• I. 1° Ce este Sacramentul Ordinului? 2° Ce putere dă el?
• II. 1° De către cine a fost tăgăduită existența Sacramentului Ordinului? 2° Cum dovedește doctrina catolică că Ordinul este un adevărat sacrament?
• III. 1° Ce înțelegeți prin ierarhia Ordinului? 2° Ce este tonsura? 3° Care sunt cele patru Ordine minore și funcțiunile lor? 4° Care sunt Ordinele majore? 5° Sunt toate Ordinele deosebite? 6° Sunt preoția și episcopatul Ordine distincte? 7° Sunt toate Ordinele sacramente? 8° Ce este ierarhia jurisdicției?
• IV. 1° Care este materia Sacramentului Ordinului? 2° Care este forma lui? 3° Pentru ce sunt nevalide hirotonirile anglicane?
• V. Care sunt efectele Sacramentului Ordinului?
• VI. 1° Cine este ministrul Sacramentului Ordinului? 2° Care sunt condițiile cerute pentru administrarea licită a Ordinului?
• VII. 1° Cine este subiectul sacramentului Ordinului? 2° Care sunt condițiile cerute pentru validitate? 3° Pentru licitate? 4° Ce este neregularitatea? 5° Ce este impedimentul? 6° Care sunt principalele neregularități? 7° Care sunt principalele impedimente?
• VIII. 1° Care sunt trăsăturile generale ale tuturor hirotonirilor? 2° Care sunt ceremoniile particulare ale tonsurii? 3° Care sunt cele ale Ordinelor minore? 4° Cunoașteți o ceremonie proprie subdiaconatului? 5° Care sunt ceremoniile diaconatului, ale preoției? 6° Cum se face consacrarea unui episcop? 7° Ce este întronizarea? 8° Vorbiți despre vocație și semnele ei.

(410) Termeni.

Ordin. — a) În sensul lui general, ordinul este așezarea fericită a lucrurilor: ordinul universului. — b) Ordin religios (vezi Nr. 310). — c) În sensul lui restrâns și teologic, cuvântul Ordin desemnează sacramentul care conferă puterea preoțească. Acest sacrament se numește astfel fie pentru că „deosebește în Biserică pe clerici de laici, pentru cârmuirea credincioșilor și administrarea cultului divin” (Can. 948), fie pentru că se împarte în mai multe trepte, conferind fiecare o treaptă nouă și funcțiuni speciale. Aceste trepte alcătuiesc ceea ce se numește ierarhia Ordinului, care nu trebuie confundată cu ierarhia jurisdicției (vezi Nr. 131 și mai jos Nr. 433).

Hirotonire. — Ritul prin care se conferă puterea Ordinului. Hirotonirea este, față de Ordin, precum cauza față de efect. Hirotonirea este un act trecător; ea este, în realitate, sacramentul, pe când Ordinul este demnitatea statornică. Totuși, aceste două cuvinte se întrebuințează în același sens: a primi sacramentul Ordinului = a primi Hirotonirea.

Diacon (din grecescul „diakonos”, slujitor). — Diaconul se numește astfel deoarece are drept funcțiune să fie ajutorul preotului și să-l slujească la altar.

Preot (din grecescul „presbuteros”, comparativ al lui „presbus”, bătrân). — Acest nume vine din aceea că, la început, preoții erau aleși dintre bătrânii comunității creștine.

Episcop (vezi Nr. 131).

DEZVOLTARE

(431) I. Sacramentul Ordinului. Definiție.

Ordinul — dacă se ia acest cuvânt în sens de Hirotonire — este un sacrament care dă puterea de a împlini funcțiunile bisericești și harul de a le exercita cu sfințenie.

Ordinul este un sacrament care dă: — a) puterea de a împlini funcțiunile bisericești, adică de a oferi sfânta Jertfă a Liturghiei, de a administra sacramentele și de a predica cuvântul lui Dumnezeu. Ordinul nu are, așadar, același scop ca celelalte sacramente. Pe când primele cinci tind la sfințirea individuală, Ordinul este instituit pentru binele comunității. Prin sacramentul Ordinului, preotul devine mijlocitor între Dumnezeu și oameni. El își asumă o dublă misiune: pe de o parte, trebuie, în numele societății pe care o reprezintă, să aducă lui Dumnezeu cultul ce I se cuvine; pe de alta, trebuie să împărtășească oamenilor, prin mijlocirea sacramentelor, harurile pe care Dumnezeu le ține la îndemâna lor și să-i învețe doctrina creștină, ce trebuie să creadă și să practice; și — b) harul de a le exercita cu sfințenie. Funcțiunile, în general, pe care preotul trebuie să le împlinească, și, în special, aceea de a consacra și de a oferi Trupul și Sângele lui Isus Cristos în sfânta Jertfă a Liturghiei, sunt atât de sfinte încât cer un har deosebit. În același timp în care dă puterea de a împlini funcțiuni atât de înalte, sacramentul Ordinului conferă harul care este necesar spre a le exercita cu sfințenie.

(432) II. Existența Sacramentului Ordinului.

1° Erori. — a) Protestanții, în afară de ritualiști, nu admit existența sacramentului Ordinului. După ei, toți creștinii sunt preoți prin Botezul lor și le este de ajuns, pentru a putea exercita acest minister preoțesc, să primească o delegație publică. — b) Moderniștii socotesc preoția ca o instituție pur bisericească.

2° Doctrina catolică. — Ordinul este un adevărat sacrament al Legii noi, instituit de Isus Cristos. Acest articol de credință, definit de Conciliul din Trento, sess. XXIII, cap. I și III și can. 1 și 3, se sprijină pe Sfânta Scriptură, Tradiție și rațiunea teologică.

A. SFÂNTA SCRIPTURĂ. — a) Dovadă indirectă. La Iudei, ca de altfel în toate religiile păgâne, găsim o preoție care este privilegiul unui mic număr. În vremea patriarhilor, câțiva aleși împlineau funcțiunile de preoți. Sub Legea mozaică, tribul lui Levi era însărcinat în chip special să învețe poporul lucrurile religiei și să ofere jertfele. Aceste fapte din istoria religioasă a popoarelor nu dovedesc, e drept, existența preoției catolice, dar alcătuiesc o prezumție în favoarea ei, căci este îngăduit a presupune că Isus Cristos, care a instituit jertfa Trupului și Sângelui Său, n-a lipsit să întemeieze și un sacrament care dă puterea de a celebra această jertfă.

b) Dovadă directă. Existența preoției ne este descoperită prin numeroase locuri ale Sfintei Scripturi. Citim, într-adevăr, în Evanghelii, că Isus Cristos a făcut o alegere dintre ucenicii Săi: „Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi” (Ioan, XV, 16). Acestor ucenici aleși, deveniți de acum Apostoli, Domnul nostru le atribuie două funcțiuni deosebite: — 1. La Cina cea de Taină, le dă puterea de a celebra Euharistia; poruncindu-le să facă ceea ce tocmai făcuse El Însuși: „Faceți aceasta în amintirea Mea” (Luca, XXII, 19), îi consacră preoți. Iar cuvintele prin care Cristos conferă preoția Apostolilor Săi se adresează deopotrivă și urmașilor lor, întrucât jertfa, pentru care a fost rânduită, trebuie să se perpetueze de-a lungul veacurilor. — 2. Le mai dă, în plus, puterea de a ierta păcatele (vezi Nr. 391).

De altminteri, suntem în drept a concluziona că ritul prin care se conferă puterile de a celebra Euharistia și de a ierta păcatele constituie un adevărat sacrament, deoarece cuprinde cele trei elemente esențiale: semnul sensibil, instituirea dumnezeiască și producerea harului: — a) semnul sensibil. Apostolii, pentru a transmite puterile sacerdotale, puneau mâinile peste un mic număr, după cum reiese din îndemnurile sfântului Pavel către Timotei: „Să nu-ți pui mâinile prea degrabă peste nimeni” (I Tim., V, 22). — b) instituirea dumnezeiască. Am dat dovezile mai sus. — c) producerea harului. Ne este mărturisită de cuvintele sfântului Pavel, care scrie lui Timotei: „Să nu neglijezi harul care este în tine și care ți-a fost dat… când adunarea bătrânilor și-a pus mâinile peste tine” (I Tim., IV, 14). „De aceea îți amintesc să reaprinzi harul lui Dumnezeu pe care l-ai primit prin punerea mâinilor mele” (II Tim., I, 6).

B. TRADIȚIA. — a) Mărturia Părinților Bisericii. Încă din veacurile al II-lea și al III-lea, ei afirmă că preoția nu aparține tuturor credincioșilor: sfântul Clement Romanul, sfântul Ignațiu al Antiohiei și Tertulian îi mustră pe cei care atribuie funcțiunile sacerdotale laicilor. — b) Practica Bisericii. Cele mai vechi liturghii ale Bisericii grecești ca și ale Bisericii latine cuprind riturile și rugăciunile prin care se conferă cele trei ordine sacre ale ierarhiei: diaconatul, preoția și episcopatul.

C. RAȚIUNEA TEOLOGICĂ. — Biserica este o societate ierarhică, alcătuită din supuși și conducători. Or, nu devii supus al acestei societăți decât printr-un rit care este sacramentul Botezului. Se cuvenea deci să fie rânduit un alt rit pentru a constitui pe conducători: acest rit este Ordinul.

(433) III. Ierarhia Ordinului și ierarhia jurisdicției.

1° Ierarhia Ordinului. — Preoția este, precum am arătat, un adevărat sacrament. Dar acest sacrament se înfățișează într-o formă deosebită. El se compune din diferite trepte, numite și ele Ordine, și care au ca scop să conducă la demnitatea supremă a preoției. Aceste trepte sau Ordine, în număr de șapte, se împart în două grupe: Ordinele minore și Ordinele majore.

TONSURA. — Înainte de a vorbi despre aceste Ordine, se cuvine a spune un cuvânt despre tonsură. Această ceremonie, de instituție bisericească, nu este un ordin special, ci ca un fel de introducere în cler și de pregătire pentru Ordine. Cel tuns devine „cleric” (din grecescul Kleros, sorț), adică, după etimologia cuvântului, își ia pe Domnul drept sorț, drept moștenire, asemenea celor care, la Evrei, erau legați de cultul divin și cărora Domnul le-a oprit să ia parte la împărțirea pământului făgăduit când a zis: „Eu sunt partea ta și moștenirea ta” (Numeri, XVIII, 20). Astfel, clericul renunță la lume și se consacră slujirii lui Dumnezeu: poartă haina bisericească ce arată că este despărțit de lume și, în ceremoniile Bisericii, îmbracă surplisul, simbol al curăției, care trebuie să fie una dintre regulile vieții sale.

A. ORDINELE MINORE. — Sunt patru Ordine minore, și anume: ordinul portarului, al lectorului, al exorcistului și al acolitului. — a) Portarul păzește cheile și ușa templului. „Altădată, în timpul sfintei Jertfe a Liturghiei, el stătea acolo ca să vegheze ca nimeni să nu se apropie prea mult de altar și să nu tulbure pe preotul ocupat cu celebrarea misterului.” — b) Lectorul are drept funcțiuni să citească în biserică Sfânta Scriptură și să facă catehismul. — c) Exorcistul primește puterea de a alunga demonii. În zilele noastre, această putere este rezervată preoților, care, la rândul lor, nu o pot întrebuința decât cu autorizarea expresă a episcopului. — d) Acolitul are drept funcțiuni să poarte lumânările aprinse la Liturghie și mai ales la Evanghelie, și să pregătească pâinea și vinul ce trebuie să slujească la sfânta Jertfă.

B. ORDINELE MAJORE SAU SACRE. — Aceste Ordine, numite majore din pricina importanței lor, și sacre deoarece consacră în chip definitiv slujirii lui Dumnezeu pe cei care le primesc, sunt: subdiaconatul, diaconatul și preoția.

a) Subdiaconatul. — Subdiaconul, precum arată numele, trebuie să slujească diaconului la altar. El pregătește potirul și patena, pune apă în vinul destinat jertfei. Citește epistola, spală rufele sfinte. Se obligă să recite breviarul și să păzească totdeauna castitatea.

b) Diaconatul. — Acest Ordin conferă puterea de a asista pe preot la altar, de a cânta Evanghelia la liturghiile solemne și chiar, în caz de necesitate, de a împărți împărtășania. Diaconul are dreptul, cu permisiunea Ordinariului sau a parohului, să administreze Botezul solemn; are încă dreptul de a predica, cu permisiunea episcopului.

c) Preoția. — Acest Ordin se împarte în două Ordine sau în două trepte: preoția și episcopatul. — 1. Preoția. Preotul are puterea de a oferi jertfa Liturghiei și de a administra toate sacramentele, în afară de Mirungere și de Ordin, care sunt rezervate episcopului. — 2. Episcopatul. Este treapta cea mai înaltă a ierarhiei. Episcopul primește plinătatea preoției; are puterea de a administra toate sacramentele și de a cârmui partea de Biserică pusă sub jurisdicția sa.

CHESTIUNI CONTROVERSATE. — Sunt toate Ordinele mai sus înșirate diferite? Sunt ele toate sacramente? Două întrebări asupra cărora teologii nu sunt de acord.

ÎNTÂIA ÎNTREBARE. — Sunt toate Ordinele diferite? — Că cele patru Ordine minore și cele trei Ordine majore se deosebesc unele de altele, nu se contestă; dar episcopatul este el un Ordin distinct de preoție? — a) Mulți teologi vechi și unii moderni (Billot) nu cred aceasta și dau ca rațiune principală că ceea ce face deosebirea Ordinelor este situația lor față de Euharistie. Or, întrucât episcopul nu are, sub acest raport, mai multă putere decât preotul, ei conchid că preoția și episcopatul sunt același Ordin. — b) Cei mai mulți teologi moderni sunt de părere contrară: ei arată ca argument că, dacă preotul are aceeași putere ca episcopul în celebrarea Euharistiei, el nu poate comunica această putere altora, și socotesc că aceasta este o rațiune suficientă nu numai pentru a ridica pe episcop la o demnitate mai mare, ci pentru a face ca Ordinul care îi dă o asemenea putere să fie distinct de acela al preoției.

A DOUA ÎNTREBARE. — Sunt toate Ordinele sacramente? — a) Este mai întâi sigur că nu există decât un singur sacrament al Ordinului; cum se face atunci că există mai multe Ordine? Pentru că sacramentul, cel puțin în ce privește harul și celelalte efecte, se conferă, ca să zicem așa, în mai multe rânduri. Ordinele, luate izolat, sunt deci ca o parte a sacramentului. Sunt ele toate astfel? Teologii sunt împărțiți încă asupra acestui punct. — b) Este sigur că diaconatul, preoția și episcopatul au toate caracterele proprii sacramentului, adică semnul sensibil (punerea mâinilor), instituirea dumnezeiască și producerea harului. — c) Dar subdiaconatul și Ordinele minore sunt ele și ele sacramente? Nu, după cei mai mulți teologi moderni, care dau drept rațiune hotărâtoare că aceste Ordine nu întrunesc condițiile esențiale ale sacramentelor. — 1. Ele sunt, într-adevăr, se pare, de origine bisericească: subdiaconatul este fără îndoială o împărțire a diaconatului, precum Ordinele minore sunt subdiviziuni ale subdiaconatului. Toate aceste Ordine au fost create de conducătorii Bisericii pentru a împlini anumite funcțiuni devenite prea grele pentru Ordinul care era însărcinat cu ele. Desprinzându-se, aceste funcțiuni au constituit un nou Ordin de treaptă inferioară. — 2. Ne fiind de instituire dumnezeiască, ele nu sunt producătoare de har, deoarece numai Domnul nostru a fost în stare să lege de un semn producerea harului. — După opinia cea mai comună, nu există deci decât diaconatul, preoția și episcopatul care au caracterele de sacrament.

2° Ierarhia jurisdicției. — Pe lângă ierarhia Ordinului, există în Biserică ierarhia jurisdicției. Amândouă sunt independente una de alta. Pe când cea dintâi se conferă întotdeauna prin hirotonire, cea de a doua provine din voința superiorului. Jurisdicția decurge din misiunea pe care Isus Cristos a dat-o Apostolilor Săi și urmașilor lor de a guverna Biserica Sa. Papa este, așadar, în fruntea acestei ierarhii: el are jurisdicția supremă asupra tuturor credincioșilor și asupra tuturor păstorilor; episcopii au puterea de a cârmui diecezele lor respective sub autoritatea Papei. Puterea Ordinului ajunge pentru administrarea validă a sacramentelor, cu excepția sacramentului Pocăinței; dar pentru administrarea licită, jurisdicția este întotdeauna cerută.

Nota. — ÎN BISERICA GREACĂ SCHISMATICĂ, care, păstrând dogma catolică, a respins supremația Papei, episcopii și preoții se bucură așadar de puterea Ordinului, dar nu de puterea jurisdicției. Urmează că ei administrează valid, deși ilicit, toate sacramentele, chiar și pe acela al Pocăinței, în virtutea erorii comune cu titlu colorat (vezi nr. 395).

(434) IV. Semnul sensibil al Sacramentului Ordinului.

1° Materie. — A. În Biserica latină, Ordinul se conferă: — a) prin punerea mâinilor și — b) prin înmânarea instrumentelor care trebuie să slujească funcțiunilor sacre ale Ordinului primit (cartea Evangheliilor pentru diaconat, potirul și patena pentru preoție, ungerea cu Sfântul Mir făcută pe cap și pe mâini, și înmânarea crucii, a inelului și a mitrei pentru episcopat). — B. În Biserica greacă, nu este decât punerea mâinilor: de altfel acesta a fost singurul rit întrebuințat în cursul celor nouă veacuri dintâi.

Rezultă, așadar, din practica celor două Biserici că punerea mâinilor este materia esențială a sacramentului Ordinului (diaconat, preoție, episcopat), iar înmânarea instrumentelor trebuie socotită ca o ceremonie obligatorie în Biserica latină, și nu ca materia indispensabilă. Cei care susțin contrariul invocă un „decret al lui Eugeniu IV către Armeni”, în care înmânarea instrumentelor este indicată drept materie a sacramentului Ordinului; dar pare vădit că papa n-a voit să declare că punerea mâinilor ar fi insuficientă, ci a înțeles numai să aducă Biserica greacă la ritul și la uzurile Bisericii latine.

2° Formă. — Forma constă în cuvintele pe care episcopul le rostește în același timp când pune mâinile și când face să fie atinse obiectele ce slujesc funcțiunilor Ordinului conferit.

HIROTONIRILE ANGLICANE. — La începutul schismei Bisericii Angliei (secolul al XVI-lea, sub domnia lui Henric al VIII-lea), episcopii anglicani au continuat să confere Ordinele după ritul catolic; hirotonirile lor erau, deci, valide. Dar mai târziu, pe vremea lui Eduard al VI-lea, la îndemnul lui Cranmer, arhiepiscop de Canterbury, s-a introdus un rit nou în care au fost suprimate toate cuvintele privitoare la puterea de a consacra Euharistia.

Aceste hirotoniri mai erau oare valide? S-a discutat mult asupra acestui subiect. La sfârșitul secolului al XIX-lea (13 septembrie 1896), Leon al XIII-lea a tranșat definitiv chestiunea declarând în mod expres în enciclica sa „Apostolicae Curae” că ritul cel nou introdus sub domnia lui Eduard al VI-lea nu este adevăratul sacrament al Ordinului instituit de Cristos și că hirotonirile anglicane nu sunt valide. Spre a dovedi aceasta, scrisoarea se sprijină pe un argument de autoritate și pe rațiunea teologică. — a) Argument de autoritate. Leon al XIII-lea amintește: — 1. conduita papilor Iuliu al III-lea și Paul al IV-lea (secolul al XVI-lea), care, în documente oficiale, au declarat nevalide hirotonirile anglicane, și — 2. aceea a papei Clement al XI-lea (1704), care a decretat că hirotonirea anglicanului Gordon este nulă din pricina unui viciu de formă. — b) Rațiune teologică. Leon al XIII-lea expune motivele pentru care hirotonirea după ritul anglican este invalidă, anume: un viciu de formă și lipsa intenției. — 1. Viciu de formă, deoarece „Ordinalul” anglican a suprimat cuvintele esențiale care conferă puterea de a consacra Trupul și Sângele Domnului nostru. — 2. Lipsa intenției, fiindcă anglicanii au modificat ritul „cu văditul gând de a introduce un altul, neadmis de Biserică”. Or, forma și intenția sunt condiții necesare existenței sacramentelor. Rezultă că hirotonirile anglicane, care păcătuiesc în aceste două privințe, sunt invalide.

(435) V. Efectele Sacramentului Ordinului.

1° Ordinul conferă „puterea de a consacra, de a oferi și de a administra Trupul și Sângele lui Cristos, de a ierta și a reține păcatele” (Conciliul din Trento, sess. XXIII, cap. I). „Orice arhiereu, zice sfântul Pavel, este rânduit pentru oameni în cele privitoare la cultul lui Dumnezeu, ca să aducă daruri și jertfe pentru păcate” (Evr., V, 1). Or, întrucât în Legea nouă nu este decât o singură jertfă, aceea a Trupului și Sângelui lui Cristos, mai înainte de toate pentru a celebra Euharistia preoții primesc preoția.

2° Ordinul produce harul sfințitor, nu întâiul har care îndreptățește pe un păcătos, ci al doilea sau, dacă se voiește, o sporire de har, fiindcă Ordinul este un sacrament al celor vii.

3° Ordinul conferă un har sacramental. Acest har constituie un drept de a primi harurile actuale care sunt necesare împlinirii funcțiunilor sacre: haruri a căror măsură variază după dispozițiile subiectului.

4° În fine, Ordinul imprimă un caracter de neșters (Conciliul din Trento, sess. XXIII, can. 4). Un preot nu încetează niciodată a fi preot. Depunerea, degradarea îi fac să piardă dreptul de a-și exercita funcțiunile, dar nu pot suprima caracterul pe care l-a primit și nici a-i lua puterea Ordinului, nedespărțită de caracter. Un preot oprit ar consacra, așadar, valid Trupul și Sângele lui Isus Cristos, iar un episcop apostat sau depus ar conferi valid sacramentele Mirungerii și ale Ordinului.

(436) VI. Ministrul.

1° Sub raportul VALIDITĂȚII: a) episcopul singur este ministrul ordinar al sacramentului Ordinului. De credință, Conciliul din Trento, sess. XXIII, can. 7.
b) Un simplu preot, cu delegație de la Suveranul Pontif, poate fi ministru extraordinar al tonsurii, al ordinelor minore și al subdiaconatului. De fapt, abății mănăstirilor, care nu sunt învestiți cu demnitatea episcopală, le conferă supușilor lor. Pentru diaconat, chestiunea de drept este discutată.

2° Sub raportul LICITĂȚII, episcopul trebuie: — a) să aibă jurisdicție asupra subiecților pe care îi hirotonește: nu poate hirotoni un străin decât dacă acesta are o scrisoare de excorporare care îl desprinde de dieceza sa, ori în virtutea unei delegații din partea episcopului ordinandului; — b) să observe toate regulile canonice, dintre care cele principale privesc timpul (Can. 1006), locul (Can. 1009) și subiectul hirotonirii (vezi Nr. următor).

(437) VII. Subiectul Sacramentului Ordinului.

1° Subiectul. — Numai bărbatul botezat poate primi Ordinele (can. 668).

2° Condiții cerute. — A. Pentru VALIDITATE. După cum rezultă din canonul precedent, două condiții generale sunt cerute. Subiectul trebuie: — a) să fie de sex masculin și — b) să fi fost botezat. Pe lângă acestea, adulții trebuie să aibă intenția, cel puțin obișnuită, de a primi sacramentul. — B. Pentru LICITATE. Pentru a fi hirotonit licit, subiectul trebuie, pe lângă starea de har cerută pentru orice sacrament al celor vii: — a) să posede, după judecata episcopului, calitățile cerute și — b) să fie lipsit de orice neregularitate și de orice alt impediment (can. 968).

I. PRINCIPALELE CALITĂȚI SAU CONDIȚII CERUTE. — În afară de vocație (vezi Concluzie practică), subiectul trebuie: — a) să fi fost miruit, — b) să fie de bune moravuri, — c) să aibă vârsta canonică: 21 de ani împliniți pentru subdiaconat, 22 pentru diaconat, 24 pentru preoție, — d) să aibă știința cerută, — e) să fi primit ordinele inferioare, — f) să fi păzit interstițiile, sau intervalele dintre primirea fiecărui ordin: după bunul plac al episcopului între tonsură și ordinele minore, un an între ordinul acolitului și subdiaconat, cel puțin trei luni între subdiaconat și diaconat și între diaconat și preoție, afară numai dacă necesitatea ori folosul Bisericii cere o derogare de la această regulă. Niciodată ordinele minore nu pot fi primite în același timp cu subdiaconatul, nici două ordine sacre în aceeași zi, nici măcar toate ordinele minore deodată, decât dacă există o permisiune specială a Suveranului Pontif, — g) dacă este vorba de ordinele majore, să aibă un titlu canonic: pentru preoții seculari, beneficiu, patrimoniu sau pensie (Can. 974-979).

II. SCUTIREA DE NEREGULARITĂȚI ȘI DE IMPEDIMENTE. — Noul Cod distinge două feluri de obstacole la primirea sau la exercitarea Ordinelor: neregularitățile propriu-zise și simplele impedimente. Neregularitatea este un obstacol care, de la sine, este perpetuu și nu poate fi înlăturat decât prin dispensă; dimpotrivă, impedimentul este, prin natura sa, temporar și poate dispărea în două chipuri: fie prin dispensă, fie prin încetarea cauzei care l-a produs.
a) Principalele neregularități. — Neregularitățile pot proveni dintr-o dublă sursă: din defecte ori din delicte. — 1. Neregularități provenite din defecte. Sunt neregulari: — 1) fiii nelegitimi, fie că nelegitimitatea este publică ori ocultă; — 2) aceia care, din pricina unor infirmități trupești ori morale (orbi, surzi, mutilați, neurastenici) ori a unor deformări (cocoșați…) n-ar putea exercita cuviincios funcțiunile lor sacre; — 3) epilepticii, nebunii, posedații; — 4) bigamii care au încheiat pe rând două sau mai multe căsătorii valide (Can. 984). — 2. Neregularități provenite din delict. Sunt neregulari: — 1) apostații, ereticii, schismaticii; — 2) ucigașii voluntari; vechea neregularitate ex bello (a războiului) a dispărut în măsura în care se deosebește de omuciderea voluntară; — 3) clericii care au exercitat în mod solemn un Ordin sacru pe care nu l-au primit: de pildă, un diacon care a celebrat Liturghia (Can. 985).

b) Principalele impedimente. — Sunt numai împiedicați: — 1) fiii acatolicilor, câtă vreme părinții lor stăruie în rătăcirea lor; — 2) bărbații căsătoriți; — 3) sclavii până ce au primit libertatea; — 4) aceia care sunt obligați la serviciul militar până ce și l-au împlinit (Can. 987).

(438) VIII. Ceremoniile Hirotonirilor.

Ceremoniile Hirotonirilor au un număr de trăsături generale pe care le regăsim în fiecare, și trăsături particulare care le deosebesc unele de altele.

1° Trăsături generale. — Fiecare Hirotonire cuprinde: — a) monitiuni sau avertismente în care episcopul arată ordinanzilor sarcinile ce revin Ordinului pe care sunt pe punctul de a-l primi; — b) rugăciuni pe care Pontiful le adresează lui Dumnezeu, cerându-I ca aceia pe care îi va hirotoni să-și împlinească funcțiunile cu vrednicie; — c) îmbrăcarea, care constă în a îmbrăca pe clerici cu veșmintele Ordinului lor; — d) porrectio instrumentorum, adică a face ca fiecare ordinand să atingă diferitele obiecte de care se va folosi în funcțiunile Ordinului său.

2° Trăsături particulare. — A. TONSURA. În conferirea tonsurii, episcopul taie ordinandului câteva șuvițe de păr, în formă de cruce, pentru a simboliza renunțarea la lume, și îl îmbracă cu surplisul, simbol al nevinovăției și al stării clericale.

B. ORDINELE MINORE. — a) Portarul atinge cheile, închide și deschide ușa bisericii, trage clopotul; — b) lectorul atinge cartea lecțiunilor; — c) exorcistul, cartea exorcismelor: misal ori ritual; — d) acolitul, un sfeșnic și o ampulă, pentru că trebuie să prezinte vinul și apa slujitorilor sacri.

C. SUBDIACONATUL. — Episcopul adresează ordinanzilor o întâi monitiune în care le amintește că angajamentul pe care îl vor lua este irevocabil; monitiunea se încheie astfel: „Dacă stăruiți în dorința de a vă consacra lui Dumnezeu, în numele Domnului, înaintați.” Ordinanzii fac atunci un pas către altar, spre a arăta hotărârea lor. Apoi sunt chemați aceia care urmează să fie hirotoniți diaconi și preoți și, la îndemnul Arhidiaconului, toți clericii acestor trei Ordine fac prosternarea și rămân cu fața la pământ în timpul recitării Litaniei sfinților. După aceea, episcopul adresează o a doua monitiune subdiaconilor și îi face să atingă potirul cu patena, ampulele pline cu apă, precum și cartea epistolelor. Îi îmbracă cu amictul, manipolul și tunica.

D. DIACONATUL. — După punerea mâinilor, episcopul îmbracă pe diaconi cu stola și dalmatica și le conferă puterea de a cânta Evanghelia, făcându-i să atingă fie cartea Evangheliilor, fie misalul.

E. PREOȚIA. — Episcopul pune mâinile pe capul fiecărui ordinand; toți preoții de față fac la fel după el. Apoi trece la îmbrăcarea noilor preoți: le încrucișează stola pe piept și le pune casula, care rămâne strânsă până la sfârșitul Liturghiei. Apoi, pe cântarea „Veni Creator”, le consacră mâinile făcând înăuntru o ungere, în formă de cruce, cu untdelemnul catecumenilor. Le face apoi să atingă potirul cu vin și patena cu o ostie și le conferă puterea de a celebra sfânta Jertfă a Liturghiei. Din acest moment, noii preoți rostesc cu glas tare împreună cu episcopul rugăciunile Liturghiei, rugăciunile ofrandei și ale consacrării. După Împărtășanie, ei fac profesiunea de credință recitând Simbolul Apostolilor, apoi vin să îngenuncheze înaintea Pontifului care, punându-și mâinile peste ei, le conferă puterea de a ierta păcatele. După aceea, episcopul desface casula pentru a arăta că Hirotonirea este deplină; primește făgăduința lor de ascultare și le dă sărutarea păcii.

F. CONSACRAREA UNUI EPISCOP. — Hirotonirea unui episcop nou se face de trei episcopi, dintre care unul este consacrator și ceilalți doi, asistenți. Se începe cu citirea bulelor pontificale care îngăduie să se treacă la consacrare.

Noul ales depune atunci jurământ de credință față de sfânta Biserică și este supus unui examen asupra credinței și asupra îndatoririlor care revin sarcinii sale; face prosternarea în timp ce se cântă Litania Sfinților. Apoi, prelatul consacrator pune cartea Evangheliilor pe grumazul și pe umerii alesului; împreună cu cei doi asistenți își pune mâinile pe capul lui, zicând: „Accipe Spiritum Sanctum. Primește pe Sfântul Duh.” După aceea consacratorul unge cu Sfântul Mir capul și mâinile alesului.

După cele două ungeri, consacratorul prezintă noului episcop toiagul pastoral, inelul și cartea Evangheliilor și îi dă sărutarea păcii.

Întronizarea. — La sfârșitul Sfintei Liturghii, consacratorul pune cârja în mâinile noului Episcop; îl apucă de mâna dreaptă, iar primul episcop asistent îl apucă de mâna stângă, și amândoi îl conduc la scaunul pe care tocmai l-a părăsit consacratorul: aceasta se numește întronizarea. Consacratorul intonează atunci Te Deum, după care noul consacrat dă întâia sa binecuvântare episcopală.

Concluzie practică

1° Orice vocație este sfântă, fiindcă este glasul lui Dumnezeu; dar cu cât mai mult aceea care împinge pe copil către preoție! Nimeni nu trebuie, așadar, s-o împiedice: nici părinții, chiar de ar putea dori pentru copiii lor onorurile, avantajele și bogățiile acestei lumi, nici copilul însuși, care aude glasul lui Dumnezeu vorbind înlăuntrul său și ar fi grav vinovat dacă și-ar astupa urechea și n-ar răspunde chemării harului.

Vocația ecleziastică se deosebește, nu, cel puțin în mod obișnuit, printr-o impulsie irezistibilă, așa cum s-a întâmplat cu Apostolii, cu sfântul Pavel și cu alte persoane privilegiate, ci prin semne obișnuite. Aceste semne, aceste trăsături care descoperă vocația, sunt în număr de trei: aptitudinile naturale, o înclinație supranaturală și chemarea superiorilor. — 1. Aptitudinile naturale. Prin aceasta trebuie înțelese calitățile trupului și ale sufletului care fac pe subiect capabil să împlinească cu vrednicie un minister de o atât de înaltă măreție. — 2. Înclinația supranaturală. Înclinația este gustul pentru starea sacerdotală; dar este de cea mai mare însemnătate ca această atracție să fie supranaturală, sub raportul motivelor care o insuflă. Nu trebuie, așadar, să ne lăsăm călăuziți în înclinația noastră de perspectiva, de altfel înșelătoare, a avantajelor vremelnice, de nădejdea unei vieți liniștite, a onorurilor ori a bogățiilor, ci numai de iubirea slujirii lui Dumnezeu și de zelul pentru mântuirea sufletelor. — 3. Chemarea superiorilor. Lor le revine să cerceteze pe aceia care aspiră la preoție și să hotărască dacă au semnele vocației pe care tocmai le-am arătat.

2° Să arătăm atașamentul nostru față de Biserică, sprijinind recrutarea slujitorilor ei prin rugăciune și milostenie. Să luăm din mijloacele noastre, oricât de modeste ar fi, spre a susține opera Sfântului Iosif, care are drept scop să vină în ajutor copiilor din familii mai puțin avute ce aspiră la preoție.

3° Să mărturisim întotdeauna față de preoți cea mai mare venerație. Defectele și imperfecțiunile lor nu împiedică să rămână totuși reprezentanții lui Dumnezeu și, ca atare, au drept la cel mai adânc respect. Biserica, de altfel, a înțeles astfel lucrul, deoarece lovește cu excomunicarea pe aceia care lovesc pe un cleric într-un chip injurios, atunci când injuria este îndeajuns de gravă ca să fie un păcat de moarte.

LECTURI. 

1° Hirotonirea Apostolilor (Luca, XXII, 19). 2° Alegerea sfântului Matia (Faptele, I, 23-26). 3° Alegerea și hirotonirea celor șapte diaconi (Faptele, VI, 1-6).

TEME SCRISE. 

1° De ce sunt numiți preoții „slujitori ai lui Isus Cristos”, „păstori ai sufletelor”? 2° Sunt episcopii anglicani adevărați episcopi? 3° Au părinții dreptul de a-și abate copiii de la vocația ecleziastică? Săvârșesc ei o greșeală gravă făcând astfel?