• I. 1° Ce este căința? 2° Ce elemente cuprinde căința?
• II. 1° Care sunt cele două forme ale căinței? 2° De unde vine deosebirea dintre ele? 3° Ce este căința desăvârșită? 4° Ce este căința nedesăvârșită? 5° Care sunt cele două motive principale ale attriției? 6° Ce este frica servilă? 7° Nu sunt oare două feluri de frici servile?
• III. 1° Care sunt calitățile căinței, fie ea desăvârșită sau nedesăvârșită? 2° Trebuie căința să fie concepută în raport cu dezlegarea?
• IV. 1° Care sunt efectele căinței desăvârșite? 2° Iartă ea totdeauna păcatele în afara sacramentului Pocăinței? 3° Iartă căința nedesăvârșită păcatele veniale? 4° Cu sacramentul Pocăinței, ce fel de attriție se cere? 5° Când se cere căința desăvârșită?
• V. 1° Ce este hotărârea fermă? 2° Este ea necesară? 3° Ce calități trebuie să aibă?

(397) Termeni.

Căință (din latină „conterere”, a zdrobi, a pisă). — a) Etimologic, acest cuvânt înseamnă acțiunea prin care un corp solid este redus în părți foarte mici. — b) În sens metaforic, el înseamnă acea dispoziție prin care inima împietrită prin păcat se înmoaie; este compuncția inimii, adică o durere vie pricinuită de păcatul săvârșit.

Attriție (din latină „atterere”, a frânge). Sufletul penitent este frânt prin attriție, pe când este zdrobit prin căință.

Attriție este termenul teologic care desemnează căința nedesăvârșită. În realitate, cele două cuvinte: căință și attriție, luate în sensul lor etimologic, nu se deosebesc prea mult. De altminteri, inima poate fi tot atât de zdrobită de durere în attriție ca și în căință; ceea ce deosebește cele două dureri este numai motivul care determină regretul păcatului (v. Nr. 399).

DEZVOLTARE

(398) I. Căința. Definiție. Natură.

1° Definiție. — Căința este o durere lăuntrică și o urâre a păcatului săvârșit, împreună cu hotărârea de a nu mai păcătui pe viitor.
2° Natură. — După însăși această definiție, căința cuprinde două elemente. Ea este: — a) un simțământ al sufletului și — b) un act al voinței. Primul element privește trecutul: considerând păcatul său atât în opoziția lui cu bunătatea dumnezeiască, cât și în urâțenia lui lăuntrică și în pedeapsa pe care o atrage, omul vinovat nu poate să nu-și urască greșelile și să nu fie mâhnit de ele. Dar trebuie observat că acest regret, care este în adâncul sufletului și care trebuie, cel puțin în cazurile obișnuite, să se arate în afară, nu este neapărat o durere sensibilă, exprimată prin lacrimi ori prin orice alt semn de întristare. Celălalt element privește viitorul. Nu se poate dezavua și regreta trecutul fără a lua o hotărâre pentru viitor. N-ar fi a urî păcatul a fi gata să-l săvârșești din nou.
3° Necesitate. — Căința este cel mai necesar dintre cele trei acte ale penitentului. Cazul de necesitate poate dispensa de spovedanie și de satisfacție, dar niciodată de căință. Se înțelege de la sine, într-adevăr, că nu se poate dobândi iertarea greșelilor decât dacă se are regretul lor unit cu hotărârea fermă de a nu le mai săvârși.

(398) II. Cele două forme ale căinței. Căință desăvârșită și attriție.

Căința este întotdeauna o durere a sufletului pricinuită de păcat și o hotărâre fermă a voinței. Dar aceste două simțăminte pot fi trezite în noi de motive diferite; de aici teologii deosebesc două feluri de căință. După natura motivelor, căința este desăvârșită ori nedesăvârșită. Nu intensitatea durerii deosebește aceste două forme ale căinței, ci numai motivul, mai mult ori mai puțin desăvârșit, care le produce.

1° Căință desăvârșită. — Căința se numește desăvârșită când are ca motiv iubirea de Dumnezeu (caritatea desăvârșită). Păcătosul care are această căință își deplânge greșelile nu pentru urmările lor — pierderea cerului și pedeapsa iadului — ci pentru că au ofensat un Dumnezeu infinit de bun și infinit vrednic de iubit, și pentru că au fost cauza suferințelor și a morții lui Isus Cristos.

2° Căință nedesăvârșită sau attriție. — Căința este nedesăvârșită când se regretă păcatul nu pentru jignirea adusă lui Dumnezeu, ci pentru răul pe care ni-l face nouă. Cele două motive principale ale attriției sunt: rușinea păcatului și frica de pedeapsă. — a) Rușinea păcatului. Orice păcat grav este o neascultare de legea lui Dumnezeu, o nerecunoștință față de Creatorul și binefăcătorul nostru: este deci o rușine și o necinste înaintea lui Dumnezeu și adesea înaintea oamenilor. — b) Frica de pedeapsă: pedeapsa iadului, dacă murim în stare de păcat de moarte, ori pedepsele vremelnice pe care Dumnezeu ni le poate trimite ca avertisment și pentru a ne aduce la îndreptare.

Frica de a-L ofensa pe Dumnezeu din pricina pedepsei este numită, de obicei, „frica servilă”, prin opoziție cu „frica filială”, aceea a fiului care împlinește voia tatălui său din iubire pentru el. Frica servilă însăși se împarte în: — 1. frică servil-slugarnică și — 2. frică simplu servilă. Cea dintâi constă în a te teme de pedeapsă fără a urî păcatul: iubirea păcatului trăiește încă în inima păcătosului. A doua face ca păcătosul nu numai să evite răul fiindcă este pricină de pedeapsă, ci să lepede și orice afecțiune către rău.

(400) III. Calitățile Căinței și ale Attriției.

Căința, fie desăvârșită, fie nedesăvârșită, trebuie să aibă patru calități pentru a-și produce roadele. Ea trebuie să fie lăuntrică, supranaturală, suverană și universală.

1° Lăuntrică. — Căința trebuie să fie sinceră și să vină din inimă. Fără îndoială, căința, fiind o parte a sacramentului, trebuie să se arate prin semne sensibile. Este bine ca vreo formulă să o exprime; dar nu trebuie ca această formulă să provină din rutină. Adevărata căință nu stă nici în cuvinte, nici în emoția glasului, nici în lacrimi: durerea și hotărârea fermă trebuie să fie în inimă și în voință.

2° Supranaturală. — Este necesar să existe raport între scop și mijloc. Or, scopul este iertarea păcatului prin infuzarea harului habitual. Căința, care aici este mijlocul de a atinge acest scop, trebuie deci și ea să fie supranaturală, atât din punctul de vedere al principiului, cât și al motivului care o inspiră: — a) al principiului. Căința trebuie să fie trezită în suflet sub influența harului actual; ea nu trebuie să fie o durere pur naturală; — b) al motivului. Pricina pentru care se regretă greșeala trebuie să fie inspirată de credință, precum este cazul motivelor înșirate mai sus, anume: bunătatea lui Dumnezeu, urâțenia păcatului, frica de iad. Cel care ar regreta păcatul dintr-un motiv omenesc, cum ar fi, de pildă, frica de a pierde reputația, sănătatea ori averea, n-ar avea o căință supranaturală.

3° Suverană. — Păcatul este răul suveran. Trebuie deci să-l urâm mai mult decât toate celelalte rele și să fim gata să jertfim totul și să suferim totul mai degrabă decât să-l săvârșim: „Cel ce iubește pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”, zice Domnul nostru (Mat., X, 37). Nu se cere pentru aceasta a face o comparație între păcat și cele mai înfricoșătoare rele: boala, suferințele, moartea, martiriul etc. Comparații de acest fel n-ar sluji decât să lovească imaginația. Căința, am spus mai sus, nu cere o durere sensibilă; ea este în voință și nu în sensibilitate.

4° Universală. — Căința trebuie să cuprindă toate păcatele de moarte. Iertarea păcatelor de moarte se face, într-adevăr, prin infuzarea harului; or, acesta neputând coexista într-un suflet cu cel mai mic păcat de moarte, urmează că unul nu poate fi iertat fără celălalt. Trebuie deci ca căința să fie universală. Dar pentru aceasta nu este necesar a considera toate păcatele luate în parte; este de ajuns a le urî în ansamblul lor.

Cât despre păcatele veniale, nu se cere ca căința să se întindă asupra tuturor, fiindcă, întrucât ele nu nimicesc harul sfințitor, unul poate fi iertat fără celălalt. În practică, este de preferat a acuza toate păcatele veniale și a concepe pentru ele o căință adevărată.

Remarcă. — Pe lângă cele patru calități de mai sus, căința trebuie să aibă o anumită unire morală cu dezlegarea. Fiindcă căința este o parte esențială a sacramentului, ea trebuie să fie unită cu forma, atât în ceea ce privește intenția, cât și timpul. Durerea concepută pentru păcat trebuie deci să se raporteze la dezlegare și să-i fie anterioară. Ea poate totuși să o precede cu câteva zile, cu condiția să nu fi fost retractată printr-un act contrar (intenție virtuală). Nu se cere nici ca căința să dureze un timp însemnat: esența ei stă în însăși durerea și regretul, și nu în prelungirea acestor două simțăminte.

(401) IV. Efectele Căinței desăvârșite și ale Căinței nedesăvârșite.

1° Efectele Căinței desăvârșite. — Căința desăvârșită iartă păcatele prin ea însăși; dar, dacă este vorba de păcate de moarte, ea cuprinde întotdeauna votul de a primi sacramentul Pocăinței. Două puncte de stabilit: — a) Ea are puterea de a ierta păcatele de moarte în afara sacramentului. Într-adevăr, căința desăvârșită cuprinde întotdeauna, cel puțin virtual, caritatea desăvârșită (399). Ceea ce este adevărat despre aceasta este deci adevărat și despre aceea. Or, caritatea ne este adesea înfățișată în Sfânta Scriptură ca iertând păcatele. Astfel, se spune în Vechiul Testament că: „Dumnezeu iubește pe cei ce-L iubesc” (Prov., VIII, 17), și că „aceia care se întorc la El din toată inima sunt îndreptați” (Iezechiel, XVIII, 30). În Noul Testament, Isus Cristos spune despre femeia păcătoasă că multele ei păcate îi sunt iertate fiindcă a iubit mult (Luca, VII, 47). Dar dacă, înainte de instituirea sacramentului Pocăinței, căința desăvârșită era de ajuns pentru a ierta păcatele, ea are încă aceeași eficacitate; altminteri Legea nouă ar fi mai complicată și mai grea decât Legea veche.
b) Totuși, căința desăvârșită, pentru a ierta păcatele, cuprinde votul sacramentului: Conciliul de la Trento, sess. XIV, cap. IV. Motivul este că Domnul nostru, instituind sacramentul Pocăinței, a făcut obligatorie spovedania tuturor păcatelor de moarte săvârșite după Botez. În practică, trebuie deci să se recurgă totdeauna la sacramentul Pocăinței, chiar și pentru păcatele de moarte iertate prin căința desăvârșită.

2° Efectele Căinței nedesăvârșite. — a) În afara sacramentului Pocăinței, attriția nu este de ajuns pentru iertarea păcatelor de moarte. Ea nu iartă nici măcar păcatele veniale într-un suflet lipsit de harul sfințitor, dar le poate ierta într-un suflet aflat în stare de har. — b) În sacramentul Pocăinței, attriția este de ajuns pentru iertarea păcatelor. Astfel a declarat Conciliul de la Trento, sess. XIV, cap. IV. Căci, dacă căința desăvârșită ar fi o condiție necesară, Domnul nostru, instituind sacramentul Pocăinței, ar fi făcut o instituire zadarnică și fără temei, întrucât păcatele ar fi deja iertate prin căința desăvârșită, înainte de dezlegarea preotului.

Dar ce fel de attriție se cere? — Este limpede că frica servil-slugarnică, aceea în care păcătosul își păstrează toate legăturile cu răul pe care l-a săvârșit, nu este de ajuns pentru a-l îndrepta, nici chiar cu sacramentul Pocăinței. Nu este deci vorba aici decât de frica simplu servilă. Frica simplu servilă este aceea a fiului risipitor care, venindu-și în fire și privind mizeria groaznică în care căzuse, a început să-și urască păcatul care îi era pricina, apoi s-a dus la tatăl său, și-a mărturisit vina, a dobândit iertarea și a fost reintegrat în drepturile sale.

CONCLUZII. 

Din cele de mai sus este îngăduit a conchide: — 1. că căința nedesăvârșită este o condiție cerută și suficientă a sacramentului Pocăinței; și — 2. că căința desăvârșită nu se cere decât în cazul în care cineva este în imposibilitate de a se spovedi.

(402) V. Hotărârea fermă. Definiție. Calități.

1° Definiție. — Hotărârea fermă este rezoluția bine statornicită de a nu mai cădea în păcatele săvârșite.
2° Necesitate. — Hotărârea fermă este o condiție necesară a căinței: regretul răului săvârșit cuprinde voința de a nu-l mai săvârși.
3° Calități. — Hotărârea de a nu mai păcătui trebuie să fie fermă, eficace și universală.

A. FERMĂ. — Penitentul trebuie să aibă voința deliberată de a nu mai recădea în păcat. Teama de recădere nu arată că hotărârea ar fi lipsită de tărie; a te teme de o nenorocire nu înseamnă a o voi. Păcătosul, cunoscându-și slăbiciunea din experiența trecutului, poate prevedea că va recădea într-o zi în păcat, deși în clipa de față are rezoluția sinceră de a nu-l mai săvârși: teama este un act al inteligenței, iar hotărârea fermă, un act al voinței.

B. EFICACE. — Cine vrea scopul, vrea mijloacele. Nu este de ajuns, prin urmare, a voi să eviți răul; trebuie încă a lua mijloacele: există deci obligație strictă de a fugi de ocaziile apropiate ale păcatului.

C. UNIVERSALĂ. — Hotărârea fermă trebuie să se întindă asupra tuturor păcatelor de moarte, considerate în general, atât asupra celor săvârșite, cât și asupra celor care ar fi putut fi săvârșite. Sub acest aspect ea se deosebește de căință, deoarece aceasta, ca durere lăuntrică, se aplică numai păcatelor săvârșite.

Cât despre păcatele veniale, nu se cere ca hotărârea fermă să le cuprindă pe toate, fiindcă ele nu exclud harul și prietenia dumnezeiască. Dar este de preferat a-ți propune să le micșorezi numărul și frecvența.

Concluzie practică.

1° A nu uita că căința este în mod esențial supranaturală, că nu o putem produce prin noi înșine și că, prin urmare, trebuie s-o cerem lui Dumnezeu prin rugăciune.
2° A considera adesea motivele de căință pe care ni le oferă credința. A începe cu motivele căinței nedesăvârșite: rușinea păcatului, perspectiva iadului; apoi a te ridica de la aceste motive nedesăvârșite la motivul căinței desăvârșite.
3° A-L contempla pe Isus în Pătimirea Sa. A cugeta că păcatul trebuie să fie un rău îngrozitor, fiindcă a pricinuit moartea unui Dumnezeu și este pedepsit cu pedepse veșnice.
4° A reînnoi adesea hotărârea fermă de a nu mai păcătui pe viitor.
5° A nu te culca cu un păcat de moarte pe conștiință și a spune în fiecare seară, meditând sensul cuvintelor, această formulă de căință: „Dumnezeul meu, îmi pare nespus de rău că v-am ofensat, pentru că sunteți infinit de bun și pentru că păcatul vă displace; iau hotărârea fermă, cu ajutorul harului vostru sfânt, de a face pocăință și de a nu vă mai ofensa pe viitor.”

LECTURI. 

1° Păcătoasa dezlegată pentru iubirea ei căită (Luca, VII). 2° Fiul risipitor, model de pocăință (Luca, XV). 3° Căința vameșului (Luca, XVIII). 4° Căința Sfântului Petru (Mat., XXVI, 75). 5° Sfântul Carol Borromeo, ca să se excite la căință, făcea trei opriri înainte de a se spovedi: prima în iad, ca să vadă pedepsele pe care le merită păcatul; a doua la picioarele Crucii, ca să mediteze acolo asupra suferințelor Omului-Dumnezeu, victima păcatului; a treia în cer, ca să contemple acea veșnicie de fericire pierdută prin păcat.

TEME SCRISE. 

1° Orice regret pentru răul făcut constituie oare totdeauna un act de căință? 2° Este căința tot atât de necesară ca spovedania pentru iertarea păcatelor? 3° Explicați toate deosebirile dintre căința desăvârșită și căința nedesăvârșită, sub raportul naturii și al efectelor lor.