• CHESTIONAR. 
• I. 1° Care este excelența Euharistiei? 2° Care sunt cele două aspecte ale ei? 3° Cum se poate împărți subiectul?
• II. 1° Cine au fost potrivnicii Prezenței reale? 2° Ce înțelegeți prin „sacramentari”? 3° Care sunt dovezile Prezenței reale? 4° Cunoașteți cuvântarea prin care Domnul nostru a făgăduit instituirea Euharistiei? 5° Care sunt cuvintele instituirii? 6° Este credința în Prezența reală conformă Tradiției?
• III. Care sunt întrebările care se pun cu privire la modul Prezenței reale?
• IV. 1° Cum se face Prezența reală? 2° Ce este transsubstanțierea? 3° Transsubstanțierea exclude consubstanțierea și impanațiunea?
• V. 1° Cum este Isus Hristos prezent în Euharistie? 2° Este El întreg sub fiecare specie și chiar sub fiecare părticică? 3° Ce se întâmplă dacă se împarte ostia? 4° Este Isus Hristos nepătimitor sub vălul speciilor?
• VI. 1° Ce înțelegeți prin permanența Prezenței reale? 2° Care sunt condițiile acestei permanențe?
• VII. 1° Care sunt consecințele permanenței Prezenței reale? 2° Ce cult trebuie să-I dăm lui Isus Hristos în Euharistie? 3° Care sunt formele acestui cult? 4° Cum Îi dăm cultul privat? 5° Se poate duce Euharistia la bolnavi?
• VIII. 1° Care sunt cele două obiecții pe care le fac raționaliștii dogmei Prezenței reale? 2° Ce se poate răspunde?

(361) Termeni.

Prezența reală. Existența reală, și nu simbolică, a persoanei lui Isus Hristos, sub aparențele pâinii și ale vinului consacrate.

NOTĂ. Deoarece Euharistia este un sacrament care conține persoana lui Hristos, este de la sine înțeles că primul lucru de stabilit, în ceea ce privește acest sacrament, este realitatea, adică faptul acestei prezențe; după care se cuvine a cerceta modul Prezenței reale, cu alte cuvinte, felul în care ea se săvârșește.

Transsubstanțiere (din două cuvinte latine „trans” dincolo și „substantia” substanță). După etimologia sa, acest cuvânt înseamnă schimbarea substanței pâinii și a vinului în substanța trupului și a sângelui lui Isus Hristos.

A nu se confunda cuvântul „transsubstanțiere”: — 1. cu cuvântul consubstanțiere (lat. „cum” cu „substantia” substanță) sau existența a două substanțe unite împreună; — 2. nici cu cuvântul impanațiune (lat. „in” în, „pane” pâine) sau contopirea substanței lui Hristos cu substanța pâinii.

Substanță (v. nr. 38). Ceea ce subzistă într-o ființă, ceea ce rămâne întotdeauna același în acea ființă, în pofida mulțimii fenomenelor care o pot afecta. Astfel, copilul devine om, apoi bătrân; cei trei sunt foarte deosebiți. Totuși, toți trei au conștiința că sunt, în ciuda schimbărilor, același individ, aceeași persoană. Fundul ființei care a rămas identic în cele trei stări se numește substanța.

Accident. Ceea ce nu există decât în și prin substanță, precum culoarea, gustul… Simțurile nu ne descoperă decât accidentele: substanța este cunoscută numai prin fenomenele care o manifestă.

Specii. Cuvântul „specii” (din latinescul „species”, ceea ce apare) este aici sinonim cu cele două cuvinte accidente și aparențe. Speciile pâinii și ale vinului = aparențele pâinii și ale vinului. Expresia „Sfintele Specii” servește a desemna Sfânta Euharistie.

DEZVOLTARE

(362) I. Euharistia.

1° Excelența ei. — În enumerarea Sacramentelor, Conciliul de la Trento pune Euharistia pe locul al treilea. Pricina este, fără îndoială, că acest sacrament presupune inițierea creștină, că nu poate fi primit decât de cei care au fost botezați și trăiesc deja viața harului. Nu este mai puțin adevărat că Euharistia întrece cu mult toate celelalte sacramente, prin excelenta sa și prin neasemănata ei demnitate, întrucât ea conține nu numai harul, ci pe Autorul harului.

2° Cele două aspecte ale Euharistiei. — Euharistia ni se înfățișează sub un dublu aspect. Ea este: sacrament și jertfă.

A. Ca SACRAMENT, Euharistia este: — a) prezența reală a lui Isus Hristos sub un semn exterior; și — b) unirea lui Isus Hristos, astfel ascuns sub slabe și smerite aparențe, cu sufletul creștin: unire intimă pe care o numim împărtășanie.

B. Ca JERTFĂ, Euharistia este unica și sublimă jertfă a cultului catolic. Isus Hristos a voit ca actul prin excelență al religiilor antice, adică jertfa, să fie înlocuit pentru totdeauna de un altul de mărime ideală, și a întemeiat jertfa Sfintei Liturghii.

3° Împărțirea subiectului. — De aici o împărțire întreită. Vom trata în cele trei lecțiuni care urmează: A. Despre Prezența reală. — B. Despre Euharistie socotită ca sacrament și despre împărtășanie. — C. Despre Euharistie socotită ca jertfă, sau despre jertfa Sfintei Liturghii.

(363) II. Dogma Prezenței reale.

1° Erori. — A. ÎNAINTE DE PROTESTANTISM, principalii potrivnici ai prezenței reale au fost: — a) docetiștii (veacul al II-lea), care, neadmițând natura omenească a lui Hristos, negau, prin aceasta, existența trupului Său în Euharistie; — b) Berengar din Tours (veacul al XI-lea), pentru care Euharistia nu era decât un simbol al lui Hristos. Condamnat de mai multe concilii, și-a retractat eroarea; — c) albigenzii și, după toată vraja, Wicleff.

B. SACRAMENTARII. — Teologii catolici numesc astfel pe toți protestanții Reformei care au rătăcit în privința dogmei prezenței reale.

— a) Unii, Zwingli, Oecolampadius din Basel, tâlcuind cuvintele: „Acesta este trupul Meu” prin: „Acesta închipuie trupul Meu, este figura trupului Meu”, au susținut că Euharistia nu era decât un simbol menit a reaprinde în inima credincioșilor credința în Hristos. — b) Alții, precum Calvin, au ținut calea de mijloc între luteranii care admiteau prezența reală și zwinglieni. Au voit să acorde un oarecare mod de prezență reală, dar n-au admis prezența trupească. Pentru ei, duhul lui Hristos se dă celui ce se împărtășește și îi comunică, dacă are credință, virtutea și puterea Sa, cam precum soarele trimite căldura și viața pământului pe care îl încălzește cu razele sale. — c) Anglicanii socotesc Euharistia ca un fel de mâncare duhovnicească a trupului lui Hristos prin mijlocirea credinței.

2° Dogma catolică. — Conciliul de la Trento a definit că: „în sacramentul Euharistiei sunt cuprinse cu adevărat, real și substanțial trupul și sângele împreună cu sufletul și dumnezeirea Domnului nostru Isus Hristos și, prin urmare, Hristos întreg.” Sess. XIII, cap. I, can. 1.

Această definiție afirmă două lucruri: — a) realitatea prezenței Domnului nostru. El este, într-adevăr, în Euharistie „cu adevărat”, nu în chip de figură și simbol; „real”, și nu numai în virtutea credinței sau a închipuirii noastre; „substanțial”, în însăși substanța Sa, și nu printr-o prezență numai virtuală, adică prin efectele pe care le produce acolo; — b) prezența întregii persoane a lui Hristos. Euharistia conține pe Hristos întreg, adică trupul și sângele Său, acel trup care, născut din Fecioara Maria, șade la dreapta Tatălui, precum și sufletul și dumnezeirea Sa, după cum vom explica mai jos.

Dogma, astfel definită, se sprijină pe mărturiile Sfintei Scripturi și ale Tradiției.

A. SFÂNTA SCRIPTURĂ. — a) Făgăduința Euharistiei. — Sfântul Ioan (VI, 26-70) ne redă un lung discurs în care Domnul nostru vestește în chip formal instituirea Sacramentului Euharistiei. Acest discurs, pe care este de trebuință a-l citi în întregime dacă vrem să ne facem o idee exactă, se poate împărți în trei părți principale. — Punctul întâi. Domnul nostru, adresându-se mulțimii care se îmbulzea în jurul Lui la Capernaum, a doua zi după minunea înmulțirii pâinilor, îi vorbește cam astfel: „Mă căutați din pricina pâinii pe care v-am dat-o; căutați mai degrabă pâinea vieții, pâinea cerului. Străduiți-vă să dobândiți nu hrana pieritoare, ci hrana care rămâne spre viața veșnică” (VI, 27). Dar unde se află această hrană, această pâine a vieții? La această întrebare, care trebuia să izvorască firesc din sufletul ascultătorilor, Isus se grăbește să răspundă că El Însuși este pâinea vieții, coborâtă din cer.

Punctul al doilea. Deoarece această pretindere de a veni din cer, pe când toți îi știu obârșia galileeană și îi cunosc părinții, stârnește murmure, Isus, departe de a se retracta, stăruiește și mai mult; și, după ce a așezat o comparație între mana și pâinea cerească pe care o face să se întrevadă, identifică această pâine cu trupul și sângele Său: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer; dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veac; iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu.” Nouă uimire a iudeilor, noi murmure; ei se întreabă între ei cum va putea omul acesta să le dea trupul să-l mănânce (VI, 52). Isus își reînnoiește afirmația: „Adevărat, adevărat vă spun: dacă nu mâncați trupul Fiului Omului și nu beți sângele Lui, nu veți avea viață în voi” (VI, 53).

Punctul al treilea. Isus își dezvoltă gândul. După ce a afirmat că El este pâinea vieții, că această pâine a vieții este trupul Său, adaugă: „Trupul Meu este cu adevărat hrană și sângele Meu este cu adevărat băutură” (VI, 55). Cuvinte atât de limpezi nu îngăduie sensul metaforic pe care li-l atribuie protestanții. Este, de altfel, de ajuns a ști în ce înțeles le-au primit ascultătorii. Dacă ar fi înțeles cuvintele lui Hristos în sens figurat, n-ar fi murmurat și mulți ucenici nu s-ar fi retras, aflând acest limbaj prea aspru și această făgăduință prea stranie. Pe de altă parte, dacă Domnul nostru ar fi voit să vorbească în sens figurat, nu ar fi omis să îndrepte neînțelegerea ascultătorilor. Departe de a o face, El repetă până la cinci ori „că trebuie să mănânce trupul Său și să bea sângele Său, dacă voiește cineva să aibă viață” (Ioan, VI, 53, 58). Este adevărat că expresia „a mânca trupul” are în limbile semitice o dublă semnificație: are sensul natural, sau înseamnă a face cuiva injurie, a-l acuza, a-l calomnia; însă al doilea sens este inadmisibil, căci ar fi ridicol să se pretindă că Isus ar impune ca datorie a-L calomnia. Trebuie, așadar, reținut primul sens: trupul Său este cel pe care îl făgăduiește; este Euharistia a cărei apropiată instituire o lasă să se întrevadă ascultătorilor.

b) Instituirea Euharistiei. — În ajunul morții Sale, Isus Hristos a împlinit făgăduința pe care o făcuse după minunea înmulțirii pâinilor. La Cina cea de Taină, în Joia Sfântă, Isus „a luat pâine, a binecuvântat-o, a frânt-o și a dat-o ucenicilor Săi zicând: Luați și mâncați: «Acesta este trupul Meu care se va da pentru voi».” Luând potirul și mulțumind, li l-a dat zicând: „Beți din acesta toți, căci acesta este sângele Meu, al alianței, care se varsă pentru mulți spre iertarea păcatelor.”

Acestea sunt cuvintele instituirii, redate cu mici deosebiri de trei evangheliști și de Sfântul Pavel. Nimic nu îngăduie a li se da un sens figurat: nici textul, nici împrejurările discursului.

1. Textul. Isus zice: „Acesta este trupul Meu; acesta este sângele Meu”, și nu: „Acesta înseamnă trupul Meu, înseamnă sângele Meu”. Pâinea și vinul nu sunt, de altfel, semne potrivite pentru a reprezenta trupul și sângele; nimănui nu-i va veni în minte să ia pâine și vin și să spună: această pâine și acest vin reprezintă persoana mea, trupul meu și sângele meu; luați-le în amintirea mea. Luther era atât de convins de acest lucru încât nu s-a putut opri să scrie: „Am sudat adesea mult ca să dovedesc că în Euharistie nu este decât pâine și vin; dar nu este chip să ies, textul Evangheliei este prea limpede.”
2. Împrejurările de persoane și de timp. — 1) De persoane. Apostolii, cărora Isus li se adresa, erau oameni simpli, neîn stare să prindă nuanțele și subtilitățile limbajului metaforic. A pretinde că Isus a întrebuințat artificii literare de neînțeles pentru ascultătorii Săi înseamnă a spune că voia să-i înșele, să-i facă victime, pe când, în trecut și în toate împrejurările de același fel, El le explicase întotdeauna Apostolilor parabolele pe care nu le înțelegeau sau al căror sens îl înțelegeau rău (vezi Ioan, IV, 32-34; VIII, 21-23; Marcu, XVI, 11; XIX, 24, 26). — 2) Împrejurarea de timp. Isus este în fața morții. El o știe; anunță chiar că unul dintre ei Îl va trăda. Este testamentul Său pe care voiește să-l lase ai Săi; Euharistia este moștenirea cea mai prețioasă pe care dorește să le-o lase. Cum să presupunem că își exprimă ultima voință într-o limbă ambiguă și supusă falsei interpretări? Dacă un tată, pe patul de moarte, zice fiului său: „Aceasta este casa pe care ți-o las”, cine ar putea susține că nu voiește să vorbească decât de chipul casei sale? Nu e nevoie a stărui mai mult; cuvintele Domnului nostru sunt prea nete pentru a putea însemna altceva decât prezența reală a trupului și sângelui Său și a întregii Sale persoane în Euharistie.

c) Mărturia Sfântului Pavel. — După ce a amintit cum Domnul nostru a instituit Euharistia, Sfântul Pavel, voind să îndrepte abuzurile strecurate în adunările creștine din Corint, nu se teme să le spună că: „Cel ce mănâncă pâinea sau bea potirul Domnului în chip nevrednic se face vinovat față de trupul și sângele Domnului” (I Cor., XI, 27). Acest cuvânt nu are înțeles decât dacă pâinea și vinul euharistic au devenit trupul și sângele lui Hristos, iar nu un simbol vag care doar amintește de El.

B. TRADIȚIA. — a) Mărturia Părinților Bisericii. — Ar fi ușor a desprinde din scrierile Părinților numeroase locuri care mărturisesc credința lor în Prezența reală în Euharistie. Iată însă câteva, alese dintre cei mai de seamă.

În veacul I, Sfântul Ignatie (mort în 107), ucenic al Sfântului Ioan, combate rătăcirea docetiștilor care „se feresc de Euharistie, pentru că nu recunosc că ea este trupul Mântuitorului nostru.”

În veacul al II-lea, Sfântul Iustin (mort în 165) scrie în întâia sa Apologie, adresată împăratului Antonin: „Noi nu luăm aceste lucruri ca pe o pâine obișnuită, nici ca pe o băutură comună; ci, precum prin cuvântul lui Dumnezeu Isus Hristos, Mântuitorul nostru, S-a făcut trup și sânge pentru mântuirea noastră, tot astfel am învățat că această hrană care hrănește trupul și sângele nostru este trupul și sângele acestui Isus întrupat, după ce a devenit Euharistie prin rugăciunea care cuprinde cuvintele Sale (cuvintele lui Isus).” Sfântul Iustin era conducătorul școlii catehetice din Roma; el reprezintă, așadar, credința Bisericii romane.

În veacul al III-lea, Tertullian (mort către 240) spune că: „trupul se hrănește din trupul și din sângele lui Hristos, pentru ca sufletul să se îngrășe din Dumnezeu.” Origen (mort în 254), comparând mana cu Euharistia, spune că cea dintâi nu era decât figura celei de-a doua și că trupul lui Hristos este o adevărată hrană.

În veacul al IV-lea, Sfântul Chiril al Ierusalimului (mort în 386) se exprimă cu nu mai puțină limpezime: „Sub aparența pâinii, El ne dă trupul Său; sub aparența vinului, El ne dă sângele Său; astfel, noi devenim purtători de Hristos, adică Îl purtăm pe Hristos în noi, deoarece primim în mădularele noastre trupul și sângele Său.”

În veacul al V-lea, Sfântul Ioan Gură de Aur (mort în 407) zice poporului din Antiohia: „Sunt unii care spun: «Aș fi voit să-L văd pe Isus Hristos, să-I privesc chipul, să-I ating hainele.»… Vi se dă cu mult mai mult, căci vi se îngăduie să-L vedeți pe El Însuși; și nu numai să-L vedeți, ci să-L mâncați, să-L atingeți și să-L primiți înlăuntrul vostru… Noi toți care ne împărtășim din acest trup și bem din acest sânge să nu uităm că pe Același pe Care Îngerii Îl adoră în cer îl mâncăm.”

Aceste mărturii sunt de ajuns pentru a arăta că, încă din primele veacuri ale creștinismului, Prezența reală era deja o dogmă necontestată.

b) Mărturie luată din Liturgii. — Textele liturgice, cu alte cuvinte, formulele și ceremoniile întrebuințate în administrarea acestui sacrament, sunt cu siguranță unul dintre cei mai buni martori ai credinței Bisericii asupra acestui subiect. Or, toate liturghiile vechi, latine ori grecești, ortodoxe ori schismatice, întrebuințează formule și rugăciuni care exclud în întregime sensul metaforic. Astfel, în liturghia Constituțiilor Apostolice, care înfățișează rânduiala Sfintei Liturghii la Antiohia în veacul al III-lea, episcopul numește pâinea consacrată pe care o împarte celor de față: „Trupul lui Hristos.” El spune după împărtășanie: „Primind prețiosul trup și prețiosul sânge al lui Hristos, să aducem mulțumire Aceluia care a binevoit să ne primească la împărtășirea de sfintele Sale taine.” Găsim cuvinte asemenea în liturghiile Sfântului Ioan Gură de Aur și ale Sfântului Ambrozie.

c) Mărturie luată din practica Bisericii primare. — 1. În primele veacuri ale Bisericii, disciplina arcanului sau legea secretului oprea pe credincioși să descopere păgânilor tainele credinței și, îndeosebi, pe aceea a Euharistiei; catehumenii înșiși trebuiau să treacă printr-o îndelungată inițiere înainte de a fi instruiți despre ea. Biserica voia astfel să evite calomniile păgânilor care, neînțelegând taina, îi învinuiau pe creștini că mănâncă trupul unui copil și beau sângele lui. Această disciplină ar fi cu totul de neînțeles dacă Biserica nu ar fi crezut în Prezența reală a lui Hristos în Euharistie; i-ar fi fost, într-adevăr, atât de lesne să-și reducă la tăcere adversarii răspunzându-le că pâinea euharistică nu este nicidecum trupul lui Hristos, ci numai simbolul sau figura.

2. Credincioșii trebuiau să adore Euharistia înainte de a o primi, martor fiind acest cuvânt al Sfântului Augustin: „Nimeni nu mănâncă acest trup fără a-l fi adorat mai înainte.” Cei dintâi creștini o înconjurau cu cele mai mari cinstiri, iar Tarcisius a preferat să moară decât să o dea mâinilor profane. Toate acestea nu s-ar explica în afara credinței în Prezența reală.

d) Dovadă luată din credința generală și statornică a Bisericii. — Argument numit de prescripție. — Înainte de erezia protestantă, credința Bisericii în dogma Prezenței reale fusese generală. În ciuda schismei lor, grecii continuau să împărtășească credința Bisericii catolice. Or, este limpede că, dacă dogma ar fi fost introdusă într-o zi oarecare de către Biserica latină, grecii ar fi găsit aici o prilejire excelentă de a o acuza de inovație și de schimbare. Această credință comună arată bine că dogma a fost admisă întotdeauna și ne vine de la Apostoli.

(364) III. Modul Prezenței reale.

Fiind dat adevărul Prezenței reale, se pune întrebarea care este modul ei. Cu alte cuvinte, trei întrebări se ridică asupra acestui punct: 1° Cum Se face Isus Hristos prezent în Euharistie? 2° În ce chip este El prezent? 3° Cât timp durează această prezență? Este Prezența reală permanentă? Vom răspunde acestor întrebări în cele trei paragrafe următoare.

(365) IV. Cum se face Prezența reală.

Conciliul de la Trento a definit că Prezența reală se face prin transsubstanțiere, adică Isus Hristos devine prezent în Sfânta Euharistie prin prefacerea întregii substanțe a pâinii în trupul Său și a întregii substanțe a vinului în sângele Său, prefacere care nu lasă să subziste decât aparențele pâinii și ale vinului (sess. XIII, can. 2).

Această definiție stabilește două lucruri: 1° faptul transsubstanțierii și 2° cum anume al transsubstanțierii.

1° Faptul transsubstanțierii. — Conciliul afirmă că are loc „prefacerea întregii substanțe a pâinii în trup și a întregii substanțe a vinului în sângele lui Isus Hristos.”

2° Cum anume al transsubstanțierii. — Substanța pâinii și a vinului este nimicită prin consacrare; nu mai rămâne nici pâine, nici vin, ci nu rămân decât aparențele. Prin urmare: — a) nici consubstanțiere, adică prezență simultană a celor două substanțe; — b) nici impanațiune, adică unire ipostatică a trupului lui Hristos cu substanța pâinii și a vinului, precum au susținut Luther și adepții lui. Isus nu a spus, într-adevăr: în aceasta, în această pâine sau cu această pâine este trupul Meu, ci: „Acesta este trupul Meu”, arătând prin aceasta că ceea ce ținea în mână era trupul Său și nu altceva. Fără îndoială, dacă ne uităm numai la ceea ce pot vedea ochii noștri, nimic nu pare schimbat și nu este nici o deosebire între pâinea și vinul de dinainte și de după consacrare; este, la vedere, aceeași pâine și același vin; aceeași întindere, aceeași greutate, aceeași culoare și același gust. Simțurile, neputincioase a prinde altceva decât fenomenele din afară, nu sesizează schimbarea. Și totuși substanța, adică acea ființă neapucată care stă la temelia lucrurilor și pe care observația nu o descoperă, a dispărut pentru a face loc unei alte substanțe. Aparențelor, sau, cum zic teologii, accidentelor pâinii și ale vinului, le corespunde de acum o realitate nouă: trupul și sângele lui Isus Hristos și nu mai substanța pâinii și a vinului. Dar această realitate numai credința ne-o descoperă.

(366) V. Cum este Domnul nostru în Euharistie.

Conciliul de la Trento a definit că Isus Hristos este prezent întreg sub fiecare specie și sub fiecare părticică a speciilor, după despărțirea lor (sess. XIII, can. 3).

Această definiție, îndreptată împotriva erorii lui Luther și, în general, a utraquiștilor care susțineau necesitatea împărtășaniei sub ambele specii, stabilește: 1° prezența lui Hristos întreg sub fiecare specie; 2° prezența Sa sub fiecare părticică a speciilor, când au fost despărțite.

1° Prezența lui Hristos întreg sub fiecare specie. — a) Cuvintele consacrării prefac pâinea în trupul și vinul în sângele lui Isus Hristos. Dar, fiindcă Hristos înviat este de acum viu și nemuritor, sângele Său nu mai poate fi despărțit de trupul Său, și unde este trupul Său, acolo este și sufletul Său. — b) Pe de altă parte, deoarece natura Sa omenească și natura Sa dumnezeiască sunt nedespărțite din pricina unirii ipostatice, prezența trupului Său sau a sângelui Său implică prezența dumnezeirii Sale: este deci Hristos întreg, om și Dumnezeu, Care este prezent sub fiecare specie.

2° Prezența lui Hristos întreg sub fiecare părticică a speciilor. — Nu este prezent acolo, se înțelege bine, în chipul substanțelor materiale, care, alcătuite din părți alăturate, cer un loc deosebit în spațiu și presupun, prin urmare, o oarecare întindere; modul de a fi al trupului euharistic poate fi asemănat, cu toate deosebirile care îl caracterizează, cu acela al unei substanțe spirituale, precum sufletul în trup, care constă în a fi întreg în întreg și întreg în fiecare parte.

Tot ceea ce cade sub simțurile noastre trebuie deci atribuit accidentelor pâinii și ale vinului — fiindcă numai accidentele sunt observabile — și nu trupului lui Hristos Însuși. Prin urmare, dacă se împarte ostia, trupul lui Hristos nu se împarte; El rămâne întreg în fiecare dintre părți. El nu suferă nici unul dintre accidentele de care speciile sacramentale pot fi obiect: astfel, dacă s-ar arunca o ostie în noroi, dacă s-ar profana prin nedemne batjocuri, nelegiuiții care ar săvârși asemenea infamii ar păcătui greu, dar trupul lui Hristos nu ar suferi nici o atingere și nici o întinare.

Observație. — Chiar înainte de despărțirea părticelelor, fiecare dintre ele conține tot trupul și tot sângele lui Isus Hristos. Totuși, conciliul, voind să se așeze numai pe punctul de vedere practic, a definit doar că, după despărțire, fiecare părticică conține pe Hristos întreg.

(367) VI. Permanența Prezenței reale.

Conciliul de la Trento a definit că Isus Hristos este în sacramentul Euharistiei nu numai în timpul întrebuințării, când este primit, ci este acolo înainte și după întrebuințare și atât timp cât speciile înseși subzistă (sess. XIII, can. 4).

Această definiție osândea rătăcirea luteranilor, dintre care unii (Bucer) susțineau că Hristos nu este prezent decât în timpul întrebuințării, iar alții (Chemnitz) admiteau prezența Sa de la consacrare până la împărtășanie, dar nu și după aceea.

Definiția conciliului stabilea două lucruri: 1° permanența Prezenței reale și 2° condițiile acestei permanențe.

1° Permanența lui Hristos sub specii. — Când Domnul nostru a rostit aceste cuvinte: „Luați și mâncați, acesta este trupul Meu”, pâinea s-a prefăcut îndată în trupul Său, iar prezența Sa sub specii a rămas până la împărtășania Apostolilor; altminteri ar trebui să se susțină lucrul acesta straniu că pâinea ar fi devenit trupul lui Hristos în momentul cuvintelor consacrării, apoi s-ar fi prefăcut iarăși în pâine, și în cele din urmă s-ar fi schimbat din nou în trupul Său în clipa împărtășaniei: ipoteză ridicolă și inadmisibilă.

Permanența Prezenței reale a fost, de altfel, întotdeauna parte din credința creștină. Încă din primele veacuri se păstra Euharistia în biserici și se ducea bolnavilor. În vremea persecuțiilor, credincioșii o luau în casele lor, pentru a se putea împărtăși singuri.

2° Condițiile permanenței. — Prezența reală durează atâta vreme cât subzistă speciile pâinii și ale vinului. Dacă, prin urmare, speciile s-ar altera, s-ar strica, s-ar descompune, Isus Hristos nu ar mai rămâne prezent. Pricina este că, pentru Euharistie, ca și pentru celelalte sacramente, semnul sensibil este o condiție necesară. De aici urmează că, dacă semnul nu mai este acela care a fost rânduit prin însăși instituirea, nu mai există materia cerută pentru a constitui sacramentul.

(368) VII. Consecințele permanenței Prezenței reale.

Permanența Prezenței reale atrage după sine trei consecințe: 1° datoria cultului; 2° datoria vizitei la Preasfântul Sacrament; 3° ducerea Euharistiei la bolnavi.

1° Datoria cultului. — După Conciliul de la Trento, „în Sfânta Euharistie trebuie să fie adorat Hristos, Fiul cel Unic al lui Dumnezeu, cu un cult de latrie, să fie cinstit printr-o solemnitate exterioară, să fie purtat în procesiuni și să fie expus public adorării poporului.” (Sess. XIII, can. 6.)

Prin aceste cuvinte, conciliul stabilește două lucruri: — a) dreptul lui Hristos în Euharistie la cultul de latrie. El are drept la acest cult în Euharistie, fiindcă este Fiul cel Unic al lui Dumnezeu; — b) formele acestui cult. Se cuvine a cinsti pe Hristos prin solemnitați exterioare. În consecință, Biserica a rânduit: — 1. sărbătoarea Trupului lui Hristos, numită și Sărbătoarea Preasfântului Sacrament și Sărbătoarea lui Dumnezeu; — 2. procesiunile în cinstea Sa; — 3. expunerea Preasfântului Sacrament; — 4. Adorația perpetuă, care are drept scop a cinsti, în orice ceas al zilei, pe Dumnezeul ascuns al Euharistiei și a repara ocările ce I se aduc.

2° Datoria vizitei la Preasfântul Sacrament. — După cultul solemn și public despre care s-a vorbit, cuviința și evlavia cer să aducem Preasfântului Sacrament un cult privat și cu totul lăuntric, să-I ducem adesea omagiul inimilor noastre și să ne apropiem de El ca de un prieten care nu cere decât să ne audă glasul, să asculte cererile noastre și să împlinească dorințele noastre.

3° Ducerea Euharistiei la bolnavi. — Dacă Isus a voit să rămână între noi pentru a primi adorările noastre și a Se face confesorul sufletelor noastre, cu atât mai mult este acolo pentru a merge la aceia care nu pot veni la El și la aceia care au mai multă trebuință de mângâierile Sale, fiindcă suferă. De aceea, Conciliul de la Niceea poruncea încă de pe atunci să li se acorde celor ce sunt pe moarte harul împărtășaniei, ca să nu fie lipsiți de cel din urmă și de cel mai necesar dintre viatice. Biserica a stăruit întotdeauna în această rânduială și a sprijinit-o prin multe prescripții.

(369) VIII. Taina Prezenței reale înaintea rațiunii.

Raționaliștii, care resping dogma Prezenței reale ca fiind potrivnică rațiunii, îi aduc multe obiecții. Cele două principale sunt luate: — a) din prezența deodată a trupului lui Hristos în cer și în ostiile consacrate; și — b) din raporturile substanței cu accidentele ei.

Întâia obiecție. — Este absurd, zic ei, a pretinde că același trup poate fi de față în mai multe locuri în același timp. Trupul lui Isus Hristos nu poate, deci, să se afle deodată în cer și sub speciile euharistice.

Răspuns. — Este vădit că un trup material, întins, mărginit și încadrat de spațiu, nu poate fi în mai multe locuri; dar modul prezenței sacramentale a lui Isus Hristos sub speciile euharistice este cu totul deosebit de modul obișnuit al prezenței naturale a trupurilor. Trupul slăvit al Domnului nostru devine prezent sub specii fără a Se mișca, fără a-Și schimba locul, prin însăși transsubstanțierea pâinii și a vinului; El devine prezent după chipul substanței, nu după chipul întinderii, și fără a ocupa vreun spațiu. Fără îndoială, acest mod de prezență este tainic și nu stă la îndemâna minții noastre; dar mintea nu poate afirma că împreuna-prezență a trupului lui Hristos în cer și sub speciile euharistice ar fi o absurditate.

A doua obiecție. — Substanța, mai zic raționaliștii, nu poate fi despărțită de accidentele sale. A suprima substanța înseamnă a suprima în același timp accidentele care depind de ea. Prin urmare, transsubstanțierea este o imposibilitate.

Răspuns. — Pentru a afirma că despărțirea substanței de accidente este un lucru cu neputință, ar trebui cunoscută în adânc natura lor lăuntrică. Or, după părerea celor mai mari oameni de știință, cel puțin unul dintre cei doi termeni ne scapă: nimeni nu poate spune cu precizie ce este substanța. „Știința noastră, a zis Newton, se mărginește să vadă figuri și culori, să atingă suprafețe, să miroasă miresme; dar cât despre a spune ce este lăuntric în substanță, nu putem.” Dar dacă ignorăm esența lăuntrică a substanței, nu avem dreptul să susținem că nedezlipirea este una dintre însușirile ei.

Mai mult încă, aparențele sunt mai degrabă în favoarea separabilității. Dacă luăm, de pildă, un om de patruzeci de ani, nu mai găsim nimic în înfățișarea lui care să amintească de copilul de cinci ani. Totul pare schimbat în el; trupul lui n-a păstrat nici una dintre moleculele care îl alcătuiau în acel trecut îndepărtat și, cu toate acestea, omul acesta are totdeauna conștiința că este aceeași persoană. Natura a făcut deci o lucrare pe care nu o înțelegem; ea a desprins, într-un fel, calitățile exterioare de substanța omenească, păstrând totuși substanța însăși neatinsă și neschimbată. De ce n-ar putea Dumnezeu să facă tot atât și mai mult decât natura? De ce n-ar putea El să despartă substanța de accidente? Și, pe de altă parte, dacă este adevărat, precum a pretins Leibniz, că substanța este o forță, de ce n-ar putea Dumnezeu să se pună în locul forței care susține accidentele pâinii și ale vinului?

Că raționaliștii să spună că dogma Prezenței reale este neînțeleasă, că este mai presus de rațiune, fie; suntem de aceeași părere și nu avem, mai mult decât ei, pătrunderea tainelor; dar să meargă mai departe și să declare că dogma este contradictorie, aceasta este un lucru pe care le este cu neputință să-l dovedească.

Concluzie practică.

1° Să fie întâiul nostru act înaintea Euharistiei un act de credință. Nici o taină nu pare la început mai tulburătoare pentru rațiunea noastră. Un Dumnezeu care Se ascunde sub puțină pâine: ce minune! Dar nu există minuni care să întreacă înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu: înțelepciunea Sa de a le cugeta și puterea Sa de a le împlini.

2° După actul de credință, actul de încredere. „Oare nu putem toate în Acela care ne întărește?” (Filip., IV, 13).

3° Apoi, iubirea. Euharistia este cu adevărat marea taină a iubirii. A rămâne totdeauna lângă cei ce vă sunt dragi, a se jertfi pentru ei, a se uni cu ei: iată întreita dorință a oricărei iubiri. Ceea ce pentru om este un vis steril și neputincios, Dumnezeu putea să-l împlinească și l-a împlinit.

4° Umilința. Ce lecție de umilință ne dă Domnul nostru în Euharistie, în acest sacrament în care Se nimicește și Se coboară mai mult decât în Întruparea Sa și pe Cruce, fiindcă ascunde, sub aparențele pâinii și ale vinului, nu numai dumnezeirea Sa, ci și omenirea Sa!

„In cruce latebat sola Deitas
Sed hic latet simul et humanitas” (Sf. Toma).

5° A face vizite dese Preasfântului Sacrament și a lua parte la procesiuni etc.

LECTURI. 

1° Minunea înmulțirii pâinilor și făgăduința Euharistiei (Ioan, VI). 2° Instituirea Euharistiei (Mat., XXVI, 26-28; Marcu, XIV, 22-24; Luca, XXII, 19, 20; I Cor., XI, 23-25).

TEME SCRISE.

1° Sunt Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Sfântul Duh împreună cu Dumnezeu Fiul în Euharistie? 2° Este Isus Hristos prezent într-o părticică ce nu s-ar putea vedea decât la microscop? 3° Este Domnul nostru tot atât de real prezent în ostie precum era în ieslea din Betleem ori pe cruce? Este El acolo în același chip? 4° Ce deosebire este între Euharistie și imaginile Domnului nostru?