Către venerabilii frați patriarhi,
primate, arhiepiscopi și episcopi ai tuturor locurilor,
aflați în har și comuniune cu Scaunul Apostolic

Venerabili frați,
Sănătate și Binecuvântare Apostolică

Câtă grijă și câtă veghe pastorală Predecesorii Noștri, Pontifii Romani, împlinind slujirea și misiunea ce le-a fost încredințată de Însuși Cristos Domnul, în persoana Preafericitului Apostol Petru, Căpetenia Apostolilor, aceea de a paște mieii și oile, nu au încetat niciodată să hrănească cu osârdie întreaga turmă a Domnului cu cuvintele credinței și să o îmbibe cu doctrina mântuitoare, ferind-o de pășunile otrăvite, este lucru cunoscut și pe deplin dovedit pentru toți, dar mai ales pentru voi, Venerabili Frați. Și într-adevăr, aceiași Predecesori ai Noștri, apărători și păzitori ai religiei catolice augustissime, ai adevărului și ai dreptății, având cea mai mare grijă pentru mântuirea sufletelor, n-au avut niciodată nimic mai presus decât să descopere și să condamne, prin preaînțeleptele lor Scrisori și Constituții, toate ereziile și erorile care, potrivnice fiind Credinței noastre dumnezeiești, doctrinei Bisericii Catolice, cinstei moravurilor și mântuirii veșnice a oamenilor, au stârnit adesea furtuni cumplite și au pricinuit nenorociri jalnice atât în ordinea creștină, cât și în cea civilă. De aceea, aceiași Predecesori ai Noștri au stat necontenit împotriva uneltirilor nelegiuite ale oamenilor fărădelege, care, spumegând asemenea valurilor furioase ale mării, promiteau libertatea, deși erau robi ai stricăciunii, și care, prin opiniile lor amăgitoare și prin scrieri dintre cele mai vătămătoare, s-au străduit să zdruncine temeliile religiei catolice și ale societății civile, să îndepărteze orice virtute și dreptate, să pervertească mințile și sufletele tuturor și să abată de la dreapta disciplină a moravurilor pe cei neprevăzători, mai ales pe tineretul neștiutor, să-l corupă în chip jalnic, să-l prindă în lațurile rătăcirii și, în cele din urmă, să-l smulgă din sânul Bisericii Catolice.

Iar acum, precum vă este bine cunoscut, Venerabili Frați, abia ce, printr-un plan tainic al providenței dumnezeiești și nicidecum prin vreun merit al Nostru, am fost ridicați pe acest Scaun al lui Petru, când, văzând cu cea mai adâncă durere a sufletului Nostru cumplita furtună stârnită de atâtea opinii strâmbe și daunele foarte grele și niciodată îndeajuns de plânse care se revarsă asupra poporului creștin din atâtea erori, urmând, potrivit slujirii Noastre apostolice, urmele strălucite ale Predecesorilor Noștri, ne-am ridicat glasul și, prin mai multe Scrisori enciclice date publicității și prin Alocuțiuni rostite în Consistoriu, precum și prin alte Litere apostolice, am condamnat principalele erori ale acestui timp al Nostru atât de trist, am trezit înalta voastră vigilență episcopală și i-am avertizat și îndemnat din nou și din nou pe toți fiii prea iubiți Nouă ai Bisericii Catolice să se îngrozească și să se ferească cu totul de molipsirea unei asemenea ciume cumplite. Și mai ales prin prima Noastră Scrisoare enciclică, scrisă vouă la 9 noiembrie 1846, precum și prin cele două Alocuțiuni, dintre care una a fost rostită de Noi în Consistoriu la 9 decembrie 1854, iar cealaltă la 9 iunie 1862, am condamnat acele monstruoase năluciri ale opiniilor care domnesc cu precădere în această epocă, cu cea mai mare pagubă a sufletelor și în dauna însăși a societății civile, care sunt nu numai cu totul potrivnice Bisericii Catolice, doctrinei sale mântuitoare și drepturilor sale venerabile, ci și legii naturale veșnice, sădită de Dumnezeu în inimile tuturor, și dreptei rațiuni, și din care își au obârșia aproape toate celelalte erori.

Deși nu am încetat să proscriem și să respingem adesea aceste erori dintre cele mai grave, totuși cauza Bisericii Catolice, mântuirea sufletelor încredințată Nouă de Dumnezeu și binele însuși al societății omenești cer în chip imperios să reînnoim grija voastră pastorală pentru a nimici și alte opinii strâmbe care izvorăsc din aceleași erori, ca din niște izvoare. Aceste opinii false și perverse sunt cu atât mai vrednice de osândă cu cât urmăresc mai ales să împiedice și să îndepărteze acea putere mântuitoare pe care Biserica Catolică, prin instituirea și porunca dumnezeiescului său Autor, trebuie să o exercite în deplină libertate până la sfârșitul veacurilor, nu mai puțin față de fiecare om în parte decât față de națiuni, popoare și de principii lor supremi, și să desființeze acea legătură de sfat și acea armonie dintre Preoție și Imperiu, care s-a dovedit întotdeauna fericită și mântuitoare atât pentru ordinea sacră, cât și pentru cea civilă. Căci bine cunoașteți, Venerabili Frați, că în vremea de față nu lipsesc cei care, aplicând societății civile principiul nelegiuit și absurd al naturalismului, cum îl numesc, îndrăznesc să învețe că „cea mai bună rânduială a societății publice și progresul civil cer în mod absolut ca societatea omenească să fie constituită și guvernată fără a se ține seama de religie, ca și cum aceasta n-ar exista, sau cel puțin fără a se face vreo deosebire între religia adevărată și cele false”. Și, împotriva doctrinei Sfintei Scripturi, a Bisericii și a sfinților Părinți, nu se tem să afirme că „cea mai bună stare a societății este aceea în care puterii politice nu i se recunoaște îndatorirea de a-i constrânge prin pedepse stabilite pe violatorii religiei catolice, decât în măsura în care o cere pacea publică”.

Din această concepție cu totul falsă despre cârmuirea societății, ei nu se tem să favorizeze acea opinie greșită, extrem de nimicitoare pentru Biserica Catolică și pentru mântuirea sufletelor, numită de fericită amintire Predecesorul Nostru Grigore al XVI-lea un „delir”, și anume că „libertatea conștiinței și a cultului este un drept propriu fiecărui om, care trebuie proclamat și afirmat prin lege în orice societate bine întocmită, și că cetățenii au dreptul la o libertate deplină, care nu trebuie îngrădită de nicio autoritate, nici ecleziastică, nici civilă, prin care să poată manifesta și declara în mod public, fie prin cuvânt, fie prin tipar, fie prin orice alt mijloc, orice concepții ar avea”. Iar afirmând acestea cu ușurință, nu cugetă și nu iau în seamă că propovăduiesc „libertatea pierzaniei” și că, dacă „este îngăduit ca în toate lucrurile să se dispute liber prin convingeri omenești, nu vor lipsi niciodată cei care să îndrăznească a se ridica împotriva adevărului și să se încreadă în vorbăria înțelepciunii omenești, deși credința și înțelepciunea creștină cunosc, din însăși instituirea Domnului nostru Isus Cristos, cât de mult trebuie evitată această vanitate dintre cele mai vătămătoare”.

Și deoarece, acolo unde religia a fost îndepărtată din societatea civilă, iar doctrina și autoritatea revelației dumnezeiești au fost respinse, însăși noțiunea autentică de dreptate și de drept omenesc este întunecată și pierdută, iar în locul adevăratei dreptăți și al dreptului legitim este pusă forța materială, de aici se vede limpede de ce unii, nesocotind cu totul principiile cele mai sigure ale rațiunii sănătoase și lăsându-le deoparte, îndrăznesc să proclame că „voința poporului, manifestată prin ceea ce numesc opinia publică sau prin alt mijloc, constituie legea supremă, dezlegată de orice drept divin și omenesc, și că, în ordinea politică, faptele împlinite au, prin însăși împlinirea lor, putere de drept”. Dar cine nu vede și nu înțelege limpede că o societate a oamenilor, dezlegată de legăturile religiei și ale adevăratei dreptăți, nu poate avea cu adevărat niciun alt scop decât acela de a dobândi și a aduna bogății și nu poate urma în faptele sale nicio altă lege decât pofta nestăpânită a sufletului de a sluji propriilor plăceri și interese? De aceea, oameni de acest fel urmăresc cu ură amară Familiile Religioase, deși acestea au merite de seamă față de cauza creștină, civilă și literară, și flecăresc spunând că ele nu au nicio rațiune legitimă de a exista, aplaudând astfel închipuirile ereticilor. Căci, precum învăța cu multă înțelepciune Predecesorul Nostru de fericită amintire Pius al VI-lea, „desființarea Ordinelor călugărești vatămă starea profesiunii publice a sfaturilor evanghelice, vatămă un mod de viață recomandat în Biserică drept conform cu doctrina apostolică, vatămă chiar pe ilustrii Fondatori pe care îi venerăm pe altare, care n-au întemeiat aceste societăți decât inspirați de Dumnezeu”.

Mai mult, ei afirmă cu impietate că trebuie luată de la cetățeni Bisericii facultatea „de a putea face în mod public milostenii din caritate creștină” și că trebuie desființată legea „prin care, în anumite zile, lucrările servile sunt interzise din pricina cultului lui Dumnezeu”, invocând în chip mincinos că această facultate și această lege se împotrivesc principiilor celei mai bune economii publice. Și, nemulțumiți să îndepărteze religia din societatea publică, vor să alunge religia însăși și din familiile private. Astfel, învățând și mărturisind eroarea cea mai funestă a comunismului și socialismului, ei susțin că „societatea domestică sau familia își ia întreaga rațiune de a exista numai din dreptul civil și că, prin urmare, din legea civilă purced și de ea depind toate drepturile părinților asupra copiilor, mai ales dreptul de a se îngriji de instruirea și educarea lor”. Prin aceste opinii și uneltiri nelegiuite, acești oameni foarte înșelători urmăresc mai ales să fie înlăturată cu totul din instruirea și educația tineretului doctrina și puterea mântuitoare a Bisericii Catolice, iar sufletele fragede și ușor de modelat ale tinerilor să fie infectate și pervertite în chip jalnic de tot felul de erori și vicii. Într-adevăr, toți cei care au încercat să tulbure atât ordinea sacră, cât și pe cea publică, să răstoarne rânduiala dreaptă a societății și să nimicească toate drepturile divine și omenești, și-au îndreptat întotdeauna toate planurile nelegiuite, strădaniile și munca lor spre a amăgi și a corupe mai ales tineretul lipsit de prevedere, după cum am arătat mai sus, și și-au pus toată speranța în coruperea acestuia. De aceea, nu încetează niciodată să hărțuiască în chipuri dintre cele mai infame atât clerul secular, cât și pe cel regulat, din care, după cum mărturisesc în chip strălucit cele mai sigure monumente ale istoriei, au izvorât atâtea mari binefaceri pentru societatea creștină, civilă și literară, și să proclame că însuși clerul, „fiind, chipurile, dușman adevăratului și folositorului progres al științei și civilizației, trebuie îndepărtat de orice grijă și îndatorire privind instruirea și educarea tineretului”.

Însă alții, reînnoind învățăturile strâmbe și de atâtea ori condamnate ale inovatorilor, îndrăznesc, cu o nerușinare deosebită, să supună arbitrariului autorității civile autoritatea supremă a Bisericii și a acestui Scaun Apostolic, dăruită ei de Cristos Domnul, și să tăgăduiască toate drepturile aceleiași Biserici și ale acestui Scaun în ceea ce privește ordinea exterioară. Căci nu le este nicidecum rușine să afirme că „legile Bisericii nu obligă în conștiință decât atunci când sunt promulgate de puterea civilă; că actele și decretele Pontifilor Romani privitoare la religie și la Biserică au nevoie de sancțiunea și aprobarea sau, cel puțin, de asentimentul puterii civile; că constituțiile apostolice, prin care sunt condamnate societățile clandestine, fie că se cere, fie că nu se cere în ele jurământul de păstrare a secretului, iar adepții și susținătorii lor sunt loviți de anatema, nu au nicio putere în acele regiuni ale lumii unde asemenea asociații sunt tolerate de guvernarea civilă; că excomunicarea rostită de Conciliul din Trento și de Pontifii Romani împotriva celor care invadează și uzurpă drepturile și posesiunile Bisericii se întemeiază pe o confuzie între ordinea spirituală și ordinea civilă și politică, urmă­rind numai un bine lumesc; că Biserica nu trebuie să hotărască nimic care să poată obliga conștiințele credincioșilor în ceea ce privește folosirea bunurilor temporale; că Bisericii nu îi revine dreptul de a-i constrânge pe cei ce încalcă legile sale prin pedepse temporale; că este conform principiilor Sfintei Teologii și ale dreptului public ca proprietatea bunurilor deținute de Biserică, de familiile religioase și de alte locuri pioase să fie revendicată și însușită de guvernarea civilă”. Și nu se rușinează să profeseze în mod deschis și public maxima și principiul ereticilor, din care izvorăsc atâtea păreri strâmbe și erori. Ei afirmă anume că „puterea ecleziastică nu este, prin drept divin, distinctă și independentă de puterea civilă și că o asemenea distincție și independență nu pot fi păstrate fără ca Biserica să invadeze și să uzurpe drepturile esențiale ale puterii civile”. Nici nu putem trece sub tăcere îndrăzneala acelora care, nesuferind doctrina sănătoasă, susțin că „acelor judecăți și decrete ale Scaunului Apostolic al căror obiect este declarat a privi binele general al Bisericii, drepturile și disciplina sa, atâta timp cât nu ating dogmele credinței și ale moravurilor, li se poate refuza asentimentul și ascultarea fără păcat și fără vreo pierdere a profesiunii catolice”. Cât de mult se împotrivește aceasta dogmei catolice a puterii depline, conferite în mod dumnezeiesc de Însuși Cristos Domnul Pontifului Roman de a paște, de a cârmui și de a guverna întreaga Biserică, nu este nimeni care să nu vadă și să nu înțeleagă limpede și deschis.

Într-o atât de mare pervertire a opiniilor strâmbe, Noi, aducându-ne aminte de datoria Noastră apostolică și fiind cu totul preocupați de preasfânta noastră religie, de doctrina sănătoasă, de mântuirea sufletelor încredințată Nouă de Dumnezeu și de binele însuși al societății omenești, am socotit potrivit să ridicăm din nou glasul Nostru apostolic. De aceea, prin autoritatea Noastră apostolică, respingem, proscriem și condamnăm toate și fiecare dintre opiniile și doctrinele strâmbe amintite în mod deosebit în aceste Litere și voim și poruncim ca ele să fie ținute de către toți fiii Bisericii Catolice drept respinse, proscrise și condamnate.

În afară de acestea, știți prea bine, Venerabili Frați, că în aceste vremuri toți urâtorii adevărului și ai dreptății și cei mai înverșunați dușmani ai religiei noastre, prin cărți, broșuri și ziare otrăvitoare răspândite în toată lumea, amăgesc popoarele și răspândesc cu rea-credință tot felul de alte doctrine nelegiuite. Nu ignorați nici faptul că, și în această epocă a noastră, se găsesc unii care, mișcați și împinși de duhul Satanei, au ajuns la o asemenea impietate încât nu se tem să-L tăgăduiască pe Domnul nostru Isus Cristos, Stăpânul tuturor, și să-I atace cu îndrăzneală sacrilegă dumnezeirea. Aici însă nu putem decât să vă ridicăm cu cele mai mari și meritate laude, Venerabili Frați, pe voi care nu ați omis nicidecum să înălțați cu tot zelul glasul vostru episcopal împotriva unei asemenea impietăți.

De aceea, prin aceste Litere ale Noastre vă adresăm din nou cu toată dragostea cuvântul Nostru vouă, care, chemați fiind să luați parte la grija Noastră, ne sunteți, în mijlocul celor mai mari amărăciuni ale Noastre, mângâiere, bucurie și alinare, pentru religia și pietatea exemplară pe care le arătați, precum și pentru acel minunat devotament, credință și supunere prin care, într-o deplină unire de suflete, sunteți legați de Noi și de acest Scaun Apostolic și vă străduiți să împliniți cu tărie și cu sârguință gravul vostru minister episcopal. Căci de la zelul vostru pastoral ales așteptăm ca, luând sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, și întăriți fiind în harul Domnului nostru Isus Cristos, să voiți, prin strădanii reînnoite, a purta zilnic o grijă tot mai mare ca credincioșii încredințați păstoririi voastre „să se ferească de ierburile vătămătoare, pe care Isus Cristos nu le cultivă, pentru că nu sunt sădirea Tatălui”. Și nu încetați a insufla acelorași credincioși că toată adevărata fericire a oamenilor izvorăște din augustea noastră religie, din doctrina și din practica ei, și că fericit este poporul al cărui Domn este Dumnezeul său. Învățați că „împărățiile se sprijină pe temelia credinței catolice” și că nimic nu este atât de nimicitor, atât de primejdios pentru cădere, atât de expus tuturor pericolelor, dacă, socotind că ne este de ajuns numai ceea ce am primit la naștere, adică liberul arbitru, nu mai cerem nimic de la Domnul, uitând astfel de Autorul nostru și lepădând puterea Lui pentru a ne arăta liberi. Și să nu omiteți a învăța că puterea regească a fost rânduită nu numai pentru cârmuirea lumii, ci mai ales pentru apărarea Bisericii, și că nimic nu poate fi mai folositor și mai slăvit pentru principii și regii cetăților decât, după cum scria preaînțeleptul și preaînfricatul nostru Predecesor, Sfântul Felix, către împăratul Zenon, „să lase Biserica Catolică să se folosească de legile sale și să nu îngăduie nimănui să se împotrivească libertății ei… Căci este sigur că aceasta este mântuitoare pentru treburile lor, ca, atunci când este vorba de cele ale lui Dumnezeu, potrivit rânduielii Lui, voința regească să caute a se supune preoților lui Cristos, nu a-i preceda”.

Dar, dacă întotdeauna, Venerabili Frați, cu atât mai mult acum, în mijlocul atâtor calamități ale Bisericii și ale societății civile, într-o atât de mare conspirație a adversarilor împotriva cauzei catolice și a acestui Scaun Apostolic și într-o atât de mare grămadă de erori, este cu totul necesar să ne apropiem cu încredere de tronul harului, pentru a dobândi milă și a afla har spre ajutor la vreme potrivită. De aceea am socotit de cuviință să trezim pietatea tuturor credincioșilor, ca, împreună cu Noi și cu voi, să se roage neîncetat și să-L implore, cu rugăciuni foarte fierbinți și smerite, pe preaîndurătorul Părinte al luminilor și al milelor, și, în plinătatea credinței, să alerge pururea la Domnul nostru Isus Cristos, care ne-a răscumpărat pentru Dumnezeu cu sângele Său, și să roage cu stăruință și necontenit Preadulcea Sa Inimă, jertfă a unei iubirii arzătoare față de noi, ca prin legăturile iubirii Sale să atragă toate la Sine și ca toți oamenii, aprinși de prea sfânta Sa iubire, să umble după Inima Sa, trăind vrednic înaintea lui Dumnezeu, plăcându-I întru toate și aducând rod în orice faptă bună. Iar deoarece, fără îndoială, rugăciunile oamenilor sunt mai plăcute lui Dumnezeu dacă aceștia se apropie de El cu sufletele curate de orice pată, am socotit potrivit să deschidem, prin liberalitate apostolică, credincioșilor lui Cristos comorile cerești ale Bisericii încredințate administrării Noastre, pentru ca aceiași credincioși, aprinși mai puternic de adevărata pietate și curățiți prin Sacramentul Pocăinței de petele păcatelor, să-și verse cu mai multă încredere rugăciunile către Dumnezeu și să dobândească mila și harul Său.

Așadar, prin aceste Litere, în virtutea autorității Noastre apostolice, acordăm tuturor credincioșilor din lumea catolică, de ambele sexe, o Indulgență Plenară, după modelul Jubileului, într-un interval de o singură lună, până la sfârșitul viitorului an 1865 și nu mai mult, interval ce urmează a fi stabilit de voi, Venerabili Frați, și de ceilalți Ordinari legitimi ai locurilor, în același mod și în aceeași formă în care am acordat-o la începutul supremului Nostru Pontificat prin Literele Noastre Apostolice date sub formă de Breve la 20 noiembrie 1846 și trimise întregului vostru ordin episcopal, care încep cu cuvintele „Arcano Divinæ Providentiæ consilio”, și cu toate aceleași facultăți care au fost acordate de Noi prin acele Litere. Voim însă să se păstreze toate cele prescrise în Literele amintite și să se excepteze cele pe care am declarat că trebuie exceptate. Și aceasta o acordăm, fără a se ține seama de orice dispoziții contrare, chiar vrednice de mențiune și derogare specială și individuală. Iar pentru ca orice îndoială și dificultate să fie îndepărtate, am poruncit ca un exemplar al acelorași Litere să vă fie trimis.

„Să-L rugăm, Venerabili Frați, din adâncul inimii și din toată mintea, pe Dumnezeu cel milostiv, căci El Însuși a adăugat spunând: «Mila Mea nu o voi îndepărta de la ei». Să cerem și vom primi; și dacă va fi întârziere și zăbavă în primire, pentru că am greșit greu, să batem, căci celui ce bate i se va deschide, dacă rugăciunile, suspinele și lacrimile noastre vor bate la ușă, asupra cărora trebuie să stăruim și să zăbovim, și dacă rugăciunea va fi într-un cuget… fiecare să se roage lui Dumnezeu nu numai pentru sine, ci pentru toți frații, așa cum Domnul ne-a învățat să ne rugăm” . Iar pentru ca Dumnezeu să asculte mai lesne rugăciunile și dorințele Noastre, ale voastre și ale tuturor credincioșilor, să apelăm cu toată încrederea la Preacurata și Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria, care a nimicit toate ereziile în întreaga lume și care, fiind Preaiubita Mamă a tuturor, „este cu totul plină de dulceață și de milă, se arată tuturor înduplecabilă, tuturor preaîndurătoare și se înduioșează cu o iubire foarte largă de toate nevoile” ; și, ca Regină stând de-a dreapta Unicului său Fiu, Domnul nostru Isus Cristos, îmbrăcată în veșmânt aurit și înconjurată de felurimi, nu este nimic ce să nu poată dobândi de la El. Să cerem, de asemenea, mijlocirea Preafericitului Petru, Principele Apostolilor, și a coapostolului său Pavel, precum și a tuturor Sfinților din ceruri, care, deveniți prieteni ai lui Dumnezeu, au ajuns la împărățiile cerești și, încununați, stăpânesc palma biruinței și, siguri de nemurirea lor, sunt grijulii pentru mântuirea noastră.

În sfârșit, dorindu-vă din inimă belșugul tuturor darurilor cerești de la Dumnezeu, ca semn al deosebitei Noastre iubiri față de voi, vă împărtășim cu toată dragostea, vouă înșivă, Venerabili Frați, precum și tuturor clericilor și credincioșilor laici încredințați grijii voastre, Binecuvântarea Apostolică, izvorâtă din adâncul inimii Noastre.

Dat la Roma, la Sfântul Petru, în ziua a opta a lunii decembrie a anului 1864, al zecelea de la Definiția Dogmatică a Neprihănitei Zămisliri a Născătoarei de Dumnezeu, Fecioara Maria.

În anul al nouăsprezecelea al Pontificatului Nostru.

PIUS PP. IX