A SUVERANULUI PONTIF
PIUS AL IX-LEA

Către Arhiepiscopii și Episcopii Italiei.

Venerabili Frați, sănătate și Binecuvântare Apostolică.

Voi știți bine și vedeți împreună cu Noi, Venerabili Frați, cu câtă perversitate s-au impus în vremurile recente anumiți vrăjmași josnici ai adevărului, ai dreptății și ai oricărei onestități, care, fie prin înșelăciuni și curse de tot felul, fie pe față, asemenea valurilor unei mări furtunoase ce-și spumegă propriile ticăloșii, se străduiesc să răspândească pretutindeni, între popoarele credincioase ale Italiei, o licență nestăpânită a cugetării, a cuvântului și a exprimării oricărei nelegiuiri; ei plănuiesc să dărâme și să distrugă din temelii (dacă ar fi cu putință) Biserica Catolică chiar în Italia. Întregul țesut al planului lor diabolic s-a arătat limpede atât în multe alte locuri, cât mai ales în însăși Roma cea venerabilă, scaunul Pontificatului Nostru suprem, unde, după ce am fost siliți să plecăm, au dezlănțuit mai liber furia lor, deși doar pentru câteva luni. Acolo furia lor a ajuns până într-atât încât, amestecând cu un act nelegiuit de îndrăzneală cele dumnezeiești cu cele omenești, au împiedicat lucrarea și au disprețuit autoritatea alesului Cler Urban și a Prelaților care, din porunca Noastră, își îndeplineau fără teamă sfintele slujiri; uneori i-au silit chiar pe sărmanii bolnavi, aflați în lupta cu moartea și lipsiți de toate mângâierile Religiei, să-și dea sufletul în mijlocul ispitirilor vreunei desfrânate nerușinate.

Deși apoi însăși cetatea Romei și celelalte provincii ale Statului Pontifical au fost restituite cârmuirii Noastre civile prin mila lui Dumnezeu și prin armele Națiunilor Catolice, și deși deopotrivă s-a potolit vuietul războaielor în celelalte regiuni ale Italiei, totuși acei ticăloși vrăjmași ai lui Dumnezeu și ai oamenilor nu au renunțat și nici nu renunță la nelegiuita lor întreprindere, apăsând, dacă nu prin violență pe față, atunci cu alte mijloace frauduloase și nu totdeauna ascunse. Dar, într-adevăr, fragilității Noastre, care totuși trebuie să poarte, în atâta potrivnicie de împrejurări, grija supremă a întregii turme a Domnului și este adânc întristată de primejdiile ce amenință îndeosebi Bisericile Italiei, nu puțin mângâiere în necazuri îi aduce zelul vostru pastoral, Venerabili Frați, despre care nu ne-au lipsit numeroase dovezi în mijlocul vijeliei furtunii trecute, precum și altele noi, care în fiecare zi ne sosesc încă și mai strălucite. Însă gravitatea chestiunii ne îndeamnă să adăugăm (din datoria Oficiului Apostolic) îndemnuri mai viguroase prin cuvinte și exhortații adresate Fraternităților Voastre, pentru ca, chemați să împărtășiți neliniștile Noastre, să luptați cu stăruință împreună cu Noi luptele Domnului și, cu inimi unite, să prevedeați și să pregătiți acele mijloace care, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, pot repara pagubele deja pricinuite sfintei Religii în Italia și pot îndepărta primejdiile ce apasă asupra viitorului.

Între numeroasele înșelăciuni la care recurg de obicei amintiții vrăjmași ai Bisericii pentru a îndepărta sufletele italienilor de la Credința Catolică, nu se rușinează nici să afirme și să răspândească pretutindeni zvonul că Religia Catolică s-ar împotrivi gloriei, măreției și prosperității neamului italian și că, prin urmare, este necesar să se introducă, să se statornicească și să se răspândească, în locul ei, opiniile și congregațiile protestanților, pentru ca Italia să poată redobândi strălucirea de odinioară a vremurilor vechi, adică a păgânismului. Și, desigur, în această născocire a lor nu se poate judeca ușor ce este mai detestabil: răutatea unei nelegiuiri delirante sau nerușinarea unei minciuni lipsite de cinste.

Căci folosul spiritual prin care, mutați din puterea întunericului la lumina lui Dumnezeu și îndreptățiți prin harul lui Cristos, suntem făcuți moștenitori, după speranță, ai vieții veșnice, acest folos al sufletelor, izvorât din sfințenia Religiei Catolice, este fără îndoială de o asemenea valoare încât, pe lângă el, orice slavă și prosperitate a acestei lumi nu înseamnă nimic. „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă își pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt 16,26). Totuși este atât de departe de adevăr afirmația că acele pagube vremelnice ar fi venit asupra poporului italian din mărturisirea adevăratei credințe, încât, dimpotrivă, el trebuie să atribuie Religiei Catolice bunurile primite, dacă, la prăbușirea Imperiului Roman, nu a căzut în starea în care asirienii, caldeenii, mezii, perșii și macedonenii, după ce stăpâniseră mulți ani, au fost aruncați, odată cu schimbarea vremurilor. Căci nimeni cu judecată nu ignoră că, prin preasfânta Religie a lui Cristos, Italia nu numai că a fost smulsă din atâtea întunecimi de erori în care era cufundată, dar știe și că, chiar în mijlocul ruinelor acelui vechi imperiu și al năvălirilor barbarilor care pustiiau întreaga Europă, ea s-a ridicat la o asemenea glorie și măreție deasupra tuturor celorlalte națiuni ale lumii prin Sfântul Scaun al lui Petru, așezat pe pământul ei printr-un har deosebit al lui Dumnezeu, încât a putut domni, prin Religia dumnezeiască, mai întins și mai statornic decât prin stăpânirea pământească de odinioară.

În plus, din acest însuși privilegiu singular de a adăposti Scaunul Apostolic și din faptul că Religia Catolică a prins rădăcini mai adânci în popoarele Italiei, au izvorât foarte multe alte binefaceri de seamă. Căci preasfânta Religie a lui Cristos, adevărata învățătoare a înțelepciunii, ocrotitoarea omenirii și mamă roditoare a tuturor virtuților, a abătut sufletele italienilor de la strălucirea acelei mizerabile glorii pe care strămoșii lor o puseseră în vuietul necontenit al războaielor, în asuprirea străinilor și în supunerea la cea mai aspră sclavie a unui număr nenumărat de oameni, potrivit dreptului de război ce era atunci în vigoare; i-a luminat pe aceiași italieni cu lumina adevărului catolic și i-a îndemnat totodată să urmeze dreptatea și milostivirea și, pe deasupra, să imite cele mai alese exemple de pietate față de Dumnezeu și de binefacere față de oameni. De aceea, în principalele cetăți ale Italiei se pot admira temple sacre și alte monumente ale timpurilor creștine, nicidecum ridicate prin truda sângeroasă a oamenilor care gemeau în sclavie, ci zidite prin avântul nobil al unei carități dătătoare de viață; precum și instituții pioase de tot felul, întemeiate fie pentru exercițiile Religiei, fie pentru educarea tineretului, fie pentru cultivarea potrivită a artelor și științelor, fie pentru alinarea suferințelor celor sărmani și lipsiți. Așadar, această Religie dumnezeiască, în care, din atâtea motive, stau mântuirea, fericirea și gloria Italiei, este oare o religie ce trebuie lepădată de italieni, așa cum se strigă cu atâta zarvă? Nu ne putem stăpâni lacrimile, Venerabili Frați, când vedem că există unii italieni atât de necinstiți și jalnic amăgiți, încât, aplaudând doctrinele rele ale oamenilor nelegiuiți, nu se tem să uneltească împreună cu ei spre marele rău al Italiei.

Dar nu vă este necunoscut, Venerabili Frați, că principalii arhitecți ai acestei nelegiuite mașinațiuni urmăresc, în cele din urmă, să împingă popoarele, clătinate de orice vânt al doctrinelor perverse, la răsturnarea întregii rânduieli a lucrurilor omenești și să le târască spre sistemele detestabile ale noului Socialism și Comunism. Aceștia știu, dintr-o experiență îndelungată și dovedită de multe veacuri, că nu pot nădăjdui la nicio înțelegere cu Biserica Catolică, care, păzind depozitul revelației dumnezeiești, nu îngăduie niciodată să se micșoreze ceva din adevărurile de credință propuse sau să se strecoare în ele născociri omenești noi. De aceea au luat hotărârea de a-i converti pe popoarele Italiei la doctrinele și congregațiile protestanților; și, pentru a-i înșela, merg spunând că în acestea nu s-ar afla decât o formă diferită a aceleiași adevărate Religii Creștine și că în ele se poate plăcea lui Dumnezeu ca și în Biserica Catolică. Între timp nu ignoră că pricinuiește mult folos cauzei lor nelegiuite acel principiu care, în doctrinele protestanților, este fundamental și constă în a interpreta Sfintele Scripturi după judecata personală a fiecăruia. Astfel nădăjduiesc că vor putea mai lesne să abuzeze de însăși paginile sacre, interpretate în mod fals, pentru a răspândi erorile lor aproape în numele lui Dumnezeu; iar apoi să-i împingă pe oameni, îngâmfați de acea preatrufașă licență de a judeca lucrurile dumnezeiești, să pună la îndoială chiar și principiile comune ale onestității și ale dreptății.

Dumnezeu să nu îngăduie însă, Venerabili Frați, ca Italia, din care celelalte națiuni sunt obișnuite să-și ia apele curate ale doctrinei mântuitoare, din pricina Scaunului magisteriului apostolic așezat la Roma, să poată ajunge pentru ele, pe viitor, piatră de poticnire și prilej de sminteală; Dumnezeu să nu îngăduie ca această parte iubită a viei Domnului să poată suferi pustiirea tuturor fiarelor câmpului; Dumnezeu să nu îngăduie ca popoarele italiene, făcute nebune de otrava băută din potirul Babilonului, să ridice arme paricide împotriva Maicii Biserici. Noi și voi de asemenea, care prin tainica judecată a lui Dumnezeu am fost rânduiți acestor vremuri pline de primejdii, trebuie să ne ferim de a ne teme de înșelăciunile și atacurile oamenilor care uneltesc împotriva credinței Italiei, ca și cum ar depinde de puterile noastre să-i biruim, pe când Cristos este înțelepciunea noastră și tăria noastră: fără El nu putem nimic, cu El putem toate [din Sf. Leon cel Mare, Epistola către Rusticus din Narbona]. Așadar, Venerabili Frați, vegheați fără încetare asupra turmei încredințate vouă și îngrijiți-vă să o apărați de cursele și năvălirile lupilor răpitori. Sfătuiți-vă unii pe alții, continuați, precum ați început deja, a ține întruniri între voi; cercetați printr-o anchetă comună originile relelor și principalele izvoare ale primejdiilor, după deosebirea locurilor, pentru ca, sub autoritatea și călăuzirea acestui Sfânt Scaun, să fiți în stare a pregăti cele mai eficace leacuri și astfel, în deplină unire a inimilor cu Noi, cu ardoarea vie a zelului pastoral, să vă îndreptați, cu ajutorul lui Dumnezeu, ostenelile și trudele spre a zădărnici toate atacurile, meșteșugurile, cursele și conspirațiile vrăjmașilor Bisericii.

Dar, pentru ca aceste încercări să cadă în gol, trebuie să se îngrijească astfel încât poporul, puțin luminat în Doctrina Creștină și în Legea Domnului și amețit de necurmata slobozenie a viciilor nimicitoare, să poată cunoaște cursele ce i se întind și nelegiuirea erorilor ce i se insuflă. De la grija voastră pastorală, Venerabili Frați, cerem deci cu stăruință să folosiți fără încetare toată energia voastră, astfel încât credincioșii încredințați vouă să fie cu sârguință instruiți în preasfintele dogme și porunci ale Religiei noastre, după capacitatea fiecăruia, și, totodată, să fie mustrați și împinși cu orice chip să-și potrivească viața și purtările după rânduiala acestora. Aprindeți, în acest scop, zelul ecleziasticilor și mai ales al acelora cărora le este încredințată grija sufletelor, pentru ca, meditând cu seriozitate asupra slujirii pe care au primit-o în Domnul și având înaintea ochilor prescripțiile Conciliului Tridentin [sess. 5, cap. 2; sess. 24, cap. 4 și 7 De Reform.], să se dăruiască instruirii poporului creștin cu o tot mai mare însuflețire, după cum o cere starea vremurilor, și să se străduiască a sădi în inima tuturor cuvintele sfinte și maximele mântuirii, arătându-le cu vorbire scurtă și limpede viciile de care trebuie să fugă și virtuțile pe care trebuie să le practice, spre a se smulge pedepsei veșnice și a dobândi slava cerească.

Trebuie mai ales să se îngrijească astfel încât chiar credincioșii să poarte întipărit și bine înfipt în suflet acel dogm al preasfintei noastre Religii care stă în necesitatea Credinței Catolice pentru a ajunge la mântuire [Acest dogm, primit de la Cristos și întărit de Părinți și de Concilii, se află și în formulele Profesării de Credință, atât în aceea ce este în uz la latini, cât și în aceea care este la greci, precum și în alta care este în uz la ceilalți catolici orientali]. Va folosi mult acestui scop ca, în rugăciunile publice, credincioșii laici împreună cu Clerul să aducă mulțumiri deosebite lui Dumnezeu pentru neprețuitul binefacere a Religiei Catolice pe care El, cu cea mai mare îndurare, a dăruit-o tuturor și să ceară, cu smerite rugăminți, de la Părintele îndurărilor să binevoiască a ocroti și a păstra neștirbită, în ținuturile noastre, profesarea aceleiași Religii.

Între timp va fi, fără îndoială, grija voastră deosebită ca toți credincioșii, la vreme potrivită, să primească de la Fraternitățile Voastre sacramentul Mirungerii (Confirmării), prin care, prin preaînalt binefacere a lui Dumnezeu, se dă tăria unui har deosebit pentru a mărturisi cu statornicie Credința Catolică chiar și în cele mai grele primejdii. Și, desigur, nu ignorați cât de mult ajută aceluiași scop ca credincioșii să ispășească murdăriile păcatelor, urându-le cu sinceritate prin sacramentul Pocăinței, și ca adesea să primească cu evlavie preasfântul sacrament al Euharistiei, în care este de față hrana sufletească a sufletelor și antidotul care ne slobozește de greșelile zilnice și ne păzește de păcatele de moarte; și astfel este simbolul acelui unic trup al cărui Cap este Cristos și de care a voit să fim uniți, ca mădulare, prin legătura tare a credinței, a speranței și a carității, pentru ca toți să folosim același limbaj și să nu fie schisme între noi [din Conc. Trid., sess. 13, Decr. De SS. Euchar. Sacramento, cap. 2].

Într-adevăr, nu ne îndoim că Parohii, ajutoarele lor și ceilalți Preoți care, în zilele rânduite, mai ales în vremea posturilor, se îndeletniceau de obicei cu slujirea predicării, vă vor da în orice împrejurare o lucrare auxiliară plină de zel. Totuși, lucrării lor este nevoie să i se adauge uneori ajutoarele extraordinare ale exercițiilor spirituale și ale sfintelor misiuni, care, când sunt încredințate unor lucrători potriviți, se arată de mare folos, cu binecuvântarea Domnului, atât pentru a spori pietatea celor buni, cât și pentru a îndemna la pocăință mântuitoare pe păcătoși și chiar pe cei stricați, de mult învârtoșați în vicii, precum și, în sfârșit, pentru ca poporul credincios să crească în știința lui Dumnezeu, să rodească în orice faptă bună și, întărit cu cele mai îmbelșugate ajutoare ale harului ceresc, să arate o mai tare aversiune față de doctrinele perverse ale vrăjmașilor Bisericii.

Pe de altă parte, strădania voastră și a Preoților voștri ajutători va tinde, între altele, să facă astfel încât credincioșii să prindă un simțământ mai adânc de groază față de acele nelegiuiri care se săvârșesc prin sminteala dată aproapelui. Căci știți cât de mult a crescut, în diferite locuri, numărul celor care îndrăznesc în public să hulească pe Sfinții cerești sau chiar preasfântul nume al lui Dumnezeu, sau trăiesc pe față în concubinaj, uneori unit cu incest, sau în zilele de sărbătoare săvârșesc lucrări servile ținând deschise atelierele lor, sau disprețuiesc poruncile Bisericii privitoare la posturi și la alegerea bucatelor chiar în fața multor oameni, sau nu se rușinează să săvârșească astfel și alte felurite fărădelegi. Să-și aducă aminte, așadar, poporul credincios, prin stăruința voastră, și să socotească cu seriozitate uriașa greutate a unor asemenea păcate și pedepsele foarte aspre care vor lovi pe făptuitorii lor, atât pentru vina proprie a fiecărui delict, cât și pentru primejdia sufletească în care îi pun pe frații lor prin molipsirea pildelor lor rele. Căci este scris: „Vai lumii din pricina smintelilor… Vai acelui om prin care vine sminteala” (Mt 18,7).

Între feluritele chipuri de curse prin care cei prea-șireți vrăjmași ai Bisericii și ai societății omenești caută să amăgească popoarele, este cu siguranță între cele dintâi acela pe care de mult l-au aflat potrivit scopurilor lor nefaste, adică folosirea pervertită a noii arte tipografice. De aceea se îndeletnicesc neîncetat să răspândească în norod și să înmulțească în fiecare zi, fără încetare, broșuri nelegiuite, ziare, foi volante pline de minciuni, de calomnii și de momeli. Ba chiar, sprijinindu-se pe ajutorul societăților biblice, deja condamnate de acest Sfânt Scaun [există asupra acestei chestiuni, pe lângă alte decrete mai vechi, Scrisorile enciclice ale lui Grigorie al XVI-lea, date în ziua de după Nonele lui Mai 1844, care încep Inter praecipuas machinationes, ale căror sancțiuni le-am întărit și Noi în Enciclica dată la 9 noiembrie 1846], nu au scrupul să răspândească și Sfânta Biblie tradusă împotriva rânduielilor Bisericii [cf. Reg. 4 dintre cele scrise de Părinți aleși în Conciliul Tridentin și aprobate de Pius al IV-lea în Const. Dominici gregis, 24 martie 1564; și adăugirea făcută de Congregația Indexului, cu autoritatea lui Benedict al XIV-lea, 17 iunie 1757 – care se pun de obicei înaintea Indexului Cărților Oprite], într-o limbă vulgară foarte coruptă și, cu o îndrăzneală nelegiuită, schimonosită în sensuri nelegiuite; și îndrăznesc să-i recomande citirea ei plebei credincioase, sub pretext de Religie. Prin înțelepciunea voastră înțelegeți bine, Venerabili Frați, cu câtă veghe și grijă va trebui să lucrați, pentru ca oile credincioase să se țină departe de citirea acelor scrieri pestilențiale și să-și aducă aminte, cu privire la dumnezeieștile Scripturi, că nimeni nu-și poate aroga puterea de a le răstălmăci după propria sa tălmăcire, sprijinindu-se pe înțelepciunea sa, împotriva acelui înțeles al cărui depozitară a fost și este Sfânta Maică Biserică; numai Ei i-a fost încredințată de Cristos Domnul sarcina de a păzi depozitul Credinței și de a statornici adevăratul înțeles și tălmăcirea cuvintelor lui Dumnezeu [cf. Conc. Trid., sess. 4, în Decr. De editione et usu Sacrorum Librorum].

Pentru a combate molima cărților rele, va fi foarte folositor, Venerabili Frați, ca toți bărbații de înaltă și sănătoasă doctrină care se află între voi să publice alte scrieri, și ele de mică întindere, aprobate mai înainte de voi, spre zidirea Credinței și pentru folositoarea instruire a poporului. De aceea va fi grija voastră ca între credincioși să se răspândească asemenea scrieri, precum și altele de doctrină nepângărită și de folos dovedit, scrise de alții, ținând seamă de împrejurările locului și ale oamenilor.

Toți aceia care se ostenesc împreună cu voi în apărarea Credinței vor avea mai ales ca țintă să introducă, să păstreze și să înrădăcineze adânc în sufletele credincioșilor voștri evlavia, venerarea și ascultarea către acest Scaun suprem al lui Petru, pentru care voi, Venerabili Frați, sunteți atât de înălțați. Să-și amintească așadar popoarele credincioase că aici trăiește și prezidează, în Succesorii săi, Petru, Principele Apostolilor [din Actele Conciliului din Efes, Act. III, și din Sf. Petru Hrisologul, Epistola către Eutihie], a cărui demnitate nu se micșorează nici măcar în moștenitorul lui nevrednic. Să-și aducă aminte că Domnul Cristos a așezat pe acest Scaun al lui Petru temelia nebiruită a Bisericii Sale (Mt 16,18) și lui Petru însuși i-a dat cheile Împărăției Cerurilor (Mt 16,19); de aceea S-a rugat ca credința lui să nu piară și i-a poruncit să-i întărească în ea pe frați (Lc 22,31-32), astfel încât Pontiful Roman, Succesor al lui Petru, ține primatul în toată lumea, este adevăratul Vicar al lui Cristos, Capul întregii Biserici, Părintele și Învățătorul tuturor creștinilor [din Conciliul Ecumenic Florentin, în Definiția sau Decretul Unirii].

În păstrarea comuniunii și a ascultării popoarelor față de Pontiful Roman stă, fără îndoială, calea cea mai scurtă și mai lesnicioasă spre a le păstra în mărturisirea adevărului catolic. Căci nu se poate întâmpla ca cineva să se răzvrătească, fie și numai în parte, împotriva Credinței Catolice, fără ca totodată să tăgăduiască autoritatea Bisericii Romane, în care dăinuie magisteriul neschimbat al aceleiași Credințe, întemeiat de Răscumpărătorul dumnezeiesc, și în care, prin urmare, s-a păstrat întotdeauna acea tradiție ce vine de la Apostoli. De aici urmează că nu numai vechii eretici, ci și cei mai noi protestanți (între care, de altminteri, este mare neînțelegere cu privire la celelalte principii ale lor) au avut întotdeauna în comun contestarea autorității Scaunului Apostolic, care totuși, în niciun timp, prin niciun vicleșug ori înșelăciune, nu s-a lăsat vreodată înduplecat să îngăduie nici măcar una dintre erorile lor. Prin urmare și vrăjmașii de astăzi ai lui Dumnezeu și ai societății omenești nu lasă nimic neîncercat ca să smulgă popoarele italiene de la supunerea față de Noi și față de acest Sfânt Scaun, socotind că atunci, în sfârșit, ar izbuti să întineze Italia însăși cu nelegiuirea doctrinei lor și cu ciuma noilor lor sisteme.

Iar în ceea ce privește aceste sisteme și doctrine stricate, este deja cunoscut tuturor că ele, abuzând de numele libertății și al egalității, caută să strecoare în mulțime principiile pierzătoare ale Socialismului și ale Comunismului. Este limpede apoi că învățătorii înșiși ai Comunismului și ai Socialismului, deși lucrează pe căi și cu metode diferite, au, în cele din urmă, același scop: ca muncitorii și ceilalți oameni de stare mai joasă, amăgiți de minciunile lor și înșelați de făgăduința unei vieți mai lesnicioase, să se tulbure în necontenite răscoale și, încetul cu încetul, să se deprindă cu fărădelegi mai grele; apoi voiesc să se folosească de lucrarea lor spre a răsturna cârmuirea oricărei autorități superioare, spre a fura, a jefui, a prăda, a invada mai întâi averile Bisericii, iar apoi pe ale tuturor celorlalți; în cele din urmă, spre a călca toate drepturile dumnezeiești și omenești, distrugând cultul dumnezeiesc și surpând întreaga alcătuire a societății civile. Iar acum, într-un ceas atât de nenorocit pentru Italia, este datoria voastră, Venerabili Frați, să întrebuințați toată tăria zelului pastoral, pentru ca poporul credincios să știe că aceste principii și sisteme perverse, dacă s-ar lăsa târât de ele, i-ar aduce deopotrivă pieirea veșnică și vremelnică.

Să fie deci înștiințați credincioșii încredințați grijii voastre că ține de însăși natura societății omenești datoria tuturor de a asculta de autoritatea legitimă constituită și că nimic nu se poate schimba în poruncile Domnului, care au fost rostite în Sfintele Scripturi: „De dragul lui Dumnezeu, fiți supuși oricărei stăpâniri omenești, fie regelui, ca unuia ce este mai presus de toți, fie dregătorilor, ca unora trimiși de el spre pedepsirea făcătorilor de rele și spre cinstirea celor buni; căci aceasta este voia lui Dumnezeu: făcând binele, să amuțiți neștiința oamenilor nebuni, ca unii liberi, și nu ca având libertatea drept acoperământ al răutății, ci ca slugi ale lui Dumnezeu” (1 Pt 2,13-16). Și iarăși: „Tot sufletul să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu, iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Așadar, cine se împotrivește stăpânirii, se împotrivește rânduielii lui Dumnezeu; iar cei ce se împotrivesc își agonisesc osânda” (Rom 13,1-2).

Să mai știe de asemenea că ține de condiția naturală și, prin urmare, neschimbată a lucrurilor omenești ca și între aceia care nu au cea mai înaltă autoritate unii să fie mai presus decât alții, fie prin felurite însușiri ale sufletului și ale trupului, fie prin bogății și prin alte asemenea bunuri din afară; și nu există niciun pretext de libertate și de egalitate care să poată îndreptăți invadarea sau încălcarea drepturilor și a bunurilor altuia. Și asupra acestui punct se află, în Sfintele Scripturi, diverse și limpezi porunci dumnezeiești care opresc cu asprime nu numai răpirea bunurilor altuia, ci și însăși pofta după ele (Ieş 20,17; Deut 5,19.21).

Dar să-și aducă aminte mai ales săracii și lipsiții de orice fel cât datorează Religiei Catolice, în care dăinuie nepângărită și este propovăduită pe față doctrina lui Cristos, Care a spus că socotește ca făcute Lui însuși binefacerile aduse săracilor și lipsiților (Mt 25,40.45) și a voit să vestească dinainte tuturor prețuirea deosebită pe care o va arăta, în ziua Judecății, acestor fapte de milostenie, fie pentru a da răsplata vieții veșnice credincioșilor care le-au săvârșit, fie pentru a pedepsi cu focul veșnic pe cei care le-au neglijat (Mt 25,34-35).

Din această vestire a Domnului Cristos și din celelalte prea-aspre mustrări ale Sale (Mt 19,23-26; Lc 6,24; 18,22-23; Iac 5,1-2) despre întrebuințarea și primejdiile bogățiilor (mustrări păzite neștirbit în Biserica Catolică) urmează că săracii și lipsiții se află în condiții mult mai blânde la popoarele catolice decât la oricare alt popor. Ei ar dobândi, în ținuturile noastre, ajutoare încă și mai îmbelșugate, dacă multe așezăminte care fuseseră întemeiate de evlavia strămoșilor pentru alinarea lor nu ar fi fost de curând nimicite sau jefuite de repetatele zguduiri sociale. De altminteri, săracii noștri să-și aducă aminte că, după învățătura aceluiași Cristos, nu au pricină să se întristeze de starea lor: căci chiar în sărăcie li se deschide mai lesne calea mântuirii, cu condiția să-și poarte cu răbdare lipsa și să nu fie numai săraci de bunuri, ci și cu duhul. Căci El zice: „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția Cerurilor” (Mt 5,3).

Să știe tot poporul credincios și că vechii regi ai neamurilor păgâne și ceilalți puși peste treburile obștești au abuzat mai greu și mai des de puterea lor; să recunoască deci că trebuie să fie recunoscător preasfintei noastre Religii dacă Principii vremurilor creștine s-au temut (prin mustrarea Religiei) de „prea-asprul judecat care va fi dat asupra celor ce cârmuiesc” și de pedeapsa veșnică rânduită păcătoșilor, în care „cei puternici vor pătimi chinuri puternice” (Înț 6,6-7), și, prin urmare, cârmuiesc cu mai multă dreptate și blândețe popoarele supuse.

Să recunoască, în sfârșit, credincioșii încredințați grijii voastre și a Noastră că adevărata și desăvârșita libertate și egalitate între oameni se află în păzirea legii creștine; căci Dumnezeu Atotputernic, Care a făcut „pe cel mic și pe cel mare și deopotrivă poartă grijă de toți” (Înț 6,8), „nu va cruța pe nimeni și nu va avea în vedere mărimea cuiva” și a hotărât ziua „în care va judeca lumea cu dreptate” (Fapte 17,31) prin Unicul Său Fiu, Cristos Isus, Care „va veni în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi, și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Mt 16,27).

Dacă aceiași credincioși, disprețuind îndemnurile părintești ale Păstorilor lor și poruncile mai sus amintite ale Legii creștine, s-ar lăsa înșelați de amintiții instigatori ai uneltirilor de astăzi și ar hotărî să uneltească împreună cu ei în sistemele perverse ale Socialismului și ale Comunismului, să știe și să cugete cu seriozitate că astfel își strâng pentru ei înșiși, la Judecătorul dumnezeiesc, o grămadă nesfârșită de răzbunare pentru ziua mâniei; și că, între timp, din acea conspirație nu poate să izvorască nici cea mai mică folosire vremelnică pentru popor, ci mai degrabă noi sporiri de mizerii și nenorociri. Căci nu le este îngăduit oamenilor să întemeieze societăți și comuniuni noi potrivnice condiției naturale a lucrurilor omenești; de aceea, urmarea unor asemenea uneltiri, dacă s-ar răspândi în Italia, nu ar putea fi alta decât aceasta: slăbită și surpată din temelii rânduiala publică de astăzi prin agresiuni, uzurpări și măceluri de cetățeni împotriva cetățenilor, în cele din urmă câțiva puțini, îmbogățiți cu prăzile celor mulți, ar apuca puterea cea mai înaltă în ruina comună.

Cu toate acestea, pentru a smulge poporul credincios din cursele celor nelegiuiți și a-l ține statornic în mărturisirea Religiei Catolice, precum și pentru a-l îmboldi la faptele adevăratei virtuți, au mare putere, precum știți, viața și pilda acelora care s-au dăruit slujirilor dumnezeiești. Dar, vai, cu durere! Nu au lipsit în Italia unii ecleziastici, puțini ce-i drept, care, trecând ca dezertori la vrăjmașii Bisericii, au fost de nu mic ajutor în amăgirea credincioșilor. Însă, fără îndoială, căderea lor v-a fost vouă, Venerabili Frați, un nou îndemn de a veghea, cu un zel din zi în zi mai sârguincios, asupra disciplinei clerului. Și, deoarece și Noi, pe viitor, pe cât ne stă în putință și după cum suntem datori, dorim să facem la fel, nu ne putem opri să vă recomandăm încă o dată ceea ce am susținut deja în prima Noastră Enciclică către Episcopii întregii lumi [9 noiembrie 1846]: anume să nu puneți prea în grabă mâinile peste nimeni (1 Tim 5,22), ci să folosiți o tot mai mare sârguință în alegerea oştirii bisericești. Mai ales este nevoie să cercetați și să investigați mult și îndelung pe aceia care doresc să fie inițiați în ordinele sacre, dacă sunt vrednici de recomandare prin doctrină, prin gravitatea moravurilor, prin iubirea cultului dumnezeiesc, astfel încât să strălucească o speranță întemeiată că, asemenea unor făclii aprinse în casa Domnului, vor oferi zidire și folos sufletesc turmei voastre, prin lucrarea lor și prin felul lor de viață.

Deoarece din mănăstirile bine cârmuite izvorăsc mare strălucire și folos Bisericii Domnului, iar Clerul Regulátor vă dă și vouă sprijinitoarea sa lucrare în dobândirea mântuirii sufletelor, vouă înșivă, Venerabili Frați, vă dăm poruncă să faceți cunoscut, mai întâi, în numele Nostru, familiilor religioase din fiecare Dieceză că, pe când Noi suspinam sub tribulațiile deosebite pe care multe comunități le-au pătimit în recentele împrejurări nefericite, ne-au fost de mare mângâiere răbdarea sufletelor și statornicia în iubirea virtuții și a Religiei, prin care mulți oameni religioși s-au făcut vrednici de laudă ca pildă; dar nu au lipsit unii care, uitându-și votul, spre mare sminteală a celor buni și spre durerea Noastră și a fraților lor, au călcat în chip rușinos. Mai mult, voim ca prin cuvintele Noastre să-i îndemnați pe Capii acelor comunități și, dacă ar fi nevoie, și pe mai marii cârmuitori ai lor, ca, potrivit datoriei oficiului lor, să nu cruțe nici strădanie, nici pricepere spre a dobândi ca disciplina regulată, acolo unde este deja păzită, să se întărească și să înflorească tot mai mult; iar acolo unde ar fi suferit vreo vătămare, să se însuflețească pe deplin și să fie restatornicită. Aceiași superiori să-i sfătuiască, să-i corecteze, să-i mustre cu stăruință pe religioși, pentru ca, socotind cu seriozitate cu ce voturi s-au legat lui Dumnezeu, să se silească a le păzi cu sârguință, a ține neatinse rânduielile Institutului lor și, purtând în trupul lor jertfa lui Isus, să se ferească de tot ceea ce se împotrivește chemării lor și să stăruiască în acele fapte care arată caritate către Dumnezeu și către aproapele și iubire de virtute desăvârșită. Numai de aceasta să se păzească mai ales sus-numiții superiori ai Ordinelor: să nu îngăduie intrarea în Institutele religioase a nimănui, dacă mai întâi nu i-au cercetat cu mare luare-aminte viața, moravurile și firea; și să primească la profesiunea religioasă numai pe aceia care, după împlinirea cuvenitului noviciat, vor fi dat semne de adevărată vocațiune, astfel încât să se poată constata că au îmbrățișat viața religioasă numai din pricina dorinței de a trăi numai în Dumnezeu și de a lucra la mântuirea proprie și a altora după rânduiala fiecărui Institut. În această privință am hotărât și am statornicit să se păzească cu scrupulozitate cele ce, pentru binele Ordinelor religioase, au fost rânduite și prescrise în decretele publicate la 25 ianuarie al anului trecut de Congregarea Noastră asupra stării Regularilor și întărite cu autoritatea Noastră Apostolică.

Spunând acestea, reluând cuvântul despre alegerea Clerului Secular, voim mai întâi să recomandăm Fraternităților Voastre instruirea și educarea clericilor minori, întrucât se pot avea slujitori potriviți ai Bisericii mai ales dintre aceia care, din adolescență sau chiar din frageda vârstă, au fost cuviincios crescuți pentru însăși slujirile sacre. Stăruiți, așadar, Venerabili Frați, în a dărui toată puterea și lucrarea voastră, astfel încât recruții sfintei oștiri, încă din anii cei gingași, pe cât este cu putință, să fie primiți în Seminariile ecleziastice și acolo, crescând ca niște mlădițe noi împrejurul cortului Domnului, să fie formați în nevinovăția vieții, în religie, în modestie, în spirit bisericesc și, totodată, să învețe literele, disciplinele mici și mari, mai ales pe cele sacre, de la învățători aleși, urmași ai unei doctrine străine de orice primejdie a oricărei erori.

Deoarece nu vă va fi ușor să duceți la capăt în Seminarii pregătirea tuturor clericilor minori și, pe de altă parte, ceilalți adolescenți ai stării laice țin, fără îndoială, de grija voastră pastorală, vegheați încă, Venerabili Frați, asupra tuturor celorlalte școli publice și private și, pe cât vă stă în putință, prin orice mijloace și chibzuințe, străduiți-vă ca în ele întreaga rânduială a studiilor să fie îndreptată după norma doctrinei catolice, iar tinerimea care se adună acolo să fie crescută, de învățători potriviți și pilduitori prin onestitate și religie, în virtutea adevărată, în artele bune și în discipline, și să fie înarmată cu apărările potrivite ca să cunoască cursele ce i se întind de către cei nelegiuiți, să poată ocoli erorile lor pierzătoare și astfel să poată deveni podoabă și folos atât pentru sine, cât și pentru societatea civilă.

În acest caz va trebui să vă păstrați vouă înșivă autoritatea cea întâi și pe deplin liberă și grija asupra profesorilor disciplinelor sacre și asupra tuturor celorlalte materii care țin de Religie sau au vecinătate cu ea. Vegheați ca în toate rândurile de școli, dar mai ales în cele de Religie, să se folosească cărți ferite de bănuiala oricărei erori. Îndemnați pe aceia care au grijă de suflete să vă fie neobosiți ajutători cu privire la școlile copiilor și ale adolescenților, pentru ca lor să le fie rânduiți dascăli și dascălițe de onestitate dovedită și să se folosească cărți aprobate de acest Sfânt Scaun spre a-i instrui pe băieți și pe fete în rudimentele Credinței creștine. În această privință nu putem să ne îndoim că înșiși Parohii le vor fi pildă și, prin stăruința voastră necurmată, din zi în zi se vor dărui mai mult a-i instrui pe copii în principiile Doctrinei creștine și își vor aduce aminte că această instruire intră cu siguranță în partea cea mai importantă a îndatoririlor lor [Conc. Trid., sess. 24, cap. 4; Bened. XIV, Const. Etsi minime, 7 febr. 1742]. Li se va atrage însă atenția ca, în învățăturile lor, atât către copii, cât și către popor, să nu lase dinaintea ochilor Catehismul Roman, care, publicat prin decretul Conciliului Tridentin și din porunca Sfântului Pius al V-lea, Predecesorul Nostru de nemuritoare amintire, a fost apoi din nou recomandat tuturor păstorilor de suflete de alți Suverani Pontifi, și îndeosebi de Clement al XIII-lea, de fericită amintire, ca „ajutor prețios spre a îndepărta înșelăciunile opiniilor rătăcitoare și spre a răspândi și a statornici doctrina sănătoasă” [în Scrisorile enciclice date despre aceasta tuturor Episcopilor la 14 iunie 1761].

Nu vă veți mira, desigur, Venerabili Frați, dacă asupra acestui subiect am scris cu o pană mai curgătoare. Nu scapă înțelepciunii voastre că, în acest timp primejdios, Noi și Voi trebuie să ne angajăm și să veghem cu toată sârguința și cu tot zelul și cu mare tărie de suflet asupra tuturor celor ce privesc școlile, instrucția și educația copiilor și a tinerilor de amândouă sexele. Căci știți că vrăjmașii de astăzi ai Religiei și ai comunității omenești, cu duh cu adevărat diavolesc, își îndreaptă toate meșteșugurile spre a perverti încă din vârsta cea dintâi mințile și inimile tinerilor. De aceea nu este nimic ce ei să lase neîncercat, nimic ce să nu întreprindă spre a smulge cu totul de sub autoritatea Bisericii și de sub veghea sfinților Păstori școlile și toate așezămintele rânduite pentru educarea tineretului.

În această privință ne mângâie nădejdea fermă că toți Preaiubiții Noștri Fii în Cristos, Principii Italiei, vor sprijini, cu puternicul lor patronaj, Fraternitățile Voastre, astfel încât să puteți împlini mai cu folos datoria voastră în toate cele pomenite; și nici nu ne îndoim că vor voi să apere Biserica și toate drepturile ei vremelnice și sufletești. Aceasta se potrivește, în adevăr, Religiei și pietății străbune din care se arată însuflețiți în chip pilduitor. Nu poate scăpa înțelepciunii lor că principiile tuturor relelor de care suntem atât de apăsați își au obârșia în vătămările ce de mult au fost aduse Religiei și Bisericii Catolice, mai ales de la nașterea protestanților. Ei văd că adesea din înjosirea autorității Păstorilor sacri și din tot mai crescânda îndrăzneală a multora de a încălca nepedepsiți poruncile dumnezeiești și bisericești a urmat o micșorare a respectului poporului către Puterea Civilă, de unde vrăjmașilor de astăzi ai liniștii publice li s-a deschis o cale mai ușoară de a stârni răscoale împotriva Principelui. Ei văd, de asemenea, din dese usurpări, jefuiri și vânzări publice ale bunurilor vremelnice ce se cuvin Bisericii prin drept legitim, că mulți, scăzând în popoare respectul către proprietățile consacrate prin destinație religioasă, au putut da mai lesne ascultare celor mai îndrăzneți propovăduitori ai noului Socialism și ai Comunismului, care își închipuie că pot ocupa, împărți sau, în alt chip, întoarce spre folosul tuturor bunurile altora. Ei înțeleg că acele piedici care de mult, cu înșelăciune schimbătoare, fuseseră puse ca să lege pe Păstorii Bisericii astfel încât să nu poată folosi liber de sfânta lor autoritate, au căzut, încetul cu încetul, asupra Puterii Civile. În sfârșit pricep că niciun alt leac nu se poate afla mai grabnic și mai puternic împotriva nenorocirilor care ne apasă decât înflorirea, în toată Italia și în toată strălucirea ei, a Religiei și a Bisericii Catolice, în care, fără îndoială, se află cele mai potrivite ajutoare pentru diferitele stări și nevoi ale oamenilor.

Căci (folosim cuvintele Sfântului Augustin): „Biserica Catolică nu cuprinde numai pe Dumnezeu, ci și iubirea și caritatea către aproapele, astfel încât să se afle la ea orice leac puternic pentru toate bolile care chinuiesc sufletele păcătoase. Ea îi exercită și îi învață pe copii cu chip copilăresc, pe tineri cu tărie, pe bătrâni cu liniște: pe fiecare după vârsta nu numai a trupului, ci și a sufletului. Ea supune soțiile bărbaților nu spre a împlini pofta, ci spre o ascultare curată și credincioasă, pentru înmulțirea pruncilor și pentru comunitatea casei; iar pe bărbați îi așază deasupra soțiilor nu spre a umili sexul mai slab, ci după legea unei iubiri sincere. Ea supune copiii părinților printr-un fel de slujire liberă și așază părinții peste copii printr-o stăpânire de iubire. Ea leagă pe frați de frați cu legătura Religiei, mai tare și mai strânsă decât cea a sângelui, și unește în caritate reciprocă orice apropiere de rudenie și orice legătură de încuscrire, păstrând drepturile naturii și ale voinței. Ea învață pe slugi să fie supuse stăpânilor nu atât din necesitatea stării, cât din plăcerea de a-și împlini datoria; iar pe stăpâni îi face blânzi către slugi și mai înclinați a îndruma decât a sili, din respect către Dumnezeu cel mai înalt, Stăpânul comun al tuturor. Ea unește cetățenii cu cetățenii, neamurile cu neamurile și pe toți oamenii nu numai în societate, ci și într-un fel de frăție, prin amintirea celor dintâi părinți comuni. Ea învață pe regi să poarte grijă de popoare și mustră pe popoare să fie supuse regilor. Ea arată cu înțelepciune cui se cuvine cinste, cui iubire, cui venerare, cui teamă, cui mângâiere, cui mustrare, cui îndemnare, cui disciplină, cui dojană, cui pedeapsă; ea arată că nu tuturor se cuvine orice, dar că tuturor li se cuvine caritate și nimănui vătămare” [S. Augustinus, De moribus Cathol. Ecclesiae, lib. I].

Se cuvine, așadar, Nouă și Vouă, Venerabili Frați, să apărăm cultul Religiei Catolice între popoarele Italiei fără a cruța nicio osteneală, fără a ne teme de vreo greutate și cu toată puterea zelului pastoral; nu numai că trebuie să ne împotrivim cu curaj încercărilor celor nelegiuiți, care ar voi să smulgă din sânul Bisericii însăși Italia, ci trebuie să chemăm pe calea mântuirii pe acei fii degeneri ai Italiei care s-ar fi lăsat deja amăgiți de meșteșugurile lor.

Dar, fiindcă orice soartă bună și orice dar desăvârșit coboară de sus, să ne apropiem cu încredere de tronul harului, Venerabili Frați, și să nu încetăm a ruga și a conjura, prin rugăciuni publice și particulare, pe Părintele luminilor și al îndurărilor ca, pentru meritele Unicului Său Fiu Isus Cristos, Domnul nostru, întorcându-Și privirea de la păcatele noastre, să lumineze cu bunăvoință, prin puterea harului Său, mințile și inimile tuturor și, chemând la Sine chiar și voințele răzvrătite, să mărească sfânta Biserică prin noi biruințe și triumfuri, pentru ca în toată Italia, ba chiar în toată lumea, poporul credincios Lui să crească deopotrivă în merit și în număr. Să o chemăm încă pe Preasfânta Maică a lui Dumnezeu, pe Fecioara Maria Neprihănită, care, prin preaputernica Sa mijlocire la Dumnezeu, dobândește ceea ce cere și nu poate fi înșelată; împreună să chemăm pe Principele Apostolilor, Petru, și cu el pe Coapostolul său Pavel și pe toți Sfinții Cerului, pentru ca, prin intervenția rugăciunilor lor, Preaînduratul Domn să îndepărteze de la popoarele credincioase pedepsele mâniei Sale; și tuturor celor ce se mărturisesc creștini să le dăruiască, cu bunăvoință, prin harul Său, să lepede tot ceea ce este potrivnic acestui nume de creștin și să urmeze tot ceea ce i se cuvine.

În sfârșit, Venerabili Frați, primiți, ca mărturie a simțămintelor Noastre pline de afecțiune către voi, Binecuvântarea Apostolică pe care, din adâncul inimii, o dăm vouă, clericilor și laicilor credincioși încredințați veghei voastre.

Dat la Napoli, în Villa di Portici, la 8 decembrie 1849, al patrulea an al Pontificatului Nostru.