• I. 1° Ce este viața supranaturală? 2° Ce este harul? 3° Care sunt cele două feluri de haruri? 4° Pentru ce se numește unul actual, iar celălalt habitual? 5° Cum se împarte lecția?
• II. 1° Ce este harul actual? 2° Care sunt speciile lui?
• III. 1° Care sunt adversarii doctrinei Bisericii despre har? 2° Formulați, în câteva propoziții, după doctrina catolică, ceea ce omul nu poate face fără har și ceea ce poate face fără har.
• IV. 1° Cum distribuie Dumnezeu harul? 2° Ce haruri dă El celor drepți? 3° Păcătoșilor? 4° Necredincioșilor? 5° Copiilor care mor fără Botez?
• V. 1° Care este eroarea predestinațienilor cu privire la împăcarea harului cu libertatea? 2° Harul eficace suprimă libertatea? 3° Care este natura harului eficace și a harului suficient, după sistemul tomist și după sistemul molinist? 4° Suntem datori să cooperăm cu harul?
• VI. Ce este harul habitual?
• VII. 1° Ce este îndreptățirea? 2° Ce dispoziții cere ea la adulți? Expuneți asupra acestui punct eroarea protestantă și doctrina catolică. 3° Care este natura îndreptățirii după protestanți? 4° Care este ea după doctrina catolică? 5° Se poate ști cu o certitudine absolută că cineva este în stare de har? 6° Harul este susceptibil de sporire? 7° Harul îndreptățirii este pierzător? 8° Poate fi redobândit?
• VIII. Care sunt efectele harului sfințitor?
• IX. 1° Ce este meritul? 2° Care sunt speciile lui? 3° Care îi este temelia?
• X. 1° Care sunt condițiile meritului de dreptate? 2° Și ale meritului de cuviință?
• XI. 1° Care este obiectul meritului? 2° Care îi este măsura? 3° Se pot pierde și recâștiga meritele?

(314) Termeni.

Har, a) În limbajul obișnuit, cuvântul „har” înseamnă: — 1. o favoare acordată cuiva, fără merit din partea sa; sau — 2. o calitate care face pe cineva plăcut.

b) În limba teologică, cuvântul har înseamnă tot favoare, dar dar supranatural care vine de la Dumnezeu.

Notă. — A. Pentru a înțelege bine această lecție, puțin dificilă, este de mare însemnătate să se facă bine deosebirea între cuvintele natural și supranatural, viață naturală și viață supranaturală, scop natural și scop supranatural, ordine naturală și ordine supranaturală.

Natural și supranatural. A se vedea pentru lămurirea acestor cuvinte nr. 64 (fasc. I).

Viață naturală. Viață supranaturală. A se vedea nr. 315.

Scop natural. Ordine naturală. Scopul cel din urmă al omului, ca făptură rațională, este Dumnezeu: omul, într-adevăr, năzuiește la fericirea supremă, iar Dumnezeu singur poate fi acest bine; dar, prin însăși natura sa de ființă finită, el nu poate cunoaște pe Dumnezeu, ființă infinită, într-un mod imediat: acesta este scopul său natural și ordinea naturală a lucrurilor.

Scop supranatural. Ordine supranaturală. A vedea pe Dumnezeu față către față, descoperit, și nu prin mijlocirea creaturilor, este un scop care depășește cerințele naturii omenești: acesta este un scop supranatural care alcătuiește o nouă ordine de lucruri: ordinea supranaturală.

DEZVOLTARE

(315) I. Viața supranaturală. Harul.

1° Viața supranaturală. — Înțeleasă în sensul strict al cuvântului, viața supranaturală este viața care este mai presus de orice natură creată sau posibilă; este viața dumnezeiască ce înflorește în Tatăl, în Fiul și în Sfântul Duh. Dar această viață dumnezeiască, nimic nu poate împiedica pe Dumnezeu să ne-o dea cu dărnicie și să ne-o împărtășească, cel puțin într-o anumită măsură.

Înțeleasă în sensul larg al cuvântului și cu privire la om, viața supranaturală este această participare la viața dumnezeiască pe care Dumnezeu a dăruit-o omului dintâi (nr. 65), pe care acesta a pierdut-o prin păcatul strămoșesc (nr. 68), dar pe care Dumnezeu a binevoit să ne-o redea prin Răscumpărarea lui Cristos (nr. 102).

Totuși, viața supranaturală, fiind o participare la viața intimă a lui Dumnezeu, este un scop supranatural care nu poate fi dobândit decât prin mijloace supranaturale, căci orice mijloc trebuie să fie potrivit scopului. Or, mijlocul de care Dumnezeu se slujește pentru a vărsa în noi ceva din viața Sa proprie, pentru a altoi viața dumnezeiască pe viața noastră naturală și a ne pregăti pentru slava cerului, se numește har.

2° Harul. — A. DEFINIȚIE. — Harul este un dar supranatural pe care Dumnezeu ni-l acordă, pentru meritele lui Isus Cristos, ca mijloc de a ne conduce la viața veșnică.

Harul este: — a) un dar. Cine zice dar, zice lucru gratuit. Or, vom vedea că harul este de caracter supranatural și că, prin aceasta, depășește cerințele naturii noastre: nu poate fi, așadar, decât un dar; — b) supranatural. Harul este în corelație cu slava cerului: harul este mijlocul, cerul este scopul. Or, nici o creatură, am spus (314), nu are drept la fericirea cerului. Dar dacă nu are drept la scop, cum ar avea drept la mijloc? De aici urmează că harul, adică mijlocul de a ajunge la cer, este nu numai un dar, ci un dar supranatural; — c) pe care Dumnezeu ni-l acordă. Harul fiind o participare la viața dumnezeiască, se înțelege de la sine că numai Dumnezeu poate să ne împărtășească ceea ce nu aparține decât Lui; — d) pentru meritele lui Isus Cristos. La început, Dumnezeu a dăruit această viață supranaturală primilor noștri părinți; dar, după căderea lor, nu a acordat-o urmașilor lui Adam și ai Evei decât în vederea meritelor lui Isus Cristos, care, în acest scop, s-a oferit pe Cruce, ca Răscumpărător și restaurator al dreptății primitive; — e) ca mijloc de a ne conduce la viața veșnică. Nu se ajunge la fericirea Cerului decât printr-un singur mijloc; și acest mijloc, supranatural ca și scopul la care duce, este harul. În afara harului, este cu putință să facem fapte bune și vrednice de laudă, dar nu este nici una care să fie în ordinea mântuirii.

B. SPECII. — Din punctul de vedere al naturii și al efectelor, se cuvine a deosebi două feluri de haruri: — a) harul actual, și — b) harul habitual. Cel dintâi este trecător, pe când cel de-al doilea este permanent și sălășluiește în sufletul nostru; ceea ce îndreptățește cele două numiri deosebite, cele două expresii „actual” și „habitual” fiind opuse una alteia și desemnând, cea dintâi, un har trecător („actualis” actual, „actus” act) și cea de-a doua, o deprindere, cum spun teologii, în sensul etimologic al cuvântului („habitus” stare), o stare proprie sufletului.

Împărțirea Lecției. — Vom vorbi despre aceste două feluri de haruri. Apoi vom avea un al treilea punct de studiat. Deoarece harul, atât actual cât și habitual, este singurul mijloc de a câștiga fericirea Cerului, ne vom întreba dacă este cu putință să-l merităm. Lecția va cuprinde, așadar, trei articole: 1° Despre Harul actual; 2° Despre Harul habitual; 3° Despre Merit.

Article I. — Despre Harul actual.

(316) II. Harul actual. Definiție. Specii.

1° Definiție. — Harul actual este un ajutor trecător pe care Dumnezeu îl dă sufletului, pentru a-l ajuta să evite răul și să facă binele în ordinea mântuirii.

Harul actual este: — a) un ajutor trecător. El este un har al clipei, dat în vederea unui act, și nu este o calitate inerentă sufletului; — b) pe care Dumnezeu îl dă sufletului, sau, dacă vrem, facultăților sufletului. — 1. Ori este o luminare a minții: ca o rază de lumină care ne luminează inteligența și face să strălucească adevărul înaintea ochilor noștri. Nu este o revelație, în sensul strict al cuvântului, căci, deși ne ajută să descoperim și să cunoaștem mai bine un adevăr de credință, nu ne învață lucruri necunoscute tuturor. — 2. Ori este o impulsie, o mișcare a voinței. Prin harul actual, voința este îndrumată pe calea mântuirii; ea este, ca să zicem așa, împinsă pe această cale, și, dacă nu se împotrivește acestei influențe, primește puteri supranaturale care o îmbărbătează și o sprijină. — c) Pentru a-l ajuta să evite răul și să facă binele în ordinea mântuirii. Fie că luminează mintea noastră, fie că atinge inima noastră, harul actual are întotdeauna scopul de a ne abate de la rău, adică de la păcat, și de a ne împinge spre bine și spre fapte de mântuire.

2° Specii. — Harul actual primește nume diferite, după aspectul sub care îl privim.

A. Din punctul de vedere al MODULUI, harul este: — a) lăuntric, când Dumnezeu lucrează direct asupra inteligenței și asupra voinței noastre: gânduri bune, dorințe sfinte, hotărâri pioase; — b) dinafară, când Dumnezeu lucrează indirect asupra noastră spre a ne sfinți: predici, exemple bune, influențe mântuitoare, educație creștină, întâmplări fericite care împing sufletul nostru la bucurie, la încredere și la speranță, sau nenorociri și lovituri care aruncă tulburare în suflet, îl duc la cugetare și la întoarcere.

B. Din punctul de vedere al MOMENTULUI când lucrează, harul actual este: — a) prevenitor sau antecedent sau excitant, dacă, mergând înaintea exercițiului voinței noastre, ne îndeamnă la bine; — b) concomitent sau ajutător, dacă însoțește actul nostru și ne ajută în împlinirea binelui; — c) subsecvent, dacă urmează actului nostru și întărește voința noastră în bine.

C. Din punctul de vedere al efectelor, harul este: — a) suficient, când, deși dă putința de a face binele, nu este urmat de efect; — b) eficace, când este urmat de efect.

(317) III. Necesitatea Harului actual.

1° Erori. — Se pot împărți adversarii doctrinei catolice despre har în două grupuri: primul, sub pretextul de a păstra liberul arbitru, exagerează puterile naturii noastre și tăgăduiește necesitatea harului sau îi acordă prea puțină influență; al doilea, dimpotrivă, exagerează slăbiciunea noastră naturală și influența harului.

A. În PRIMUL GRUP intră pelagienii, semipelagienii și raționaliștii. — a) Pelagienii, numiți astfel după conducătorul lor, călugărul PELAGIU, care a trăit în veacul al V-lea, tăgăduiau transmiterea păcatului strămoșesc și, de aici, necesitatea Botezului și a harului, socotind, de altfel, că omul, înzestrat cu liberul arbitru, este în stare să biruie ispitele și să păzească poruncile. — b) Semipelagienii, deși admiteau necesitatea harului pentru mântuire, pretindeau că omul îl poate merita. Această doctrină, învățată de CASIAN, întemeietorul unei mănăstiri la Marsilia, a fost condamnată de Conciliul din Orange în 529. — c) Raționaliștii tăgăduiesc scopul supranatural al omului, păcatul strămoșesc și, prin urmare, nevoia de har, omul fiind capabil, prin propriile puteri, să-și atingă destinul.

B. În AL DOILEA GRUP intră protestanții, baianiștii și janseniștii. — a) După protestanți (LUTHER, CALVIN), natura omenească, stricată prin păcatul strămoșesc și lipsită de liberul arbitru, face în chip necesar răul, după cum omul îndreptățit, sub stăpânirea harului, face în chip necesar binele. — b) După baianiști (BAÏUS, profesor de Sfânta Scriptură la Facultatea din Louvain în veacul al XVI-lea), nu este de făcut deosebire între ordinea naturală și ordinea supranaturală: harul și slava fac parte integrantă din natura omenească, întocmai precum ochii și urechile fac parte din trup și precum rațiunea aparține sufletului. Rezultă că, prin păcatul strămoșesc, omul a fost vătămat în chip esențial în natura sa și că, de acum înainte, este incapabil de orice faptă bună fără harul sfințitor. — c) Janseniștii. JANSÉNIUS, în cartea sa Augustinus, a reînnoit aproape erorile lui Luther și ale lui Baïus. După el, nici un har nu este dat înainte de harul credinței: de unde urmează că faptele necredincioșilor și, în general, ale celor ce nu sunt îndreptățiți, nu pot fi moralmente bune.

2° Doctrina catolică. — Doctrina Bisericii, definită de Conciliul din Trento, statornicește adevărul împotriva acestor două grupuri de adversari: ÎMPOTRIVA PRIMULUI GRUP, ea definește ceea ce omul nu poate face fără har.

Întâia propoziție. — Fără har, omul căzut și încă neîndreptățit nu poate face nimic în ordinea mântuirii. Conciliul din Trento, sess. VI, can. 3. Harul este necesar pentru începutul, ca și pentru creșterea credinței, pentru începutul și desăvârșirea faptelor bune, într-un cuvânt, pentru începutul și împlinirea mântuirii noastre.

Această propoziție, care este de credință, se sprijină: — A. PE SFÂNTA SCRIPTURĂ. — a) Mărturia Domnului nostru. „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă Tatăl Meu, Care M-a trimis, nu-l atrage.” (Ioan, VI, 44). Harul este, așadar, necesar pentru începutul credinței. Tot astfel și pentru faptele bune. „Precum mlădița, zice Domnul nostru, nu poate de la sine să aducă rod, dacă nu rămâne unită cu vița, tot astfel nici voi nu puteți, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne în Mine și în care rămân Eu aduce mult rod, căci, despărțiți de Mine, nu puteți face nimic.” (Ioan, XV, 4, 5). — b) Mărturia sfântului Pavel. „Ce ai tu pe care să nu-l fi primit?” (I Cor., IV, 7). „Nu suntem în stare să cugetăm de la noi înșine nici un gând bun, ca venind de la noi; ci Dumnezeu este Cel ce ne face în stare.” (II Cor., III, 5). „Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt, și harul Lui către mine n-a fost zadarnic.” (I Cor., XV, 10). „Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și voința și lucrarea, după bunăvoința Sa.” (Filip., II, 13). „Suntem îndreptățiți în dar, prin har, prin Răscumpărarea care este în Isus Cristos.” (Rom., III, 24). Din aceste texte rezultă, pe de o parte, că avem nevoie de concursul lui Dumnezeu, adică de har, pentru faptele ce privesc mântuirea noastră, și, pe de altă parte, că harul este în chip esențial gratuit și nu este rodul faptelor noastre; altminteri harul n-ar mai fi har. (Rom., XI, 6).

B. PE RAȚIUNE. — Mijloacele trebuie întotdeauna să fie potrivite scopului. Or, mântuirea este, precum s-a spus, de ordin supranatural: ea depășește facultățile ființei noastre. Mijloacele care duc la ea trebuie, deci, să fie și ele de același ordin, adică supranaturale, și nu pot fi astfel decât sub influxul harului.

A doua propoziție. — Fără ajutorul harului, omul căzut nu poate împlini, vreme îndelungată, toată legea naturală, nici nu poate birui toate ispitele grele. Desigur, anumite porunci mai ușoare ale legii naturale, o poruncă, chiar grea, luată singură, pot fi împlinite, și mai multe ispite grele pot fi biruite fără har. Neputința privește numai păzirea deplină a legii naturale și biruința deplină asupra tuturor ispitelor, pe o întindere mare de timp.

Această propoziție, care este sigură, se sprijină: — A. PE SFÂNTA SCRIPTURĂ. „Vegheați și rugați-vă, îndeamnă Domnul nostru, ca să nu intrați în ispită.” (Mat., XXVI, 41). „Căci știu, zice sfântul Pavel, că binele nu locuiește în mine, adică în trupul meu; a voi este la îndemâna mea, dar a săvârși nu. Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci fac răul pe care nu-l voiesc… Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de acest trup al morții? Harul lui Dumnezeu, prin Domnul nostru.” (Rom., VII, 18-24). Aceste cuvinte arată bine că omul căzut nu poate, fără har, birui toate greutățile de care este împresurat.

B. PE MĂRTURIA CONȘTIINȚEI ȘI A ISTORIEI. — Conștiința ne spune că natura omenească, așa cum este, nu este în stare de un efort neîntrerupt vreme îndelungată; iar istoria ne adeverește că legea naturală a fost călcată chiar de cei mai înțelepți și mai vestți dintre cei vechi, precum Socrate, Platon, Aristotel.

A treia propoziție. — Dreptul are nevoie de harul actual pentru a stărui multă vreme în starea de har sfințitor. Această propoziție, care este de credință, se sprijină pe numeroase texte din Sfânta Scriptură, îndeosebi pe acelea pe care le-am văzut în propoziția de mai sus, și pe mărturia conștiinței, care ne arată cât de anevoioasă este practica binelui.

A patra propoziție. — Dreptul nu poate, fără un privilegiu special, să evite, de-a lungul întregii vieți, toate păcatele, chiar veniale. Acest privilegiu a fost cu siguranță acordat Sfintei Fecioare. Propoziția a fost astfel definită de Conciliul din Trento: „Dacă cineva spune că omul, odată îndreptățit, poate, în toată viața sa, să evite toate păcatele, chiar veniale, fără un privilegiu special al lui Dumnezeu, precum Biserica crede despre Preasfânta Fecioară, să fie anatema.” (Sess. VI, can. 23).

Propoziția se sprijină pe numeroase texte din SFÂNTA SCRIPTURĂ. „Nu este om care să nu păcătuiască.” (II Paralip., VI, 36). „Dreptul va cădea de șapte ori pe zi și se va ridica.” (Prov., XXIV, 16). „Toți greșim în multe.” (Iac., III, 2).

A cincea propoziție. — Perseverența finală este un dar deosebit al lui Dumnezeu.

Perseverența finală constă în coincidența morții cu starea de har. Desigur, cel îndreptățit poate, cu haruri obișnuite, să păzească legea și să evite păcatul de moarte; dar, fiindcă întotdeauna rămâne primejdie de cădere, trebuie recunoscut că, dacă Dumnezeu îl cheamă la Sine în clipa când este în stare de har, acesta este un mare dar, un har special.

ÎMPOTRIVA AL DOILEA GRUP de adversari, care exagerează rolul harului, doctrina catolică statornicește ceea ce omul poate face fără har.

Întâia propoziție. — Omul căzut poate, înainte de îndreptățire, să cunoască adevăruri din ordinea naturală și să săvârșească fapte moralmente bune. Articol de credință definit de Conciliul din Trento, sess. VI, can. 7, împotriva luteranilor și a calviniștilor.

Această propoziție se sprijină: A. PE SFÂNTA SCRIPTURĂ. — a) Dumnezeu grăiește astfel păcătoșilor: „Fiule, ai păcătuit? Nu mai face; ci roagă-te pentru păcatele trecute.” (Ecleziasticul, XXI, 1). „Întoarceți-vă către Mine, zice Domnul către poporul iudeu, și Mă voi întoarce către voi.” (Zah., I, 3). — b) Vorbind despre păgâni, sfântul Pavel declară că ei sunt „fără cuvânt de apărare, fiindcă, deși L-au cunoscut pe Dumnezeu (prin rațiune), nu L-au slăvit ca Dumnezeu.” (Rom., I, 21). Or, chemările lui Dumnezeu către păcătoși și mustrările sfântului Pavel către păgâni ar fi de neînțeles dacă nu ar fi cu putință a săvârși fapte moralmente bune în afara harului.

B. PE RAȚIUNE. — Pentru ca o faptă să fie moralmente bună, este de ajuns să fie cinstită sub raportul obiectului, al scopului și al împrejurărilor (nr. 161). Or, cine ar îndrăzni să susțină că necredincioșii nu pot săvârși asemenea fapte, de pildă, a face milostenie din pură bunătate?

A doua propoziție. — Nu toate faptele necredincioșilor sunt păcate și virtuțile filosofilor nu sunt vicii, precum pretindea BAIUS. Se poate chiar merge mai departe și trebuie să se spună că necredința negativă, adică necredința celor ce nu au avut și nu au putut avea cunoștință de revelație, nu este vinovată, fiindcă izvorăște din neștiință fără voie: „Cum, zice sfântul Pavel, vor chema pe Domnul dacă nu cred în El? Și cum vor crede în El dacă nu au auzit despre El?” (Rom., X, 14).

(318) IV. Împărțirea Harului.

Fiind dat, pe de o parte, că mântuirea nu se poate face fără har, iar pe de altă parte, că harul este un dar cu totul gratuit, este de mare însemnătate să se știe cum îl împarte Dumnezeu. Punctele principale ale doctrinei catolice se pot cuprinde în următoarele propoziții:

Propoziție generală. — „Dumnezeu voiește mântuirea tuturor oamenilor.” (I Tim., II, 4). El le dă, deci, tuturor haruri suficiente.

Dacă Dumnezeu, impunând oamenilor porunci, nu le-ar da totodată harurile trebuincioase pentru a le putea păzi, ar cere imposibilul. Or, o asemenea ipoteză repugnă înțelepciunii și bunătății Creatorului. „Dumnezeu nu poruncește imposibilul, zice Conciliul din Trento, ci, poruncind, îndeamnă și să faci ceea ce poți și să ceri ceea ce nu poți.” Totuși, dacă Dumnezeu acordă tuturor haruri suficiente, nu urmează de aici că le împarte tuturor aceleași haruri. Orice dătător este stăpân pe darurile sale, iar cei îndatorați nu au a cârti fiindcă unii sunt mai bine împărțiți decât alții. În această împărțire gratuită a harului vom vedea cum lucrează Dumnezeu cu patru categorii de persoane: cei drepți, păcătoșii, necredincioșii, copiii.

1ere Propoziție. — Celor drepți Dumnezeu le dă haruri cu adevărat suficiente pentru a împlini toate preceptele și a rezista ispitelor. De credință, Conciliul din Trento, sess. VI, can. 18, împotriva lui Luther, Calvin și Jansénius. Această propoziție se sprijină, între altele, pe acest text al sfântului Pavel: „Dumnezeu este credincios; El nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre, ci va face să aveți folos din ispită, ca să puteți stărui.” (I Cor., X, 13).

2a Propoziție. — Tuturor păcătoșilor Dumnezeu le acordă haruri suficiente ca să poată face pocăință.

Această propoziție, care este sigură, se sprijină pe numeroase texte ale SFINTEI SCRIPTURI. — a) Vechiul Testament. „Nu voiesc moartea celui nelegiuit, zice Domnul poporului iudeu, ci să se întoarcă de la calea sa cea rea și să trăiască. Întoarceți-vă, întoarceți-vă, părăsiți căile voastre stricate… În orice zi se va întoarce cel nelegiuit, nelegiuirea lui nu-i va strica.” (Iezechiel, XXXIII, 11, 12). — b) Noul Testament. „Domnul, zice sfântul Petru, are răbdare cu voi, nevrând ca vreunul să piară, ci ca toți să vină la pocăință.” (II Petru, III, 9).

Textele Vechiului și ale Noului Testament sunt pline, în care Dumnezeu îndeamnă și stăruie pe lângă păcătoși să se întoarcă. Or, aceste chemări ar fi batjocoritoare dacă Dumnezeu nu le-ar da păcătoșilor mijloacele de a se întoarce. Este adevărat că harurile nu li se împart în orice ceas, ci numai la vreme potrivită; dar, dacă vor să ia aminte, vor auzi din când în când chemarea lui Dumnezeu: „Iată, stau la ușă și bat.” (Apoc., III, 20). Fie că se întâmplă cu prilejul unei lecturi pioase, al unui sfat înțelept, al unei bune inspirații, fie încă în urma unei mari strâmtorări, când sufletul este dezorientat, precum fiul risipitor pe care sărăcia îl întoarce la casa părintească, puțin însemnează sub ce formă trece harul; esențialul este să nu ne abatem de la el și să-i supunem o voință docilă.

3a Propoziție. — Necredincioșilor, păgâni și eretici, Dumnezeu le acordă haruri suficiente pentru mântuire. Propoziție sigură. „Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască.” Am statornicit aceasta în propoziția generală. „Dacă cineva, zice sfântul TOMA, crescut în păduri între fiare, ar urma ceea ce cunoaște din legea naturală, căutând binele și ferindu-se de rău, trebuie să credem ca un lucru foarte sigur, fie că Dumnezeu i-ar face cunoscute, printr-o inspirație lăuntrică, cele necesare de crezut, fie că i-ar trimite vreun predicator al credinței, precum i-a trimis pe Petru lui Corneliu.”

4a Propoziție. — Chiar și copiilor care mor fără Botez, Dumnezeu le-a pregătit toate mijloacele de mântuire. Dacă nu li se aplică, aceasta provine din cauze naturale, ale căror efecte Dumnezeu nu este dator să le împiedice prin minune.

Unii teologi spun că mântuirea copiilor depinde de veghea și evlavia părinților și că, dacă pruncii nu-și fac mântuirea, părinții trebuie să poarte răspunderea. Formulată astfel și în chip absolut, această teză — care poate fi adevărată în unele cazuri — nu se sprijină pe nici un argument. Se admite, de altfel, că sufletele copiilor care mor fără a fi primit Botezul merg într-un loc numit limburile, unde, fără a se bucura de vederea lui Dumnezeu, nu suferă nici o pedeapsă și nici nu sunt lipsite de orice fericire naturală (Sf. TOMA).

(319) V. Harul eficace și liberul arbitru. Corolare.

Privit în efectele sale, harul actual este, am spus (nr. 315), eficace sau suficient, după cum este urmat ori nu de efectul său. Se pune, așadar, o întrebare: Cum mai poate omul fi liber, dacă primește de la Dumnezeu un har eficace, adică un har care va fi urmat cu siguranță de efectul său?

1° Erori. Adversarii care aparțin celui de-al doilea grup (nr. 316), și pe care îi putem desemna prin numirea generală de predestinațieni, nu admit că omul ar fi liber sub stăpânirea harului eficace.

2° Doctrina catolică. — Oricare ar fi natura harului eficace, el nu suprimă liberul arbitru. De credință, Conciliul din Trento, sess. VI, can.

Această propoziție se sprijină: A. PE SFÂNTA SCRIPTURĂ. — a) Vechiul Testament. Despre cel drept se spune că „slava lui va fi veșnică, pentru că a putut să calce porunca lui Dumnezeu și n-a făcut-o, a putut să facă răul și n-a făcut-o.” (Ecleziasticul, XXXI, 10). — b) Noul Testament. Sfântul Pavel, deși recunoaște că prin harul lui Dumnezeu este ceea ce este, nu se teme să spună că a lucrat mai mult decât toți ceilalți Apostoli (I Cor., XV, 10). Aceste cuvinte nu s-ar putea explica dacă, sub influența harului, libertatea ar fi suprimată.

B. PE TRADIȚIE. — Predestinațienii invocă anumite texte ale sfântului AUGUSTIN. Dar se cuvine a interpreta cuvintele marelui Doctor nu izolat, ci în legătură unele cu altele. Căci, dacă, pe de o parte, el mărturisește marea greutate de a împăca liberul arbitru și harul, pe de altă parte, cu privire la cuvântul sfântului Pavel: „Nu vă lăsați biruiți de rău” (Rom., XII, 21), zice: „Chiar voinței i se adresează preceptul de a nu se lăsa biruită; îl înștiințează că nu este biruită decât pentru că vrea. Căci a voi și a nu voi sunt acte proprii ale voinței.” (Despre Har și liberul arbitru).

C. PE RAȚIUNE. — Am văzut (nr. 61) că libertatea este o facultate naturală a omului. Or, înțelepciunii lui Dumnezeu îi revine să miște ființele potrivit naturii lor. Dacă Îi place să cheme pe om la o stare mai înaltă și să-i desăvârșească natura, nu este admisibil să înceapă prin a suprima însușirile acestei naturi.

Corolarul I. — HARUL EFICACE ȘI HARUL SUFICIENT. Fiind dat că, prin harul eficace, omul face neîndoielnic binele, făcându-l totuși liber, pe când, prin harul suficient, nu-l face, deși îl poate face, în ce constă deosebirea dintre cele două haruri? Care este natura lor intrinsecă? Teologii nu sunt de acord asupra acestui punct și au propus diferite sisteme, dintre care cele două principale sunt: — a) sistemul tomist, care se revendică de la sfântul TOMA, și — b) sistemul molinist, datorat iezuitului spaniol MOLINA (1535-1601).

Trebuie mai întâi notat că, în amândouă sistemele, se face deosebire între harul suficient și harul eficace și se admite că harul eficace nu suprimă liberul arbitru. Dar: — a) după tomiști, harul eficace diferă intrinsec de harul suficient; cu alte cuvinte, harul nu este eficace pentru că omul îi corespunde, ci omul îi corespunde pentru că el este eficace. Este ceea ce ei numesc o premotiune fizică; cu alte cuvinte, harul este cauză fizică a faptelor noastre mântuitoare, el determină fizic voința omului, însă potrivit naturii voinței înseși, adică liber.

b) După moliniști, sunt într-adevăr două feluri de haruri; dar harul suficient nu se deosebește de harul eficace decât extrinsec, nu intrinsec. Potrivit congruiștilor, moliniști moderați (SUAREZ), harul își trage eficacitatea din bunele dispoziții ale voinței noastre în momentul când îl primim: este, așadar, un har, cum zic ei, congruu, adică potrivit, venit la timp, care ni se potrivește, și căruia Dumnezeu prevede că îi vom consimți. De unde se poate întâmpla ca același har, suficient la unul, să fie eficace la altul, din pricina unei voințe mai bine dispuse să-l primească. În orice caz, harul eficace este un binefacere mai mare, fiindcă este dat în împrejurări în care Dumnezeu prevede că omul îi va corespunde.

Corolarul II. — NECESITATEA COOPERĂRII NOASTRE. Oricare ar fi natura harului eficace și a harului suficient, este sigur că omul poate să se împotrivească harului, că este liber să-i acorde ori să-i refuze cooperarea sa. Prin vina noastră harul, numai suficient, devine ineficace. Sfântul AUGUSTIN însuși, din care janseniștii pretindeau pe nedrept că și-au scos doctrina, învață că de liberul arbitru al omului atârnă a consimți ori a se împotrivi îndemnurilor harului. Urmează de aici că este de cea mai mare însemnătate: — 1. să ne rugăm pentru a dobândi cât mai multe haruri cu putință, și — 2. să nu ne împotrivim harurilor pe care le primim.

Corolarul III. — PREDESTINAREA LA SLAVĂ. Predestinarea la slavă este decretul veșnic al lui Dumnezeu care îi rânduiește pe aleși la fericirea cerului. Acest decret, deși infailibil în împlinirea sa, nu suprimă întru nimic libertatea omenească. Este decretul anterior ori posterior prevederii meritelor supranaturale ale omului? Tomiștii și moliniștii nu sunt de acord asupra acestui punct. Oricât de tainică ar fi dogma predestinării, ceea ce este sigur este că: — 1. Dumnezeu voiește mântuirea celor ce se mântuiesc; și — 2. îngăduie pierderea celorlalți fără a o voi: nu există predestinare la osândă.

Articolul II. — Despre Harul habitual.

(320) VI. Harul habitual. Definiție.

Definiție. — Harul habitual este acela care rămâne în sufletul nostru și îl face drept și sfânt în ochii lui Dumnezeu. De aici și celelalte numiri ce i se dau: har îndreptățitor și har sfințitor.
Harul habitual este: — a) harul care rămâne în sufletul nostru. În timp ce harul actual este un ajutor în esență trecător, harul habitual este un dar statornic: el este o calitate inerentă sufletului; — b) care îl face drept. Harul habitual trece sufletul din starea de păcat de moarte la starea de dreptate sau starea de har. În ce constă această îndreptățire? Care sunt dispozițiile cerute pentru a o dobândi? Care îi este natura? Vom spune în paragraful următor; — c) și sfânt în ochii lui Dumnezeu. Nu numai că harul habitual îndreptățește sufletul, ci încă îl sfințește. Vom arăta cum, arătând efectele pe care le produce în noi (nr. 322).

(321) VII. Îndreptățirea. Dispoziții cerute. Natură.

1° Noțiune. — Cuvântul a îndreptăți, când este vorba de Dumnezeu, înseamnă a face drept, a produce dreptatea acolo unde nu era. Îndreptățirea este, așadar, o lucrare dumnezeiască ce iartă păcatele, pe cel strămoșesc și pe cele actuale dacă este cazul, și îl trece pe păcătos din starea de păcat în starea de har și de dreptate. Ce dispoziții cere ea la adulți? — căci nu poate fi vorba de copii, care sunt îndreptățiți prin Botez, de vreme ce sunt incapabili de orice dispoziție, — și care îi este natura? Vom înfățișa asupra acestor două puncte erorile protestanților și doctrina catolică.

2° Dispoziții cerute. — A. Eroarea protestantă. — După protestanți (LUTHER, CALVIN), omul, fiind, de la păcatul strămoșesc, lipsit de liberul arbitru și, prin urmare, incapabil de orice faptă bună, credința singură, credința fără fapte, este singura condiție a îndreptățirii; iar credința, înțeleasă în sensul novatorilor, nu este credința propriu-zisă, prin care credem, pe cuvântul lui Dumnezeu însuși, toate adevărurile pe care le-a descoperit Bisericii Sale, ci încrederea care ne face să credem că păcatele noastre sunt iertate prin imputare, sau, dacă se voiește, prin aplicarea meritelor lui Isus Cristos.
B. Doctrina catolică. — După Conciliul din Trento, sess. VI, cap. VI, dispozițiile cerute sunt: — a) credința, adică asentimentul minții noastre la toate adevărurile revelate și, în special, la dogma îndreptățirii păcătosului prin har, prin răscumpărarea lui Cristos Isus; — b) speranța, adică credința în făgăduințele dumnezeiești, care ne face să așteptăm cu încredere harul meritat de Răscumpărător; — c) un început de iubire de Dumnezeu, iubit ca izvor al oricărei dreptăți; — d) căința, cel puțin imperfectă, pentru păcatele de moarte, împreună cu dorința de a primi sacramentul Botezului (sau al Pocăinței); în cazul în care nu se pot primi aceste sacramente, se cere actul de caritate desăvârșită sau de căință desăvârșită.

3° Natura îndreptățirii. — A. Eroarea protestantă. — Potrivit sistemului protestant, în îndreptățire păcatele nu sunt cu adevărat nimicite, ci acoperite, văluite, ascunse de meritele lui Isus Cristos care ne sunt imputate. Harul nu lucrează în omul îndreptățit o înnoire adevărată și intrinsecă. Îndreptățirea este un fel de judecată, o declarație exterioară care ne proclamă drepți, deși lăuntric rămânem aceiași.
B. Doctrina catolică. — În îndreptățire, păcatele nu sunt numai acoperite de harul sfințitor. Ele nu încetează doar de a mai fi imputate; ele sunt cu adevărat iertate și șterse. Îndreptățirea transformă sufletul, sfințindu-l printr-un dar real, nu printr-o imputare morală. De credință, Conciliul din Trento, sess. V, can. 5.
Această propoziție se sprijină: — a) pe Sfânta Scriptură. „Întoarce-Ți fața de la păcatele mele. Șterge toate fărădelegile mele.” (Ps., L, 11). „Pocăiți-vă și vă întoarceți, ca să se șteargă păcatele voastre.” (Fapte, III, 19). Oare Domnul nostru nu este numit „Mielul lui Dumnezeu, care șterge păcatele lumii”? (Ioan, I, 29); — b) pe rațiune. Rațiunea nu poate admite că Dumnezeu declară drept pe acela care, în chip intrinsec, rămâne nedrept.

Corolare. — a) Nimeni nu poate fi sigur, cu o certitudine de credință, că este îndreptățit. De credință, Conciliul din Trento, sess. VI, cap. IX, împotriva protestanților care pretind că, pentru a fi îndreptățit, este de ajuns să crezi că ești. Totuși, teologii admit că drepții pot ști, cu o certitudine morală, că sunt în stare de har; semnele după care pot recunoaște aceasta sunt: 1° mărturia conștiinței lor, iubirea sinceră de Dumnezeu, râvna în rugăciune, hotărârea fermă de a evita păcatul, disprețul bunurilor acestei lumi, practicarea mortificării; toate acestea presupun caritatea și harul habitual. — b) Harul crește prin faptele bune. De credință, Conciliul din Trento, sess. VI, cap. X. „Cel ce este drept să se îndreptețească încă; și cel ce este sfânt să se sfințească încă.” (Apoc., XXII, 11). — c) Harul îndreptățirii este pierzător și, de fapt, se pierde prin orice păcat de moarte. De credință, Conciliul din Trento, sess. VI, can. 23. — d) Harul, pierdut prin păcat de moarte, poate fi redobândit prin mijloacele care șterg păcatul însuși (căință desăvârșită, sacramentul Pocăinței…). De unde se vede din nou că harul implică întotdeauna cooperarea noastră.

(322) VIII. Efectele Harului sfințitor.

1° Prin harul habitual, devenim prietenii lui Dumnezeu. „Dacă cineva Mă iubește, zice Domnul nostru, Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el.” (Ioan, XIV, 23).
2° Harul ne face fii adoptivi ai lui Dumnezeu și moștenitorii Săi. „Vedeți ce iubire ne-a arătat Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, și suntem cu adevărat.” (I Ioan, III, 1). „Iar dacă suntem fii, suntem și moștenitori: moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori cu Cristos.” (Rom., VIII, 15, 17).
3° Harul ne face părtași ai naturii dumnezeiești. „Prin Cristos, zice sfântul Petru, Dumnezeu ne-a împărtășit daruri mari și prețioase pe care le făgăduise, ca să ne facă și pe noi părtași ai naturii dumnezeiești.” (II Petru, I, 4). Participarea la natura dumnezeiască nu este, desigur, o participare substanțială, altminteri am fi dumnezei; ea este accidentală, în sensul că asemănarea dumnezeiască se imprimă în sufletul nostru. După cum fierul aruncat în cuptor devine asemenea focului, ori cristalul scăldat în razele soarelui strălucește cu aceeași lumină, astfel sufletul împodobit cu harul devine asemenea lui Dumnezeu. Harul ne dispune să-L cunoaștem pe Dumnezeu așa cum Se cunoaște El Însuși; el este sămânța slavei, o cuprinde în germene, precum sămânța cuprinde arborele.
4° Prin har, cel drept devine templul Sfintei Treimi. Sufletul, înfrumusețat de har, este, ca să zicem așa, un loc sfânt în care locuiesc cele trei Persoane dumnezeiești. Totuși, această locuire, deși comună Sfintei Treimi, este atribuită în chip deosebit Duhului Sfânt (nr. 121), fiindcă El este socotit sfințitorul sufletelor.
5° Harul habitual, însoțit de virtuțile infuze, teologale și morale, de darurile Duhului Sfânt și de harurile actuale prin care este păstrat și sporit, constituie în noi o viață nouă, numită viața supranaturală.
6° Harul habitual ne face capabili să facem fapte care ne merită cerul.

Articolul III. — Despre Merit.

(323) IX. Merit. Definiție. Specii. Temelie.

Definiție. — Merit, în sensul general al cuvântului, este dreptul la o răsplată, dobândit printr-o faptă liberă și moralicește bună. Meritului supranatural despre care este vorba aici, sau fapta meritorie, este orice faptă pe care omul o săvârșește sub influența harului și care îi dă drept la o răsplată supranaturală. Nu trebuie, așadar, confundat meritul cu rugăciunea: bunurile pe care le dobândim prin rugăciune se datoresc liberali­tății lui Dumnezeu și meritelor lui Isus Cristos, pe când, prin merit, ni se acordă în temeiul valorii faptei.
2° Specii. — Se deosebesc două feluri de merite: meritul de dreptate și meritul de cuviință. — a) Este merit de dreptate când o faptă, fiind de valoare moralicește egală cu răsplata, dă drept la aceasta în strictă dreptate: acest merit, care presupune un angajament formal din partea lui Dumnezeu, este meritul desăvârșit, al drepților. — b) Meritul de cuviință este acela în care răsplata întrece valoarea faptei și nu este, prin urmare, datorată decât în temeiul unei anumite cuviințe. Acest merit imperfect se cuvine și păcătoșilor.
3° Temelie. — După cum se vede din definițiile de mai sus, meritul de dreptate are drept temei valoarea faptei și făgăduința lui Dumnezeu. Meritul de cuviință nu se întemeiază nici pe valoarea faptei, nici pe făgăduința lui Dumnezeu, ci pe o simplă cuviință, pe faptul că orice faptă supranaturală merită o anumită luare-aminte din partea lui Dumnezeu.

(324) X. Condițiile meritului.

1° Condiții pentru meritul de dreptate. — A. Din partea omului. — Sunt două condiții: — a) starea vieții de față. Omul nu poate merita decât pe pământ, câtă vreme se află în ceea ce se numește starea de încercare; după moarte „pomul rămâne unde a căzut” (Ecleziastul, XI, 8); — b) starea de har. Ca să aducă roade, mlădița trebuie să fie unită cu vița. Or, nu putem fi uniți cu Dumnezeu decât în măsura în care suntem în stare de har.
B. Din partea faptei. — Fapta trebuie să fie: — a) liberă. O faptă nu este moralicește bună decât dacă este liberă; — b) moralicește bună. O faptă rea, departe de a merita o răsplătire, este vrednică de pedeapsă; — c) supranaturală. În afara harului, binele pe care îl facem numai cu puterile naturii nu poate merita decât un alt bine în același ordin: el constituie un merit natural și dă drept numai la o răsplată de același ordin.
C. Din partea lui Dumnezeu. — Meritul de dreptate presupune voința lui Dumnezeu, arătată prin făgăduințe. Se înțelege de la sine că făptura nu poate avea drept asupra lui Dumnezeu decât dacă Dumnezeu voiește astfel. Că Dumnezeu a făgăduit să răsplătească faptele noastre bune, multe texte ale Sfintei Scripturi o mărturisesc: „Bucurați-vă și săltați de veselie, zice Domnul nostru, căci răsplata voastră este mare în ceruri.” (Mat., V, 12). „Fiecare, zice sfântul Pavel, își va primi plata sa după osteneala sa.” (I Cor., III, 8). „Îmi rămâne cununa dreptății, care mi se păstrează, pe care Domnul, dreptul Judecător, mi-o va da în ziua aceea.” (II Tim., IV, 8.)
2° Condiții pentru meritul de cuviință. — Meritul de cuviință cere aceleași condiții ca meritul de dreptate, afară de starea de har și făgăduința lui Dumnezeu.

(325) XI. Obiect. Măsură. Pierdere. Restituire a meritului.

1° Obiect. — A. Merit de dreptate. — Cel drept poate merita: — a) sporirea harului sfințitor și — b) sporirea slavei cerului. De credință, Conciliul din Trento, sess. VI, can. 32.
B. Merit de cuviință. — Fiindcă acest merit se cuvine și păcătoșilor, și drepților, trebuie lămurită starea celor dintâi și a celor din urmă față de har. — a) Păcătosul nu poate merita în nici un chip primul har actual, deoarece este un dar cu totul și în chip absolut gratuit: această propoziție este sigură. Dar el poate merita harul habitual, sau îndreptățirea, prin credință, pocăință, rugăciune și, în general, prin toate faptele bune făcute sub influența harului actual. — b) Cel drept poate, răspunzând harului actual, merita: 1. harul eficace, pentru a păstra și spori harul sfințitor și a birui ispitele; — 2. perseverența finală; — 3. haruri pentru alții: astfel este îngăduit a crede că întoarcerea sfântului Augustin se datorează lacrimilor sfintei Monica; — 4. poate merita și bunuri vremelnice, dar numai în măsura în care sunt folositoare mântuirii sale.
2° Măsură. — O faptă este mai mult sau mai puțin meritorie după cum motivul care o însuflețește este mai mult ori mai puțin curat. Iar ceea ce dă curăția motivului este legătura lui cu caritatea. Cu cât caritatea — sau iubirea de Dumnezeu — este mai vie, cu atât meritul crește. De aici vine că o faptă neînsemnată în ochii oamenilor are mai mare preț înaintea lui Dumnezeu decât o faptă strălucitoare, dacă purcede dintr-un motiv mai desăvârșit. Ex.: bănuțul văduvei este mai meritoriu decât suma mare a bogatului care dă din ostentație.
3° Pierdere și restituire. — Meritele sunt în strânsă legătură cu harul habitual; ele depind de el și sunt ca roadele lui. Ele se pierd, așadar, asemenea harului sfințitor, prin păcatul de moarte; și, ca și acesta, se recâștigă și ne sunt restituite prin caritatea desăvârșită și prin sacramentul Pocăinței.

Concluzie practică.

1° Dumnezeu, Care ne-a ridicat la ordinul supranatural, are drept la recunoștința noastră foarte vie.
2° Să ne străduim a spori în noi harul sfințitor, prin rugăciune, prin Sacramente și mai ales prin Euharistie, care dă nu numai harul, ci pe Autorul harului.
3° Să ne amintim că frumusețea ce este în sufletul nostru prin har ne poate fi răpită printr-un singur păcat de moarte.
4° Să cerem lui Dumnezeu în fiecare zi și cu stăruință harul harurilor, darul perseverenței finale.

LECTURI. 

1° Convertirea sfântului Paul (Fapte, IX). 2° Samarineanca (Ioan, IV). Sfântul Ștefan întărit de har (Fapte, VI).

TEME SCRISE. 

1° Care har este necesar pentru mântuire: harul actual sau harul habitual, ori amândouă deodată? Explicați răspunsul. 2° Când Domnul nostru spune: „Fără Mine nu puteți face nimic”, înseamnă oare că nu putem face nici un bine fără har? 3° A meritat Isus Cristos harul pentru cei care merg în iad? 4° N-ar fi putut Dumnezeu să ne silească să facem binele? Ce pricină L-a împiedicat?