• I. 1° Ce este spovedania? 2° Care îi sunt speciile? 3° A suferit dogma spovedaniei o anumită dezvoltare în cursul veacurilor? 4° În câte perioade se poate împărți istoria spovedaniei? 5° Teza protestantă care pretinde că spovedania auriculară datează de la al IV-lea Conciliu din Lateran este ea conformă istoriei? 6° Cum ne aduce rațiunea o dovadă indirectă a instituirii dumnezeiești a spovedaniei?
• III. 1° Care sunt calitățile spovedaniei? 2° Ce este integritatea?
• IV. 1° Ce înțelegeți prin condițiile integrității? 2° Care este materia necesară a spovedaniei? 3° Care este materia liberă a spovedaniei? 4° Sunt păcatele veniale materie suficientă? 5° Arătați o materie insuficientă. 6° Este îngăduit să-ți împarți spovedania?
• V. 1° Care sunt mijloacele de a asigura integritatea spovedaniei? 2° Ce metodă trebuie urmată în cercetarea conștiinței? 3° Este spovedania generală uneori necesară? 4° Este ea întotdeauna folositoare?
• VI. 1° Ce este integritatea materială? 2° Ce este integritatea formală? 3° Care sunt motivele drepte care scuză de integritatea materială?
• VII. 1° Care sunt obligațiile duhovnicului în clipa spovedaniei? 2° Care îi sunt datoriile după spovedanie? 3° Ce este secretul sacramental? 4° Care îi este obiectul? 5° Care îi este subiectul?

(403) Termeni.

Spovedanie (latină „confessio”, mărturisire). — a) În sensul ei general și etimologic, spovedania este mărturisirea greșelilor săvârșite. — b) Pentru sensul restrâns și teologic, v. numărul următor.

Tribunalul spovedaniei. Sfântul Tribunal. Tribunalul Pocăinței. Aceste trei expresii desemnează fie scaunul de spovedanie, fie spovedania însăși.

Obișnuitor. Acela care cade adesea în același păcat, care a contractat obiceiul lui.

Recidivist. Acela care săvârșește din nou același păcat. Se poate deci fi recidivist fără a fi obișnuitor.

În ceea ce privește spovedania, se numește obișnuitor acela care se spovedește pentru întâia oară de vreo deprindere rea, iar recidivist acela care, după avertismentul duhovnicului, a recăzut în același păcat fără a fi făcut eforturi spre a se îndrepta de acea deprindere rea.

Sigiliul Spovedaniei sau Sigiliul sacramental. — Obligație riguroasă impusă duhovnicului de a nu descoperi nimic din ceea ce a aflat prin spovedania sacramentală. Acest secret absolut și inviolabil se numește sigiliu, din latina „sigillum”, pecete, sigiliu, prin analogie cu scrisorile pe care le închizi cu pecete atunci când voiești să le păstrezi tainice.

DEZVOLTARE

(404) I. Spovedania. Definiție. Specii.

1° Definiție. — Spovedania este acuzarea păcatelor săvârșite după Botez, făcută unui preot aprobat, spre a primi dezlegarea. — Spovedania este: — a) acuzarea păcatelor săvârșite după Botez. — 1. Este o acuzare, adică o mărturisire prin care cineva se recunoaște vinovat, și nu o simplă istorisire; — 2. a păcatelor săvârșite după Botez: ceea ce înseamnă că nu se primește sacramentul Pocăinței decât după ce s-a primit mai întâi Botezul. — b) Acuzarea păcatelor trebuie să se facă unui preot aprobat. Ea nu se face, așadar, direct lui Dumnezeu, nici oricărui om, ci numai acelora care au primit puterea cheilor, adică preoților, și numai preoților care au aprobarea Episcopului lor; — c) spre a primi dezlegarea. Spovedania nu este, după cum am spus, o simplă istorisire a greșelilor săvârșite; ea se face în vederea dezlegării.

2° Specii. — Spovedania poate fi secretă sau publică. — a) Spovedania secretă sau auriculară este aceea care se face în taină la un preot aprobat și pe care am definit-o mai sus. — b) Spovedania publică, adică aceea care se făcea înaintea adunării creștinilor, este astăzi suprimată: de altminteri, ea n-a existat în Biserica primitivă decât cu titlu de excepție, iar acolo unde a fost impusă ca obligatorie, papii, și în special Sfântul Leon, au intervenit pentru a condamna acest obicei ca abuziv.
În plus, spovedania poate fi: — c) generală, dacă îmbrățișează păcatele întregii vieți; — d) particulară, dacă nu se întinde decât asupra păcatelor săvârșite de la ultima spovedanie.

(405) II. Instituirea dumnezeiască a Spovedaniei.

1° Erori. — Luteranii și calviniștii au tăgăduit în general instituirea dumnezeiască a spovedaniei: ei au înfățișat spovedania auriculară ca o invenție a papei Inocențiu al III-lea la al IV-lea Conciliu din Lateran (1215). Unii au socotit-o o instituire folositoare; alții, intolerabilă și dăunătoare societății. Protestanții moderni, chiar și ritualiștii care îi recunosc utilitatea, îi resping necesitatea.

2° Dogma catolică. — Spovedania sacramentală este de instituire dumnezeiască, și nu de instituire bisericească. Ea este lucrarea lui Isus Cristos și, prin urmare, nu o invenție omenească. — Acest articol de credință, definit de Conciliul de la Trento, sess. XIV, cap. V și can. 6 împotriva protestanților, se sprijină pe Sfânta Scriptură, Tradiție și rațiune.

A. SFÂNTA SCRIPTURĂ. — Instituirea dumnezeiască a spovedaniei se deduce din textele însele care ne-au dovedit existența sacramentului Pocăinței (v. nr. 391). După aceste texte, Isus Cristos a conferit Apostolilor și urmașilor lor puterea cheilor; adică i-a rânduit judecători ai conștiințelor. Le-a dat misiunea de a lega sau a dezlega, de a condamna sau a absolvi. Or, o asemenea judecată presupune cunoașterea pricinii și, prin urmare, înfățișarea vinovatului înaintea tribunalului judecătorului și mărturisirea greșelilor sale. Puterea dată de Isus Cristos Bisericii Sale ar fi, într-adevăr, iluzorie dacă, instituind, pe de o parte, tribunalul Pocăinței, n-ar fi impus, pe de altă parte, păcătoșilor obligația de a se prezenta înaintea acestui tribunal și de a-și mărturisi greșelile, ori dacă ar exista pentru ei un alt mijloc de a se îndreptăți. Spovedania a fost deci instituită de Isus Cristos, cel puțin în mod implicit.

B. TRADIȚIA. — Întrucât textele Sfintei Scripturi care dovedesc faptul că Isus Cristos a dat Apostolilor puterea cheilor nu demonstrează instituirea spovedaniei decât în mod implicit și prin consecință, nu trebuie să ne mirăm dacă dogma spovedaniei a suferit, de-a lungul veacurilor, o oarecare dezvoltare în expunerea și în practica ei.
Puteri cheilor dată de Isus Cristos Bisericii Sale îi corespunde în mod vădit, din partea credincioșilor, datoria de a-și supune conștiința acestei puteri. Dar în ce chip? Prin spovedanie publică sau prin spovedanie secretă? În plus, judecata trebuie să fie urmată de o penitență publică sau de o penitență secretă? Două chestiuni de disciplină, care nu au fost rânduite de Domnul nostru și au fost lăsate la libera determinare a Bisericii. Or, Biserica are ca principiu a-și adapta rânduielile de disciplină la nevoile timpului: de unde deosebirile de uz care nu trebuie luate drept dezvoltări ale dogmei însăși.
După mărturia Părinților Bisericii și a Conciliilor, putem împărți istoria spovedaniei în trei perioade. — a) În prima perioadă, care cuprinde cele cinci veacuri dintâi, Biserica pune mai ales o mare însemnătate pe penitența publică. Totuși, spovedania secretă exista deja, nu numai pentru a dobândi iertarea păcatelor, ci mai ales pentru a ști dacă trebuia să te supui penitenței publice. Avem despre aceasta: — 1. mărturiile Sfântului Ambrozie și ale Sfântului Pacian (veacul al IV-lea), care declară că, pentru a hotărî penitența ce trebuia impusă penitentului, episcopul sau preotul avea nevoie să cunoască în amănunt, prin mărturisirea penitentului, greșelile săvârșite; — 2. mărturiile lui Origen, ale Sfântului Ciprian și ale altora, care arată că spovedania auriculară făcea deja parte din regimul penitențial la originile creștinismului. — b) În a doua perioadă, care începe în veacul al VI-lea, spovedania auriculară devine mai frecventă, după cum reiese din Penitențiale. Potrivit acestor cărți, care erau ritualele epocii și cuprindeau întreg ceremonialul sacramentului Pocăinței (pedepse canonice de impus, proporționate gravității păcatelor, formula dezlegării etc.), penitentul își mărturisește greșelile numai preotului. — c) În a treia perioadă (veacul al VIII-lea), disciplina Bisericii merge mai departe, iar sinoadele particulare proclamă folosul și chiar necesitatea spovedaniei auriculare.
Teza protestantă, care pretinde că spovedania auriculară datează de la al IV-lea Conciliu din Lateran (1215), este deci falsă din punct de vedere istoric. Conciliul n-a inventat spovedania secretă, ci a impus-o ca obligație, cu excluderea spovedaniei publice. Fixând timpul când ea este datorie și persoanele pe care această datorie le privește, conciliul n-a creat spovedania auriculară, ci i-a consfințit numai uzul. Este, prin urmare, o eroare grosolană a susține că papa Inocențiu al III-lea ar fi fost inventatorul spovedaniei secrete la al IV-lea Conciliu din Lateran, când el s-a mărginit să-i promulge necesitatea și să determine epoca în care preceptul obligă (v. nr. 246).

C. RAȚIUNEA. — Rațiunea ne aduce o dovadă indirectă a instituirii dumnezeiești a spovedaniei, arătând, pe de o parte, utilitatea și, prin urmare, potrivirea acestei instituiri făcute de Isus Cristos, iar pe de altă parte, cât de absurd este a pretinde că o astfel de instituire ar fi de invenție omenească: — a) Utilitatea și potrivirea acestei instituiri. 1. Pentru individ, spovedania este cel mai bun mijloc de a-și repara greșelile. Orice păcat este, față de Dumnezeu, un act de neascultare și de trufie; spovedania este un act de supunere și de smerenie. Ea este, în plus, în armonie cu trebuințele sufletului nostru; inspirându-i regretul greșelilor din trecut și voința de a face binele pe viitor, ea este un principiu de îndreptare morală și asigură astfel pacea și liniștea inimii. — 2. Pentru societate, ea este o puternică pavăză, potolind discordiile, procurând restituirea bunurilor furate și prevenind scandalurile. — b) Rațiunea arată lesne cât de absurd este a pretinde că spovedania ar fi de instituire omenească. A priori, cum s-ar putea admite că un om ar fi avut destulă îndrăzneală și putere pentru a face acceptată de contemporanii săi o lucru care repugnă naturii omenești? A posteriori, și presupunând că ar fi așa, istoria ar trebui să ne transmită numele inventatorului. Protestanții au spus, într-adevăr, că spovedania auriculară ar trebui atribuită lui Inocențiu al III-lea; am văzut mai sus că nu este așa. Or, ea n-a fost nici stabilită în veacurile precedente, fiindcă este vădit că, în această ipoteză, ereticii din primele veacuri: arieni, greci, schismatici etc., n-ar fi pregetat să acuze Biserica de schimbare în învățătura sa.
Trebuie deci să conchidem că spovedania sacramentală a fost întotdeauna primită în Biserică, că ea vine de la Apostoli și de la Isus Cristos și, prin urmare, că este de instituire dumnezeiască.

(406) III. Calitățile Spovedaniei.

Spovedania trebuie să fie smerită, simplă și întreagă.

1° Smerită. — Păcătosul este un vinovat care se acuză, nu ca să se îndreptățească, ci ca să implore iertarea. El trebuie deci să aibă purtarea umilită a cuiva care are conștiința slăbiciunii și a mizeriei sale.

2° Simplă. — Spovedania trebuie făcută fără vicleșug și fără deghizare. Păcătosul trebuie să înfățișeze faptele așa cum sunt, fără a încerca să le schimbe înțelesul, fără a le încărca de amănunte de prisos. Simplitatea poruncește discreția; se cuvine a exprima punctele delicate cu multă rezervă în limbaj, lăsând la o parte împrejurările inutile; cu atât mai puțin este îngăduit a descoperi fără nevoie defectele sau păcatele altora.

3° Întreagă. — Penitentul trebuie să-și acuze toate păcatele, așa cum le cunoaște: dând ca sigure pe cele ce sunt sigure, ca îndoielnice pe cele ce sunt îndoielnice, și trebuie să răspundă cu sinceritate la întrebările drepte ale duhovnicului.
Integritatea este, fără îndoială, calitatea esențială a spovedaniei. Vom vedea, în cele trei articole următoare, care îi sunt condițiile, care sunt mijloacele de a o asigura și ce cauze scuză de integritate.

(407) IV. Condițiile integrității.

Trebuie să înțelegem aici, prin condițiile integrității, ceea ce este indispensabil de declarat în spovedanie, pentru ca ea să fie întreagă. Cu alte cuvinte, care este materia necesară a spovedaniei? Care este materia liberă? Ce materie este suficientă? Și ce materie este insuficientă?

1° Materie necesară. — Materia necesară a spovedaniei cuprinde: — A. toate păcatele de moarte săvârșite după Botez și încă neremise direct prin dezlegare. Aceste păcate trebuie declarate după specia lor, după numărul lor și după împrejurări. — a) Specia. Conciliul de la Trento spune că preotul nu-și poate exercita judecata dacă nu cunoaște toate păcatele după specia lor. Nu este deci de ajuns a spune în general: „Am păcătuit împotriva tuturor poruncilor”, nici chiar: „Am păcătuit împotriva cutărei porunci.” Trebuie precizată greșeala, fiindcă specia schimbă gravitatea păcatului. Astfel, răutatea judecății temerare nu este aceeași cu aceea a minciunii; defăimarea nu are același caracter ca calomnia, deși amândouă sunt păcate împotriva Poruncii a VIII-a. — b) Numărul. Penitentul trebuie să declare numărul păcatelor de moarte de care are cunoștință. Dacă nu-și mai amintește numărul exact, trebuie să spună numărul aproximativ, adăugând cuvântul: „aproximativ”. — c) Împrejurări. Trebuie declarate împrejurările care schimbă specia păcatului și se cuvine a se spune și acelea care îi măresc în chip însemnat răutatea: împrejurări de persoane, de loc, de cantitate etc. Astfel, a lovi pe părinți este mai grav decât a lovi o altă persoană; a fura într-o biserică un lucru sacru este, în același timp, furt și sacrilegiu; a fura o sută de franci este mai grav decât a fura un franc etc. (v. Can. 901).
B. Trebuie încă socotite drept materie necesară păcatele grave omise fără voie într-o spovedanie precedentă. Uitarea nu scutește de a le acuza când îți aduci aminte de ele; dar, fiindcă au fost iertate în chip indirect, nu este urgență de a o face cât mai curând. Este de ajuns a le acuza la spovedania următoare.

2° Materie liberă. — A. După o opinie probabilă (Sf. Alfonso de Liguori), nu ești obligat să acuzi păcatele îndoielnice. Dar, în practică, este mai bine să o faci pentru liniștea conștiinței, afară de cazul când persoana este scrupuloasă. Dacă un păcat a fost acuzat ca îndoielnic și mai târziu se recunoaște că a fost cu siguranță săvârșit, trebuie oare acuzat din nou? Da, după un mare număr de teologi. Nu, după alții (Lugo, Lehmkuhl), căci păcatul a fost iertat direct, duhovnicul, pronunțând sentința dezlegării, subînțelegând aceste cuvinte: „Dacă ai săvârșit cu adevărat păcatul, te dezleg.” Or, în acel moment, păcatul fusese săvârșit în realitate; a fost, deci, iertat direct.
B. Păcatele veniale sunt, de asemenea, materie liberă a spovedaniei. Totuși, este mai bine să fie acuzate, spre a concepe o căință mai mare și a primi o iertare mai deplină.

3° Materie suficientă. — Dacă penitentul nu are păcat de moarte, păcatele veniale, ori chiar un păcat de moarte sau venial deja iertat, pentru care concepe o nouă căință, sunt o materie suficientă (can. 902).

4° Materie insuficientă. — Imperfecțiunile și păcatele îndoielnice, acuzate singure și în afara oricărei alte greșeli, nu sunt materie suficientă, deoarece materia trebuie să fie întotdeauna un păcat real sau un păcat realmente săvârșit.

COROLAR. — Este îngăduit să-ți împarți spovedania, declarând o parte din păcatele sale unui duhovnic și o altă parte altuia? Da, dacă îți acuzi mai întâi toate păcatele de moarte unui duhovnic și păcatele veniale altuia. Dar ar fi a săvârși un sacrilegiu dacă, dimpotrivă, ți-ai acuza păcatele veniale unui prim duhovnic fără a fi fost dezlegat de păcatele de moarte. Cel care, fiind rob unei deprinderi rele, s-ar adresa de fiecare dată altui duhovnic ca să nu o facă cunoscută, nu ar face o spovedanie sinceră.

(408) V. Mijloace de a asigura integritatea Spovedaniei.

Sunt două mijloace de a asigura integritatea spovedaniei: 1° cercetarea conștiinței, care este mijlocul obișnuit, și 2° spovedania generală, care este mijlocul extraordinar.

1° Cercetarea conștiinței. — Singura cale de a-ți cunoaște păcatele este de a-ți cerceta cu seriozitate conștiința. Cel care a păcătuit grav trebuie deci să aducă la cercetarea conștiinței același zel pe care îl pune în lucrurile însemnate ale vieții. Totuși, stăruința cerută aici diferă după starea penitentului. Cu cât acesta se spovedește mai des, cu atât are mai multă ușurință a-și face cercetarea conștiinței.

METODĂ DE URMAT. — Sunt mai multe chipuri de a-ți cerceta conștiința. Metoda cea mai simplă, cea mai obișnuită și cea mai completă este de a trece în revistă Poruncile lui Dumnezeu și ale Bisericii, păcatele capitale și datoriile stării proprii, și de a vedea dacă ești vinovat în aceste diferite puncte. O altă metodă este de a te cerceta asupra datoriilor către Dumnezeu, către aproapele și către tine însuți. În realitate, cele două metode se potrivesc.

2° Spovedania generală. — Spovedania generală, care este repetarea mai multor spovedanii, sau chiar a tuturor, nu este nicidecum cerută pentru a asigura integritatea spovedaniei. Totuși ea este: — a) necesară, dacă celelalte spovedanii au fost nevalide, din lipsă de sinceritate sau din orice altă pricină. — b) folositoare pentru cei care se îndoiesc de valoarea spovedaniilor lor anterioare și voiesc să înceapă o viață nouă. Spovedania generală este deci recomandată la anumite răspântii ale vieții, când este trebuință de haruri și lumini mai îmbelșugate, de pildă înainte de prima Împărtășanie solemnă, înainte de alegerea unei stări, într-o boală primejdioasă. — c) Spovedania generală poate fi și vătămătoare și, prin urmare, oprită; acesta este cazul pentru scrupuloși, pentru cei care au păcătuit contra curăției, deoarece nu este prudent ca închipuirea lor să revină adesea asupra acestor lucruri.

Remarcă. — Când se repetă spovedaniile din pricină de sacrilegiu, trebuie, dacă te adresezi unui alt duhovnic, să acuzi mai întâi sacrilegiul, apoi păcatele omise cu voie, după aceea toate păcatele de moarte. Dacă spovedania se face la același duhovnic, este de ajuns să acuzi sacrilegiul, apoi păcatele omise și, în chip general, toate păcatele deja acuzate.

(409) VI. Cauzele care scuză de integritatea Spovedaniei.

Integritatea poate fi materială sau formală. Integritatea materială constă în mărturisirea deplină a tuturor păcatelor de moarte încă nespovedite. Integritatea formală cuprinde toate păcatele de care își aduce aminte penitentul, în afară de acelea pe care le poate omite pentru motiv drept.

Numai integritatea formală este cerută când motive drepte se împotrivesc integrității materiale. Totuși, când aceste motive nu mai există, este obligație de a completa spovedania în materia necesară.

Principiu general. — Se poate pune ca principiu general că două motive scuză de integritatea materială a spovedaniei, și anume: neputința fizică și neputința morală.

A. NEPUTINȚA FIZICĂ. — Aceasta poate proveni din trei cauze: — a) din uitare. Este limpede că, dacă, în ciuda unei cercetări serioase a conștiinței, nu-ți amintești unul sau mai multe păcate ale tale, te afli, prin faptul însuși, în neputința fizică de a le acuza; — b) din lipsa puterii fizice. Muții care nu știu să scrie, străinii care nu cunosc limba duhovnicului și nu au la îndemână un tălmaci se află în neputință fizică de a se spovedi; — c) din lipsă de timp. Când, de pildă, este primejdie de moarte iminentă. Astfel, în clipa unui naufragiu, într-un incendiu, pe câmpul de luptă, lipsind timpul, penitenții sunt scutiți de integritatea materială a spovedaniei.

B. NEPUTINȚA MORALĂ. — Este neputință morală ori de câte ori, din integritatea materială a spovedaniei, trebuie să rezulte o pagubă gravă spirituală sau temporală, extrinsecă spovedaniei. Se înțelege că paguba trebuie să fie extrinsecă, căci dacă ar fi intrinsecă spovedaniei, precum teama de a atrage mustrarea din partea duhovnicului sau de a coborî în prețuirea lui, n-ar scuza de integritatea materială.

Este teamă de pagubă gravă: — a) pentru penitent, când acesta, de pildă, poate fi defăimat, nu față de duhovnic, ci înaintea altor persoane. Cazul este destul de frecvent în spitale, unde paturile sunt uneori atât de apropiate unul de altul încât un bolnav nu se poate spovedi fără a fi auzit de vecinii săi; — b) pentru o a treia persoană. Dacă penitentul are motive grave să creadă că din spovedania sa întreagă va rezulta o vătămare însemnată pentru un terț — dacă acest terț, de pildă, fiind în slujba duhovnicului, ar putea fi discreditat în ochii lui și și-ar pierde slujba. În acest din urmă caz și în altele de același fel, dacă nu se poate afla un duhovnic străin, se este scutit de integritatea materială.

(410) VII. Obligațiile Duhovnicului.

Datoriile duhovnicului privesc două momente: — a) clipa spovedaniei și — b) timpul care urmează spovedaniei.

1° Clipă spovedaniei. — La scaunul spovedaniei, preotul este, deodată, părinte, doctor, judecător și medic.

A. Este părinte. Acesta este numele pe care i-l dau penitenții. El trebuie deci să fie plin de bunătate, de caritate și de răbdare. Cu cât mărturisirea îl costă mai mult pe păcătos, cu atât trebuie să-l încurajeze mai mult prin îngăduința sa, cu atât trebuie să evite orice semn de nerăbdare și orice arătare de dezaprobare.

B. Este doctor. El trebuie deci să aibă știința cuvenită pentru a dezlega cazurile care se ivesc de obicei. Dar se poate întâmpla să aibă nevoie de studiu și de lămuriri; atunci trebuie să aibă conștiința greutăților, să le semnaleze și să ceară timpul ce-i este necesar pentru a le dezlega. Neexperiența completează știința, dar nu o înlocuiește.

Ca doctor, duhovnicul trebuie să-l instruiască pe penitent. El trebuie să-l învețe: — a) adevărurile a căror cunoaștere este necesară mântuirii, dacă le ignoră; — b) obligațiile ce-i revin. El trebuie să-l îndrepte din rătăcirile sale, dacă neștiința este vincibilă; să-l avertizeze, de pildă, dacă socotește drept grav ceea ce nu este, și dimpotrivă, dacă socotește ușor ceea ce este grav. Dar dacă neștiința este invincibilă și există tot temeiul de a crede că penitentul nu va ține seama de avertisment, duhovnicul nu este ținut să-l instruiască, afară numai dacă neștiința privește adevăruri a căror cunoaștere este necesară mântuirii, ori dacă rătăcirea ar fi pricină de scandal sau de stricăciune pentru binele public.

C. Este medic. Duhovnicul este medicul sufletelor. El trebuie deci să cerceteze cauzele bolilor spirituale, să aplice leacurile pentru a le vindeca și să prevină recăderile. Leacurile principale au fost arătate deja cu prilejul Poruncii a VI-a (v. nr. 221).

D. Este judecător. Ca judecător, duhovnicul trebuie: — a) să cerceteze pricina și — b) să rostească sentința.

a) Pentru a cerceta pricina, trebuie să asculte pe penitent, să-l întrebe dacă judecă de cuviință, având grijă să evite orice întrebare inutilă și indiscretă.
b) După ce a cercetat pricina, trebuie să rostească sentința, adică să acorde, să amâne ori să refuze dezlegarea. — 1. El trebuie să acorde dezlegarea oricărui păcătos cu privire la care nu este motiv de a se îndoi de bunele dispoziții. — 2. În calitate de judecător, și mai ales de medic, el trebuie să amâne dezlegarea, dacă prevede că o amânare va fi folositoare sufletului penitentului. — 3. Dezlegarea trebuie, în sfârșit, refuzată acelora care nu au nici o căință pentru greșelile lor și nici un ferm proposit. Astfel, nu trebuie dezlegați: 1) aceia care nu consimt a restitui; — 2) aceia care nu făgăduiesc să fugă de ocazia apropiată a păcatului. Într-adevăr, cel care nu voiește să părăsească ocazia voită și apropiată de păcat este lipsit de căință, de vreme ce a iubi ocazia înseamnă deja a iubi păcatul; — 3) cei cu deprinderi rele (habitudinarii) care refuză a întrebuința mijloacele potrivite pentru a-și birui deprinderile; — 4) recidiviștii, adică aceia care cad mereu în aceleași greșeli grave pe care le-au mărturisit deja de multe ori fără să se vadă din partea lor cea mai mică îndreptare și fără nici un semn obișnuit de bune dispoziții.

2° Datoriile duhovnicului după Spovedanie. — Două datorii îi revin duhovnicului în afara sfântului tribunal după spovedanie. El trebuie: — a) să repare greșelile pe care le-a săvârșit și — b) să păzească secretul.

A. Repararea greșelilor săvârșite. — Greșelile pot privi valabilitatea sacramentului ori obligațiile penitentului. — a) Cu privire la valabilitatea sacramentului. Preotul care, din lipsă de jurisdicție ori din alt motiv, este pricină a nevalabilității sacramentului, este obligat să repare paguba gravă pe care a pricinuit-o penitentului. — b) Cu privire la obligațiile penitentului. Dacă duhovnicul l-a dus pe penitent în eroare, dacă l-a obligat, de pildă, la restituire când nu era ținut, ori dacă l-a scutit de a restitui când era obligat să o facă, este ținut să-și îndrepte greșeala.

B. Secretul sacramental. — a) DATORIA. — Pecetea sacramentală, adică obligația de a păstra tăcere asupra tuturor păcatelor dezvăluite prin spovedanie, este inviolabilă. „Duhovnicul trebuie deci să evite cu grijă, pentru orice motiv, orice cuvânt, orice semn, orice ar putea, cât de puțin, să descopere penitentul” (Can. 889, § 1).

b) OBIECTUL SECRETULUI SACRAMENTAL. — 1. Cade direct sub pecetea secretului tot ceea ce a fost cunoscut în spovedanie și nu poate fi dezvăluit fără ca spovedania să devină odioasă: toate păcatele, de moarte, veniale, trecute, prezente, viitoare. Un penitent declară că voiește să săvârșească un furt, o ucidere: duhovnicul nu are dreptul să-l dea în vileag. — 2. Cade indirect sub pecete tot ceea ce poate face cunoscute păcatele penitentului pe cale indirectă: împrejurările păcatului, defectele penitentului, penitența impusă, păcatele complicelui.
Nici un motiv nu poate dispensa de obligația secretului: nici binele duhovnicului, nici binele penitentului, nici binele statului. Știința dobândită la scaunul spovedaniei este o știință negativă; este ca și cum n-ar exista. Dar se cuvine a se observa că preotul nu este ținut de secret: — 1. dacă penitentul nu are intenția de a face o spovedanie sacramentală, ori — 2. dacă ceea ce mărturisește este deja cunoscut preotului pe altă cale decât spovedania.

c) SUBIECTUL SECRETULUI. — Sunt ținuți de secretul sacramental: — 1. preotul care a auzit spovedania; — 2. tălmaciul care a slujit ca mijlocitor și, în general, — 3. toți aceia care, cu voie ori fără voie, au surprins taina spovedaniei.

Concluzie practică.

1° A mulțumi Domnului nostru pentru că a instituit spovedania, fiindcă ea este, precum am văzut, în armonie cu trebuințele sufletului nostru.
2° A aduce la cercetarea conștiinței cea mai mare grijă și a ne strădui să aprindem în noi regretul păcatelor prin considerarea suferințelor Domnului nostru, mort pe Cruce pentru a răscumpăra greșelile noastre.
3° Chipul de a te spovedi. — Este de mare însemnătate a te spovedi bine și, pentru aceasta, a cunoaște ceremonialul spovedaniei.
a) Când penitentul ajunge la scaunul spovedaniei, îngenunchează, apoi, după ce își face semnul Crucii, zice: „Părinte, binecuvântați-mă, căci am păcătuit.” Preotul îl binecuvântează zicând: „Domnul să fie în inima ta și pe buzele tale, ca să faci o spovedanie bună, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.” b) Penitentul rostește atunci prima parte din Confiteor: „Mărturisesc lui Dumnezeu atotputernicul…” până la aceste cuvinte: „din vina mea.” Spune de cât timp nu s-a spovedit, dacă a primit dezlegarea și dacă și-a făcut canonul. c) Apoi începe spovedania: „Părinte, mă acuz…” Când și-a sfârșit spovedania, poate adăuga această formulă: „Mă acuz de toate aceste păcate, de acelea de care nu-mi aduc aminte, de toate cele din viața mea trecută și mai ales… (de cutare păcat mai grav pe care îl numește); cer iertare lui Dumnezeu și dumneavoastră, Părinte, canon și dezlegare, dacă mă judecați vrednic.” Apoi își bate pieptul, sfârșește Confiteorul: „din vina mea, etc.” d) Ascultă apoi sfaturile duhovnicului, primește canonul pe care i-l dă. e) Rostește în cele din urmă actul de căință în vreme ce preotul îi dă dezlegarea. f) După spovedanie, penitentul trebuie să mulțumească lui Dumnezeu pentru harul pe care tocmai l-a primit, să-și treacă prin minte sfaturile ce i-au fost date, să-și reînnoiască hotărârile bune și, pe cât este cu putință, să-și facă îndată canonul.

LECTURI. 

1° David își mărturisește păcatul înaintea prorocului Natan (II Regi, XII).
2° Mărturisirea iudeilor la Sfântul Ioan Botezătorul (Marcu, I).
3° Mărturisirea primilor creștini (Faptele, XIX, 18).
4° Sfântul Ioan Nepomucen, martir al secretului spovedaniei. Sfântul Ioan Nepomucen era capelan al lui Venceslau al VI-lea, împărat al Germaniei, rege al Boemiei, și duhovnic al împărătesei Ioana. Împăratul, ascultând calomnii împotriva împărătesei, voia să-l silească să descopere spovedania prințesei. Refuzul preotului. Venceslau l-a pus atunci la chinuri și l-a aruncat în Moldova.

TEME SCRISE.

1° De la ce dată datează spovedania? 2° Ce deosebire este între tribunalul Pocăinței și tribunalele omenești? 3° Se poate, din smerenie, mări numărul păcatelor săvârșite? 4° Minciuna spusă în spovedanie este ea o simplă minciună? 5° Poate preotul să dea ori să refuze dezlegarea după bunul său plac? 6° Este îngăduit unui preot care depune mărturie în judecată și jură să spună tot adevărul să dezvăluie un secret de spovedanie?