâtea răni; atunci tot dreptul va reînvia în nădejdea autorității sale de odinioară, și se vor întoarce podoabele păcii, și vor cădea săbiile, și vor scăpa armele din mâini, când toți vor primi cu bunăvoie domnia lui Cristos și Îi vor asculta, iar toată limba va mărturisi că Domnul Isus Cristos este întru slava lui Dumnezeu Tatăl”.

Iar pentru ca asemenea roade atât de dorite să fie primite mai din belșug și să se așeze mai statornic în societatea creștină, fiindcă se cuvine ca cunoașterea demnității regești a Mântuitorului nostru să se răspândească cât mai larg, nimic nu pare a fi mai de folos decât instituirea unei sărbători proprii și speciale a lui Cristos Regele. Căci, în a pătrunde poporul cu lucrurile credinței și a-l ridica prin ele la bucuriile lăuntrice ale vieții, au cu mult mai multă putere celebrările anuale ale misterelor sacre decât orice documente, fie și dintre cele mai grave, ale magisteriului bisericesc: deoarece acestea ajung, de cele mai multe ori, la un număr mai mic și la bărbați mai învățați, pe când celelalte ating și învață pe toți credincioșii; acestea vorbesc o dată, acelea vorbesc în fiecare an și neîncetat, ca să zicem astfel; acestea mișcă mai ales mințile, acelea mișcă în chip mântuitor și mințile și inimile, adică omul întreg. Într-adevăr, întrucât omul este alcătuit din suflet și trup, el trebuie să fie astfel mișcat și trezit de solemnitățile exterioare ale sărbătorilor, încât să îmbibe mai din belșug doctrinele dumnezeiești prin varietatea și frumusețea riturilor sacre și, prefăcute în suc și sânge, să le folosească pentru sporirea vieții spirituale.

De altfel, este consemnat în monumentele scrise că asemenea celebrări au fost introduse, de-a lungul veacurilor, una după alta, atunci când necesitatea ori folosul poporului creștin părea să o ceară: adică atunci când trebuia ca poporul să fie întărit într-o primejdie comună, ori apărat împotriva veninului erorilor de erezie, ori aprins și stârnit spre a pomeni cu mai mare zel și evlavie un mister al credinței sau un binefaceri al bunătății dumnezeiești. Astfel, din vremurile de început ale mântuirii redobândite, când creștinii erau aspru prigoniți, au început să fie pomeniți în riturile sacre Martirii, pentru ca, după mărturia lui Augustin, solemnitățile martirilor să fie îndemnuri la martiriu; iar onorurile liturgice acordate mai târziu Sfinților Mărturisitori, Fecioarelor și Văduvelor au avut o putere minunată de a ascuți în credincioși râvna virtuților, necesară chiar și în vremuri de pace. Însă mai ales solemnitățile instituite în cinstea Preasfintei Fecioare au făcut ca poporul creștin nu numai să o cinstească mai religios pe Născătoarea de Dumnezeu, ocrotitoarea cea mai grabnică, ci și să o iubească mai înflăcărat ca pe o Mamă lăsată lui, ca prin testament, de Răscumpărătorul. Iar între binefacerile izvorâte din cultul public și legitim al Născătoarei de Dumnezeu și al sfinților cerești, nu este de trecut cu vederea, între cele din urmă, aceea că Biserica a alungat fără încetare, cu putere nebiruită, molima ereziilor și a erorilor. Și să admirăm, în această privință, planul providenței prea înțelepte a lui Dumnezeu, care, deși obișnuiește să scoată binele chiar din rău, a îngăduit adesea fie ca credința și evlavia poporului să slăbească, fie ca doctrinele false să uneltească împotriva adevărului catolic, însă cu un asemenea deznodământ, încât acesta să strălucească printr-o nouă lumină, iar aceea, trezită din amorțire, să tindă către lucruri mai mari și mai sfinte. Nici cele ce au fost primite în cursul anual al liturgiei în vremuri mai puțin îndepărtate nu au avut o altă obârșie și nici nu au rodit altfel: precum, atunci când respectul și cultul față de Preasfântul Sacrament slăbiseră, s-a instituit sărbătoarea Trupului lui Cristos, astfel încât fastul solemn al procesiunilor și rugăciunile prelungite timp de opt zile să readucă popoarele la adorarea publică a Domnului; precum s-a introdus celebrarea Preasfântului Inimii a lui Isus atunci când, prin tristețea și severitatea morocănoasă a ianseniștilor, sufletele oamenilor erau slăbite și abătute, răcite cu totul și îndepărtate de iubirea lui Dumnezeu și de încrederea în mântuire.

Dacă, așadar, poruncim ca Cristos Regele să fie cinstit de întreaga comunitate a numelui catolic, prin aceasta însăși vom răspunde nevoii timpului de față și vom aduce un remediu deosebit de puternic împotriva molimei care a infectat societatea omenească. Numim această molimă laicismul, așa cum îl numesc, împreună cu erorile și încercările lui nelegiuite:

această nelegiuire, Venerabili Frați, o știți, nu s-a copt într-o singură zi, ci de multă vreme zăcea ascunsă în măruntaiele cetăților. Căci a început să se nege stăpânirea lui Cristos asupra tuturor neamurilor; s-a tăgăduit dreptul Bisericii, care izvorăște chiar din dreptul lui Cristos, de a învăța neamul omenesc, de a da legi, de a conduce popoarele, spre a le duce la fericirea veșnică. Apoi, încetul cu încetul, religia lui Cristos a fost pusă pe picior de egalitate cu religiile false și așezată, în chip cu totul nedemn, în același rând; după aceea a fost supusă puterii civile și lăsată aproape la bunul plac al principilor și al magistraților; s-a mers mai departe cu aceia care socoteau că trebuie înlocuită religia dumnezeiască printr-o așa-zisă religie naturală, printr-o oarecare mișcare naturală a sufletului. N-au lipsit nici state care au crezut că pot să se lipsească de Dumnezeu și că religia lor poate sta în impietate și în nepăsarea față de Dumnezeu. Roadele cele mai amare pe care această apostazie a fiecărui cetățean și a statelor de la Cristos le-a adus atât de des și atât de multă vreme le-am deplâns în Enciclica Ubi arcano, și le deplângem din nou și astăzi: anume semințele discordiilor semănate pretutindeni și flăcările urii și ale vrăjmășiilor aprinse între popoare, care încă pun o atât de mare piedică împăcării păcii; nestăpânirea poftelor, care adesea se acoperă cu aparența binelui public și a iubirii de patrie, și, de aici, atât dezbinările dintre cetățeni, cât și acea iubire oarbă și nemăsurată de sine, care, neavând în vedere nimic altceva decât folosurile și câștigurile private, măsoară după acestea toate; pacea domestică răsturnată din temelii prin uitarea și neglijarea îndatoririlor; comuniunea și statornicia familiei slăbite; în sfârșit, societatea omenească zdruncinată și dusă spre pieire. Sărbătoarea anuală a lui Cristos Regele, care urmează să fie celebrată, ne trezește cea mai bună nădejde că societatea omenească se va grăbi, cu bun augur, să se întoarcă la Mântuitorul cel prea iubitor. Ar fi, desigur, datoria catolicilor să grăbească și să accelereze această întoarcere prin faptă și lucrare; însă dintre ei nu puțini nu par a acorda lui Cristos locul cuvenit în ceea ce se numește viața socială și nici acea autoritate pe care este nevrednic să o piardă cei ce poartă făclia adevărului. Această neajuns, poate, trebuie pus pe seama încetinelii sau a timidității celor buni, care se abțin de la împotrivire ori se opun mai slab, de unde se întâmplă ca adversarii Bisericii să prindă mai multă îndrăzneală și cutezanță. Dar dacă credincioșii ar înțelege în general că trebuie să lupte sub steagurile lui Cristos Regele cu tărie și fără încetare, atunci, aprinși de focul apostolatului, s-ar strădui să împace cu Domnul lor sufletele înstrăinate sau neștiutoare și ar munci să păstreze neatinse drepturile Lui.

Și, pe lângă aceasta, oare nu este limpede că solemnitățile anuale ale lui Cristos Regele, celebrate pretutindeni, ar folosi în chip cu totul deosebit spre a acuza și, într-o oarecare măsură, a repara această defecțiune publică pe care laicismul a născut-o cu atâta pagubă pentru societate? Căci, cu cât mai nedemn este numele prea dulce al Răscumpărătorului nostru ținut sub tăcere în adunările dintre națiuni și în Curii, cu atât mai tare trebuie proclamat și cu atât mai larg trebuie afirmate drepturile demnității și puterii regești a lui Cristos.

Mai mult, vedem că, pentru instituirea acestei sărbători, calea a fost, încă de la sfârșitul secolului trecut, pregătită în chip fericit și minunat. Căci nimeni nu ignoră cât de înțelept și de strălucit a fost apărat acest cult prin numeroase cărți publicate, în mare varietate de limbi, pe cât de larg se întinde lumea; asemenea, cum domnia și împărăția lui Cristos au fost recunoscute prin acea evlavioasă rânduială introdusă, încât aproape nenumărate familii s-au consacrat și s-au dăruit Preasfintei Inimi a lui Isus. Și nu numai familiile au făcut aceasta, ci și cetățile și regatele; ba chiar întreaga omenire, sub îndrumarea și conducerea lui Leon al XIII-lea, a fost consacrată, cu bun augur, aceleiași Inimi dumnezeiești, în Anul Sfânt o mie nouă sute. Nici aceea nu trebuie trecută sub tăcere: că pentru afirmarea solemnă a acestei puteri regești a lui Cristos asupra societății omenești au folosit în chip minunat foarte numeroasele Congrese Euharistice, obișnuite în vremea noastră, care urmăresc tocmai aceasta: ca popoarele diecezelor, ale regiunilor, ale națiunilor, ba chiar ale întregului pământ, chemate să-L venereze și să-L cinstească pe Cristos Regele ascuns sub vălurile euharistice, să-L salute ca Rege dat lor de Dumnezeu prin cuvântările ținute în adunări și în biserici, prin adorarea comună a Preasfântului Sacrament expus public și prin procesiuni mărețe. Pe drept și cu bun temei ai spune că poporul creștin, mișcat de un instinct dumnezeiesc, voiește să-L restituie, în toate drepturile împărătești, pe acel Isus pe care oamenii nelegiuiți nu au voit să-L primească atunci când a venit la ai Săi, scoțându-L din tăcerea și, ca să zicem așa, ascunzătoarea locașurilor sfinte și purtându-L, în chip triumfător, pe străzile cetăților.

(1) Efes., III, 19.

(2) Dan., VII, 13-14.

(3) Num., XXIV, 19.

(4) Ps. II.

(5) Ps., XLIV.

(6) Ps. LXXI.

(7) Isai., IX, 6-7.

(8) Ier., XXIII, 5.

(9) Dan., II, 44.

(10) Dan., VII, 13-14.

(11) Zah., IX, 9.

(12) Luc., I, 32-33.

(13) Mat., XXV, 31-40.

(14) Ioan, XVIII, 37.

(15) Mat., XXVIII, 18.

(16) Apoc., I, 5.

(17) Apoc., XIX, 16.

(18) Evr., I, 1.

(19) I Cor., XV, 25.

(20) In Luc., X.

(21) I Petru, I, 18-19.

(22) I Cor., VI, 20.

(23) Ibid., 15.

(24) Conc. Trid., Sesiunea VI, can. 21.

(25) Ioan, XIV, 15; XV, 10.

(26) Ioan, V, 22.

(27) Imn. Crudelis Herodes, în oficiul Epifaniei.

(28) Enc. Annum Sacrum, 25 mai 1899.

(29) Fapte, IV, 12.

(30) Sf. Aug., Ep. către Macedoniu, c. III.

(31) Enc. Ubi arcano.

(32) I Cor., VII, 23.

(33) Mat., XI, 30.

(34) Enc. Annum Sacrum, 25 mai 1899.

(35) Predica 47, Despre Sfinți.

(36) Rom., VI, 13.