• I. 1° Ce este virtutea pocăinței? 2° Ce este sacramentul Pocăinței? 3° Care sunt asemănările și deosebirile care există între amândouă?
• II. 1° De către cine a fost tăgăduită existența sacramentului Pocăinței? 2° Cum o dovedește doctrina catolică? 3° Ce se numește puterea cheilor? 4° Arătați că Isus Cristos a dat-o Bisericii Sale. 5° Ritul prin care Biserica exercită această putere a cheilor constituie oare un adevărat sacrament?
• III. 1° Care este materia îndepărtată și materia apropiată a sacramentului Pocăinței? 2° Cum numește Conciliul de la Trento cele trei acte ale penitentului? 3° Care este forma sacramentului Pocăinței? 4° Ce formulă se cere din punct de vedere al validității? 5° Și din punct de vedere al liceității? 6° Este forma condițională totdeauna validă? 7° Când este licită?
• IV. Care sunt efectele sacramentului Pocăinței?
• V. Este sacramentul Pocăinței absolut necesar mântuirii?
• VI. 1° Cine este slujitorul sacramentului Pocăinței? 2° Care sunt condițiile cerute pentru ca preoții să-l administreze valid? 3° Cum poate fi limitată jurisdicția? 4° Ce numiți cazuri rezervate? 5° Când poate duhovnicul să dezlege cazurile rezervate? 6° Care sunt cele trei cazuri în care Biserica suplinește jurisdicția?
• VII. 1° Care este subiectul sacramentului Pocăinței? 2° Care sunt condițiile cerute pentru a primi valid și licit acest sacrament?

(389) Termeni.

Pocăință. Etimologia acestui cuvânt este discutată de teologi. — a) După unii, vine din latina: „pœnam” pedeapsă, osândă, și „tenere” a suferi, pocăința constând în a repara, printr-o pedeapsă pe care o îndurăm, răul pe care l-am făcut păcătuind. — b) Unii teologi moderni socotesc, dimpotrivă, că „pocăință” vine de la adjectivul „penitus” lăuntric și desemnează un simțământ intim care întristează inima. Ei judecă această etimologie mai satisfăcătoare, deoarece esența pocăinței constă mult mai mult în regretul lăuntric decât într-o manifestare exterioară.

A ierta păcatele = a ierta păcatele.
A reține păcatele = a nu dezlega, a nu absolvi. A ierta sau a reține păcatele intră în ceea ce se numește puterea cheilor.

A lega și a dezlega. — a) Aceste două cuvinte sunt, de obicei, sinonime cu a ierta și a reține păcatele.
b) Într-un sens mai larg, a lega se poate spune despre puterea de a face legi, de a impune voinței prescripții pozitive, porunci, ori de a aplica pedepse. A dezlega înseamnă a îndepărta legăturile care îi împiedică pe credincioși să intre în Biserică.

Jurisdicție. Puterea de a exercita slujirea spirituală asupra întregii Biserici sau asupra unei părți determinate. Jurisdicția este: — a) ordinară, când este legată de un titlu care dă grijă de suflete; — b) delegată, când este numai acordată unui inferior de către un superior bisericesc.

Aprobarea. Se spune că un preot este aprobat când este recunoscut ca apt să asculte spovezi.

Nota. — Nu trebuie confundate Ordinul, aprobarea și jurisdicția. — a) Puterea Ordinului este puterea de a administra sacramentele, conferită prin hirotonire; ea este irevocabilă. Orice preot are totdeauna această putere. — b) Aprobarea este recunoașterea, de către Episcop, a capacităților și aptitudinilor unui preot. — c) Jurisdicția conferă putere asupra unor subiecți determinați: astfel, parohul are jurisdicție asupra enoriașilor săi.

După noul Cod, aprobarea, ca formalitate distinctă de acordarea jurisdicției, nu mai este cerută (Can. 872).

DEZVOLTARE

(390) I. Virtutea pocăinței și Sacramentul Pocăinței.

Pocăința poate fi privită ca virtute și ca sacrament.

1° CA VIRTUTE, pocăința este, pe de o parte, durerea și urârea păcatului săvârșit, iar pe de altă parte hotărârea, deopotrivă, de a nu-l mai săvârși și de a-l repara. Astfel, pocăința cuprinde: — a) pentru trecut, regretul și dezaprobarea răului săvârșit; — b) pentru viitor, voința fermă de a nu mai cădea în aceleași greșeli și de a satisface dreptății lui Dumnezeu, Care a fost ofensat.

2° CA SACRAMENT, Pocăința se poate defini: un sacrament instituit de Domnul nostru Isus Cristos pentru a ierta păcatele săvârșite după Botez.

A. Asemănări. — Virtutea și sacramentul Pocăinței se aseamănă: — a) prin obiect; și — b) prin scop. Pocăința — fie virtute, fie sacrament — are totdeauna ca obiect păcatele săvârșite și ca scop iertarea lui Dumnezeu, pe Care L-am ofensat și a Cărui dreptate voim să o îmblânzim. De amândouă părțile, este urârea păcatelor și hotărârea fermă.

B. Deosebiri. — Virtutea și sacramentul Pocăinței se deosebesc: — a) prin vechime. Virtutea pocăinței este din toate timpurile. Iudeii o practicau deja: David a făcut pocăință pentru nelegiuirile sale; profetul Iona a propovăduit pocăința locuitorilor din Ninive. Sacramentul Pocăinței datează numai de la Domnul nostru; — b) prin necesitate. Virtutea pocăinței este necesară mântuirii pentru toți cei vinovați de greșeli grave: orice păcătos, oricărei religii i-ar aparține, trebuie să-și plângă și să-și ispășească păcatele. De credință, Conciliul de la Trento, sess. VI, cap. VI. Sacramentul Pocăinței este precept numai pentru creștini; — c) prin natură. Pe când virtutea este lăuntrică și nu cere decât mărturisirea înaintea lui Dumnezeu, sacramentul Pocăinței este exterior și cere ca mărturisirea să fie făcută înaintea preotului.

(391) II. Existența Sacramentului Pocăinței.

1° Erori. — a) Montaniștii (secolul al II-lea) și novatienii (secolul al III-lea) nu au tăgăduit în mod absolut existența sacramentului Pocăinței, dar i-au contestat eficacitatea, pretinzând că anumite păcate — idolatria, omuciderea, adulterul și apostazia — sunt de neiertat. — b) Protestanții au respins, în cea mai mare parte, existența Sacramentului Pocăinței, învățând că nu este un sacrament deosebit de Botez sau că nu are altă proprietate decât de a declara păcatele iertate, fără a le ierta prin el însuși.

2° Doctrina catolică. — Împotriva acestor erori, doctrina catolică dovedește existența Sacramentului Pocăinței, stabilind cele două propoziții următoare, și anume: — 1. că Isus Cristos a dat Bisericii Sale puterea cheilor, adică puterea, în general, de a cârmui și, în special, de a ierta sau de a reține toate păcatele, fără nici o excepție, săvârșite după Botez; și — 2. că actul judecății — mărturisire, căință și satisfacție, de o parte; dezlegare, de alta — prin care se exercită puterea cheilor, constituie materia și forma, semnul sensibil al unui adevărat sacrament deosebit de Botez.

A. Propoziția I. — Isus Cristos a dat Bisericii Sale puterea cheilor. Această afirmație, definită de Conciliul de la Trento, sess. XIV, cap. I, can. 3, se sprijină pe Sfânta Scriptură și pe Tradiție.

a) SFÂNTA SCRIPTURĂ. Puterea cheilor a fost mai întâi făgăduită de Domnul nostru Sfântului Petru și Apostolilor, apoi le-a fost conferită după Înviere. — 1. Cuvintele făgăduinței. 1) Mai întâi lui Petru. Acesta tocmai mărturisise dumnezeirea lui Cristos. Domnul nostru, voind să-l răsplătească pentru credința sa, i-a declarat că va fi temelia Bisericii Sale, că va avea cheile ei și că tot ceea ce va lega sau va dezlega pe pământ va fi legat sau dezlegat în cer (Mat., XVI, 19). — 2) Apoi Apostolilor. Puterea de a lega și de a dezlega, pe care Cristos o făgăduise numai lui Petru, o făgăduiește și tuturor Apostolilor: „Tot ceea ce veți lega pe pământ, le zise El, va fi legat în cer, și tot ceea ce veți dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer” (Mat., XVIII, 18). A da cheile unei case ori ale unui regat este o locuțiune simbolică al cărei sens nu scapă nimănui. Ea înseamnă că acela căruia i se încredințează cheile este stăpânul casei, că este capul și legiuitorul regatului, că îi revine a-i introduce pe cei vrednici și a-i exclude pe ceilalți. Or, păcatul este singurul obstacol pentru împărăția cerurilor. Este deci îngăduit a conchide că puterea de a lega și de a dezlega, făgăduită Sfântului Petru și Apostolilor, nu este altceva decât puterea de a ierta păcatele și de a înlătura obstacolul intrării în împărăție, mai întâi în Biserică și apoi în cer.

2. Cuvintele instituirii. Puterea ce fusese făgăduită Sfântului Petru și Apostolilor le-a fost conferită de Cristos cel Înviat: „Pace vouă! le zise El. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi.” După aceste cuvinte, suflă asupra lor și le spune: „Luați Duh Sfânt. Cărora le veți ierta păcatele, le vor fi iertate; și cărora le veți ține, le vor fi ținute” (Ioan, XX, 21-23). Rezultă din aceste cuvinte că Apostolii au primit de la Isus Cristos aceeași misiune ca El, că au, asemenea Lui, puterea de a ierta păcatele, adică de a elibera pe păcătos de greșelile sale și de a-l face drept înaintea lui Dumnezeu.

b) TRADIȚIA. — Învățătura Părinților și practica Bisericii. Se poate spune, în general, că puterea cheilor a fost totdeauna în uz în Biserică și că Părinții o socoteau de instituție divină. Numeroasele discuții care au apărut în primele veacuri au privit felul de a exercita această putere. Ele au vizat mai ales punctul de a ști dacă era potrivit să se ierte toate păcatele; și este destul de probabil că, pentru o vreme, dezlegarea a fost refuzată apostaților (lapsi), ucigașilor și adulterilor. Însă aceasta era, în realitate, o simplă chestiune de disciplină — analogă cu aceea care, și în zilele noastre, încă rezervă dezlegarea anumitor păcate Suveranului Pontif și episcopilor — căci aceia care nu voiau să se acorde dezlegarea pentru anumite păcate nu contestau nicidecum Bisericii puterea de a le ierta.

B. Propoziția a II-a. — Ritul prin care se exercită puterea de a ierta păcatele constituie un adevărat sacrament, deosebit de Botez. De credință, Conciliul de la Trento, sess. XIV, can. 1 și 2.

Regăsim, într-adevăr, în puterea cheilor acordată de Domnul nostru Bisericii Sale, cele trei lucruri care sunt cerute și care sunt de ajuns pentru a alcătui un sacrament: semnul sensibil, instituirea de către Isus Cristos și producerea harului. — a) Semnul sensibil. Păcatele sunt iertate printr-un act de judecată. Or, orice judecată este un semn, deoarece presupune două lucruri: înfățișarea păcătosului și mărturisirea greșelii sale, de o parte, și sentința judecătorului, de alta. În plus, contrar celor afirmate de protestanți, acest semn este deosebit de cel al Botezului, deoarece Botezul se conferă prin spălare, iar Pocăința sub formă de judecată: nu este deci cu putință a se confunda cele două sacramente; — b) instituirea divină. Am dat dovezile ei în prima propoziție; — c) producerea harului. Păcatele sunt iertate prin sentința preotului, care joacă rolul de judecător. Or, păcatele nu pot fi iertate fără revărsarea harului. Suntem, așadar, îndreptățiți să conchidem că, dacă Cristos a dat Bisericii Sale puterea de a ierta păcatele printr-un semn sensibil, printr-un act de judecată, a voit să lege de acest semn virtutea de a produce harul: a făcut din el un rit sacru și l-a ridicat la demnitatea de sacrament.

(392) III. Semnul sensibil al Sacramentului Pocăinței.

1° Materia. — Materia îndepărtată a sacramentului Pocăinței constă în toate păcatele, fie de moarte, fie ușoare, spovedite deja ori nu, săvârșite după Botez. Cât despre materia apropiată, după părerea cea mai comună, adoptată de Conciliul de la Trento, sess. XIV, cap. III, can. 4, ea constă în cele trei acte ale penitentului: căința, spovedania și satisfacția. După cum am văzut mai sus, Isus Cristos a instituit acest sacrament sub chip de judecată. Or, orice judecată este alcătuită din două elemente constitutive: materia însăși a judecății și sentința.

Materia judecății este reprezentată aici de cele trei acte ale penitentului, și anume: mărturisirea greșelilor, căința și satisfacția. Se cuvine însă a se observa că aceste trei acte ale penitentului constituie o materie de un fel cu totul deosebit, întrucât nu sunt elemente fizice, precum apa Botezului ori sfântul mir al Mirungerii. Din acest motiv, fără îndoială, Conciliul de la Trento le numește „cvasi-materie” a sacramentului Pocăinței, arătând astfel că materia acestui sacrament nu se aseamănă cu aceea a celorlalte.

2° Forma. — DEZLEGAREA. Forma constă în dezlegarea păcatelor. Dezlegarea este sentința prin care slujitorul sacramentului iartă păcatele penitentului. — a) Cuvintele esențiale ale formulei dezlegării, în Biserica latină, sunt următoarele: „Ego te absolvo a peccatis tuis in nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti. Te dezleg de păcatele tale în numele Tatălui…” După părerea generală a teologilor, aceste cuvinte simple „Ego te absolvo” ar fi de ajuns pentru validitate; însă omisiunea voită a unuia dintre aceste cuvinte esențiale ar anula sacramentul sau, cel puțin, l-ar expune nevalidității. — b) Din punct de vedere al liceității, trebuie păzite prescripțiile Ritualului roman: în afara cazului de necesitate, duhovnicul nu are dreptul să omită nimic din formula rânduită.

Formula trebuie rostită cu gura, și nu în scris ori prin semne. Ea trebuie îndreptată către persoana de față; dacă aceasta n-ar fi departe decât câțiva pași, ar fi socotită ca fiind prezentă moralmente. Tot astfel, este îngăduit a se dezlega soldații pe câmpul de luptă; deși ei pot fi la mare depărtare de preotul care dezleagă, ei alcătuiesc atunci un tot moral.

Este nevalidă, dimpotrivă, dezlegarea dată unui absent, fie prin scrisoare, fie prin intermediar, precum telegraful. Unii autori socotesc că nu este sigur că dezlegarea dată prin telefon ar fi nevalidă, deoarece, dacă există în acest caz absență fizică, există cel puțin prezență morală. În practică, afară de cazul de extremă necesitate, este ilicit a dezlega prin telefon.

FORMA CONDIȚIONALĂ. — Orice condiție care suspendă efectul sacramentului este nevalidă: acesta este cazul condițiilor care exprimă un viitor nesigur. A zice, de pildă: te dezleg dacă peste opt zile ai restituit, este o formă nevalidă. Dimpotrivă, înaintea unei persoane a cărei moarte este îndoielnică, preotul poate spune: te dezleg dacă ești în viață.

Pentru ca dezlegarea condițională să fie licită, trebuie: — a) un motiv grav de a judeca că forma absolută expune sacramentul la pericol de nulitate; și — b) să existe necesitate ori mare folos pentru penitent de a primi îndată dezlegarea.

(393)  IV. Efectele Sacramentului Pocăinței.

1° Sacramentul Pocăinței iartă toate păcatele, oricât de grele ar fi ele. El nu declară numai că sunt iertate, precum pretind protestanții, ci le iartă în chip efectiv. De credință, Conciliul de la Trento, sess. XIV, can. 9.
2° El iartă păcatele nu numai în ceea ce privește vina sau culpa, ci și în ceea ce privește pedeapsa veșnică. Iertarea păcatelor se face, într-adevăr, prin infuzarea harului habitual; iar acesta ne face părtași firii dumnezeiești; ne preschimbă în prieteni și moștenitori ai lui Dumnezeu. Nu mai poate fi deci vorba de pedeapsa veșnică meritată prin păcat, pentru cel ce este regenerat prin Sacramentul Pocăinței.
3° El micșorează chiar și pedeapsa vremelnică datorată pentru păcate. Satisfacția impusă de duhovnic nu are alt scop; ea nu poate sluji la iertarea păcatului ori a pedepsei veșnice, fiindcă aceasta este deja împlinită prin dezlegare; ea contribuie deci la iertarea totală ori parțială a pedepsei vremelnice.
4° El restituie meritele pierdute. După învățătura comună, toate faptele bune ale penitentului, săvârșite în stare de har și apoi, într-un fel, acoperite de păcat, reînvie în ceea ce privește dreptul lor la har și la slavă. Păcatul nu nimicește, așadar, meritele și faptele bune; el nu este decât un obstacol care le împiedică să-și aibă efectul.
5° Harul sacramental, propriu sacramentului Pocăinței, constă în dreptul de a dobândi la vreme potrivită harurile actuale care trebuie să-l ajute pe penitent să lupte împotriva pornirilor sale rele și să evite recăderile.

(394) V. Necesitatea Sacramentului Pocăinței.

1° Sacramentul Pocăinței este necesar mântuirii (necesitate de mijloc relativă, v. Nr. 342) pentru toți aceia care, după Botez, au căzut în păcat de moarte. Motivul este că acest sacrament este singurul mijloc obișnuit instituit de Domnul nostru Isus Cristos pentru a ierta păcatele săvârșite după Botez. Totuși, în caz de imposibilitate, de pildă dacă nu este preot ori dacă s-a pierdut uzul simțurilor, este de ajuns a forma votul de a primi sacramentul Pocăinței, adică a avea voința de a se spovedi, unită cu căința desăvârșită.
2° Necesar ca necesitate de mijloc în cazul păcatului de moarte, sacramentul Pocăinței este, pe deasupra, necesar ca necesitate de precept, atât divin cât și bisericesc: — a) de precept divin, întrucât acest sacrament este, după cum am spus, singurul mijloc instituit de Domnul nostru pentru a ierta păcatele săvârșite după Botez; — b) de precept bisericesc (v. Nr. 246).

(395) VI. Slujitorul Sacramentului Pocăinței.

1° Slujitorul. — Numai episcopii și preoții sunt slujitorii sacramentului Pocăinței. De credință, Conciliul de la Trento, sess. XIV, cap. VI. Puterea de a ierta păcatele nu a fost dată tuturor credincioșilor, precum învață pe nedrept luteranii. Numai Apostolilor, și prin ei urmașilor lor, le-a adresat Domnul nostru aceste cuvinte: „Păcatele vor fi iertate acelora cărora le veți ierta.”
2° Condiții cerute. — A. PENTRU VALIDITATE. — „Pe lângă puterea Ordinului, pentru dezlegarea validă a păcatelor, slujitorul trebuie să aibă puterea de jurisdicție, fie ordinară, fie delegată, asupra penitentului” (Can. 872); jurisdicție care „trebuie să fie acordată în chip expres, în scris sau pe cale orală” (Can. 879). „Orice duhovnic aprobat undeva și înzestrat cu jurisdicție poate dezlega valid și licit chiar și pe vagabonzi și pe străinii din alt diecez” (Can. 881). — B. PENTRU LICEITATE. — Aceste condiții sunt cele cerute pentru orice administrare a sacramentelor (v. Nr. 339).
3° Restrângerea jurisdicției. Cazurile rezervate. — Fiindcă jurisdicția emană de la un superior, urmează că ea poate fi restrânsă de acesta în felurite chipuri. Ea poate fi limitată: — a) în privința persoanelor. Un preot poate primi jurisdicție pentru întreaga dieceză, cu excepția comunităților religioase; — b) în privința timpului: o poate primi pentru o lună, pentru un an ori pentru mai mult; — c) în privința locului: jurisdicția poate fi limitată la un loc. De drept comun, parohii sunt socotiți aprobați numai pentru parohia lor; după uz, jurisdicția lor valorează pentru întreaga dieceză; — d) în privința păcatelor. Unele păcate, de un caracter mai grav, pot fi rezervate Papei ori Episcopului, cu censură ori fără censură. Acela care a primit o jurisdicție, fie ordinară fie delegată, nu poate dezlega păcatele rezervate superiorului de la care își ține jurisdicția, afară numai dacă acesta i-a dat puterea de a le dezlega.

După noul Drept canonic: — 1. Parohii pot dezlega, în timpul Paștilor, iar misionarii, în vreme de misiune, cazurile rezervate Ordinariilor (Can. 899). În plus, orice rezervă încetează: — 2. pentru bolnavii ținuți acasă și pentru logodnicii care vor să se căsătorească; — 3. când duhovnicul nu poate cere puterea „de a dezlega fără neajuns pentru penitent ori fără primejdie de a viola secretul sacramental”; — 4. în afara teritoriului episcopului care a rezervat, chiar dacă penitentul s-a îndepărtat pentru a dobândi dezlegarea (can. 900).

Remarcă. — CAZURI ÎN CARE BISERICA SUPLINEȘTE JURISDICȚIA. — Se poate întâmpla ca un preot să spovedească fără a avea jurisdicție. În aceste cazuri, este oare dezlegarea totdeauna nevalidă? Sunt trei cazuri în care Biserica, în interesul comun al credincioșilor, înțelege să suplinească jurisdicția: — a) „în pericol de moarte, orice preot, chiar neaprobat, poate dezlega valid și licit pe toți penitenții de toate păcatele ori cenzurile lor, chiar rezervate și notorii, chiar dacă ar fi de față un preot aprobat, afară de ceea ce este prescris în can. 884, 2252” (can. 882); — b) în cazul în care există eroare comună din partea credincioșilor, adică atunci când credincioșii cred că un preot posedă jurisdicția, pe când jurisdicția aparentă pe care o are este nevalidă, fie pentru că acel preot nu este aprobat ori este excomunicat; — c) în cazul în care duhovnicul are o jurisdicție probabilă (Can. 209).

(396) VII. Subiectul Sacramentului Pocăinței. Condiții cerute.

1° Subiect. — Orice botezat, care a căzut în păcat, de moarte ori ușor, este subiect al sacramentului Pocăinței.
2° Condiții cerute. — Pentru a primi valid și licit acest sacrament, penitentul trebuie să producă anumite acte sau, dacă se voiește, să aducă anumite dispoziții. El trebuie să aibă căință de greșelile sale, să le mărturisească și să le repare printr-o ispășire proporționată cu delictul. Aceste trei acte: căință, spovedanie, satisfacție, vor face obiectul celor trei lecții următoare.

Concluzie practică.

1° A binecuvânta milostivirea dumnezeiască a Domnului nostru, care ne-a oferit în sacramentul Pocăinței un mijloc eficace de a ne împăca cu Dumnezeu și de a recâștiga harul sfințitor.
2° A folosi acest mijloc ori de câte ori am avut nefericirea de a săvârși un păcat de moarte.
3° A nu uita că, chiar dacă nu avem decât greșeli ușoare să ne reproșăm, sacramentul Pocăinței ne dă o sporire de har.

LECTURI. 

1° Instituirea Sacramentului Pocăinței (Ioan, XX). 2° Scăldătoarea probatică, figură a Sacramentului Pocăinței (Ioan, V). 3° Vindecarea leprosului și a slăbănogului (Luca, V).

TEME SCRISE. 

1° Puterea de a ierta păcatele nu aparține oare numai lui Dumnezeu? 2° Se putea dobândi înainte de Isus Cristos iertarea păcatelor și cum? 3° Ce deosebire este între Botez și sacramentul Pocăinței? Produc ele aceleași efecte? 4° Este sacramentul Pocăinței totdeauna un sacrament al morților? 5° Poate dezlegarea să ierte păcatele săvârșite înainte de Botez?