• I. 1 Ce trebuie înțeles prin perfecțiune creștină? 2 Ce înțelegeți prin mijloace de perfecțiune? 3 Care este mijlocul general de a ajunge la perfecțiune? 4 Sunt multe mijloace particulare? 5 Care sunt cele trei principale?
• II. 1 Ce este sfatul evanghelic? 2 Ce este sărăcia de bună voie? 3 Când și cui a dat Domnul nostru acest sfat? 4 Ce este castitatea perpetuă? 5 Acest sfat dat de Domnul nostru se aplică tuturor fără deosebire? 6 Ce este ascultarea desăvârșită? 7 Cum ne-a dat Domnul nostru acest sfat?
• III. 1 Care este rațiunea de a fi a sfaturilor evanghelice? 2 Arătați cum sărăcia de bună voie, castitatea perpetuă și ascultarea desăvârșită sunt mijloace de perfecțiune.
• IV. 1 Sfaturile evanghelice pot fi practicate în lume? 2 Ce este starea religioasă? 3 Nu sunt trepte în calea perfecțiunii? 4 Sub ce forme se poate îmbrățișa starea religioasă? 5 Ce este un Ordin religios? 6 Care sunt cele două condiții cerute pentru a constitui un Ordin religios? 7 Ce este o congregație religioasă? 8 Se poate contesta Bisericii dreptul de a întemeia comunități religioase? 9 Care este utilitatea lor? 10 Trebuie făcută o deosebire între cele care sunt în viața activă și cele care duc o viață contemplativă?
• V. Care sunt celelalte mijloace de perfecțiune proprii oricărei vieți creștine?
• VI. 1 Ce este fericirea în general? 2 Ce sunt Fericirile evanghelice? 3 Cu ce scop ni le-a arătat Domnul nostru în Cuvântarea Sa de pe Munte?

(306) Termeni.

Perfecțiune. (din latinescul „perficere”, a face pe deplin, a desăvârși).

1. În sensul său absolut, perfecțiunea este o calitate dusă la gradul cel mai înalt cu putință: de aceasta nu poate fi vorba decât în Dumnezeu (v. Fasc. I, Nr. 35). – 2. În sens restrâns, este cel mai înalt grad de iubire a lui Dumnezeu cu putință unei creaturi (Nr. 307).

Stare de perfecțiune. Starea de perfecțiune nu trebuie confundată cu perfecțiunea însăși. Se spune că o persoană este desăvârșită când îl iubește pe Dumnezeu atât cât este cu putință a-L iubi aici jos. Se spune, dimpotrivă, că ea se află într-o stare de perfecțiune atunci când aparține unui Ordin religios în care s-a obligat, prin voturi, să practice tot ceea ce ține de perfecțiune.

Sfat. Așa cum este aici înțeles, acest cuvânt se opune poruncii. Pe când porunca este o regulă de purtare obligatorie, sfatul este o îndrumare morală facultativă.

Fericire. – 1. Fericire supremă; fericire suverană și fără amestec de neliniște. – 2. Fericirea evanghelică este un mijloc propus de Domnul nostru pentru a ajunge la fericirea supremă.

DEZVOLTARE

(307) I. Perfecțiunea creștină. Definiție. Mijloace.

După cum am spus (Nr. 164), morala catolică are ca obiect porunci și sfaturi. Poruncile, formulate în cele zece Porunci ale lui Dumnezeu și cele șase Porunci ale Bisericii, se impun oricărei vieți creștine. Ele se pot rezuma în două puncte: iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui (Mat., XXII, 36, 40), și au ca scop a îndepărta tot ceea ce este potrivnic acestei duble iubiri.

Or, pe când mulți creștini nu au alt țel decât împlinirea acestor îndatoriri strict obligatorii, sunt și suflete cărora acest minimum li se pare insuficient și care caută o altă cale prin care să se poată ridica mai sus în iubirea lui Dumnezeu: aceste suflete aspiră la ceea ce se numește Perfecțiunea creștină.

1° Definiție. – Perfecțiunea creștină este, așadar, cel mai înalt grad de caritate sau iubire a lui Dumnezeu la care poate ajunge un suflet. Pentru ca această caritate să fie desăvârșită, trebuie ca Dumnezeu singur să domnească pe deplin în sufletul nostru; trebuie ca iubirea dumnezeiască să slujească drept regulă tuturor gândurilor noastre, tuturor dorințelor noastre și tuturor faptelor noastre. A voi ceea ce voiește Dumnezeu, așa cum voiește, și pentru că voiește, iată formula cea mai bună care exprimă această iubire.

2° Mijloace. – Prin mijloace de perfecțiune trebuie înțeles tot ceea ce poate conduce la desăvârșirea iubirii dumnezeiești, înlăturând ceea ce îi stă împotrivă: mai întâi păcatul de moarte, apoi atașamentul față de bunurile acestei lumi, a căror căutare nemăsurată duce inevitabil la păcat.
a) Mijlocul general de a ajunge la perfecțiune este, fără îndoială, imitarea lui Isus Cristos, căci El este deopotrivă Învățătorul infailibil care ne-a trasat regulile ei și Modelul dumnezeiesc care a voit să ne fie pildă.
b) Mijloacele particulare sunt numeroase. Totuși, din învățăturile Evangheliei, teologii au dedus trei principale, numite din această pricină Sfaturi evanghelice, și anume: sărăcia de bună voie, castitatea perpetuă și ascultarea desăvârșită.

(308) II. Sfaturile evanghelice.

1 Sfatul evanghelic, luat în general și ca deosebit de Poruncă, este orice îndrumare morală recomandată creștinilor de Evanghelie ca mijloc de a tinde mai eficace la perfecțiune și de a dobândi o răsplată cerească mai mare. Sfatul nu este, propriu-zis, perfecțiunea; ci îi este instrumentul.

2 Într-un sens mai restrâns, numele de Sfat evanghelic este rezervat, după cum s-a spus în paragraful precedent, practicii sărăciei de bună voie, a castității perpetue și a ascultării desăvârșite.

A. Sărăcia de bună voie. – Sfatul a fost dat de Domnul nostru, ca mijloc de perfecțiune, tânărului bogat care venise la El ca să afle ce trebuia să facă „pentru a intra în viața veșnică”. Cristos, vrând să se unească prin legături mai strânse cu acest tânăr, care până atunci fusese ireproșabil în păzirea Poruncilor lui Dumnezeu, i-a sfătuit sărăcia de bună voie: „Dacă vrei să fii desăvârșit, i-a zis, mergi, vinde cele ce ai, dă-le săracilor și vei avea comoară în cer; apoi vino și urmează-Mi.” (Mat., XIX, 21). Și, pentru a arăta câtă însemnătate dădea acestui sfat, adăuga puțin mai jos: „Oricine va fi lăsat, pentru numele Meu, pe frații săi sau pe surorile sale, sau pe tatăl său, sau pe mama sa, sau pe femeia sa, sau pe copiii săi, sau pământurile sau casele sale, va primi însutit și va moșteni viața veșnică.” (Mat., XIX, 29).
Se cuvine a nota că sărăcia care este aici sfătuită nu este simpla sărăcie afectivă, ci sărăcia reală, părăsirea efectivă a bunurilor vremelnice.

B. Castitatea perpetuă. – Continenta perpetuă sau fecioria este renunțarea nu numai la plăcerile oprite ale trupului, ci chiar și la căsătorie. Acest mijloc de perfecțiune a fost învățat de Domnul nostru atunci când, după ce a proclamat indisolubilitatea căsătoriei, a prezentat continența ca o stare mai desăvârșită și mai aptă a merita împărăția cerurilor (Mat., XIX, 12). Totuși, este bine de remarcat că acest sfat, dat în chip general, nu se aplică tuturor fără deosebire, căci se poate întâmpla să nu fie folositor anumitor persoane, din pricina slăbiciunii lor.

C. Ascultarea desăvârșită. – Ascultarea, care are ca scop supunerea voinței noastre proprii voinței lui Dumnezeu și a reprezentanților Săi, decurge: – a) din cuvintele Domnului nostru: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze.” (Marcu, VIII, 34); și – b) din exemplul dat de Mântuitorul, a Cărui viață întreagă, de la Iesle până la Calvar, ne oferă cel mai admirabil model de lepădare, de jertfă și de imolare de bună voie pentru omenirea vinovată, încât sfântul Paul a putut scrie „că S-a smerit, făcându-Se ascultător până la moarte, și încă moarte pe cruce.” (Filip., II, 8).

(309) III. Rațiunea de a fi a sfaturilor evanghelice.

Pentru a înțelege rațiunea de a fi a Sfaturilor evanghelice, trebuie să ne aducem aminte că, prin păcatul strămoșesc transmis întregii posterități a lui Adam, omul a pierdut stăpânirea absolută a voinței asupra simțurilor. În ciuda harului sfințitor, concupiscența rămâne în noi cu toată tăria ei și ne împinge la păcat. Trebuie deci să luptăm împotriva acestei porniri a simțurilor și să înlocuim aceste înclinații rele cu înclinații contrare, cu deprinderi ale binelui pe care le numim virtuți morale dobândite.

Astfel, inima omului se află așezată între două iubiri sau două bunuri de natură opusă: între iubirea lui Dumnezeu, care este adevăratul său scop și fericirea sa supremă, și iubirea bunurilor acestei lumi. Dacă vrea să le dobândească pe unele, trebuie să le jertfească pe celelalte. Or, bunurile acestei lumi pe care oamenii le poftesc mai ales sunt: bogățiile, plăcerile simțurilor și onorurile. Pentru a lupta împotriva acestui triplu primejdii, pe care sfântul Ioan o numește concupiscența ochilor, concupiscența trupului și trufia vieții (I Ioan, II, 16), trebuie practicate cele trei Sfaturi evanghelice, adică:

A. Sărăcia de bună voie. – Dezlipirea de bogății este cea dintâi condiție a carității; și aceasta se înțelege bine. Prin însăși faptul că posedă lucrurile pământului, inima se prinde de dragoste pentru ele. Bogățiile pun stăpânire pe minte: îi dau plăceri și bucurii care o abat de la slujirea dumnezeiască. Ele sunt, așadar, o piedică în calea iubirii lui Dumnezeu: de aceea Domnul nostru declară că „bogatul va intra cu greu în împărăția cerurilor.” (Mat., XIX, 23). De aici sfatul sărăciei de bună voie, care jertfește averea prin milostenie și de care își dezlipește cu totul mintea și inima.

B. Castitatea perpetuă. – Rațiunea de a fi a acestui sfat ne este arătată de aceste cuvinte ale sfântului Paul: „Cel ce nu este însurat se îngrijește de ale Domnului, caută să placă Domnului; iar cel ce este însurat se îngrijește de ale lumii, caută să placă femeii sale și este împărțit.” (I Cor., VII, 32, 33). Astfel, după sfântul Paul, celibatul trebuie preferat căsătoriei, fiindcă îngăduie a îndrepta mai ușor gândurile și afecțiunile către Dumnezeu, folosirea căsătoriei împărțind inima și abătând-o, cel puțin în parte, de la slujirea lui Dumnezeu.

C. Ascultarea desăvârșită. – Nimic nu repugnă mai mult firii noastre decât a renunța la voința proprie. De aceea omul nu poate face nimic mai plăcut lui Dumnezeu decât a-și supune voința unui superior pe care îl socotește mijlocitor al voinței dumnezeiești. Ascultarea desăvârșită este, așadar, mijlocul cel mai bun de a învinge trufia noastră și de a ne lipi de Dumnezeu.

(310) IV. Practica sfaturilor evanghelice. Ordine religioase și Congregații religioase.

Sfaturile evanghelice pot fi practicate fie în lume, fie în starea religioasă.

1° În lume. – Sfaturile evanghelice se adresează, într-adevăr, tuturor oamenilor. Orice situație ar ocupa cineva în viață, nimic nu împiedică să aspire la cel mai înalt grad al iubirii lui Dumnezeu și să ia mijloacele care duc acolo. Nu este, deci, necesar a fi într-o stare de perfecțiune (Nr. 306) pentru a fi desăvârșit. Sunt creștini în lume care practică virtuțile cele mai alese, care își supun voința unor reguli la care nu sunt constrânși, după cum sunt și călugări care se află în starea de perfecțiune fără a fi desăvârșiți și fără a păzi obligațiile pe care și le-au impus de bună voie.

2° În starea religioasă.

A. DEFINIȚIE. – Starea religioasă este starea de viață în comun, în care cineva își propune să păzească nu numai poruncile care se impun tuturor credincioșilor, ci și Sfaturile evanghelice, făcând cele trei voturi de ascultare, castitate și sărăcie (can. 487).
Starea religioasă poate fi, prin urmare, comparată cu o școală în care se caută, prin diferite mijloace, a ajunge la desăvârșirea carității. De aceea cel care îmbrățișează starea religioasă nu este obligat să aibă caritatea desăvârșită; este obligat numai să tindă spre ea și să facă toate eforturile pentru a o dobândi. De altfel, calea urcușului spre perfecțiune nu poate fi străbătută dintr-odată, iar autorii ascetici deosebesc în ea trei trepte cărora le-au dat numele de: viață purgativă, viață iluminativă și viață unitivă. – a) Prima treaptă este aceea a începătorilor: lucrarea care se impune la începutul drumului perfecțiunii este lupta împotriva deprinderilor rele insuficient îndreptate și împotriva patimilor încă răzvrătite, iar arma folosită este mortificarea simțurilor și a minții. Această primă lucrare este o lucrare de curățire și de îndreptare: de aici numele de viață purgativă. – b) La a doua treaptă a vieții spirituale, voința, biruind piedicile care îi barau calea, se întoarce mai lesne către Dumnezeu și, călăuzită de luminile credinței, practică cu bucurie virtuțile insuflate de caritatea dumnezeiască: aceasta este atunci viața iluminativă. – c) A treia treaptă este aceea a sufletelor desăvârșite care, prin rugăciune și contemplație, care este aici jos ca un preludiu al vederii fericite, trăiesc într-o unire deplină cu Dumnezeu, lepădând orice afecțiune care nu este cu totul pentru El și adorând voința Sa sfântă în toate, chiar și mai ales în încercări: și aceasta este atunci viața unitivă.

B. FORME. – Starea religioasă poate fi îmbrățișată fie în Ordine religioase, fie în Congregații religioase.

a) ORDINE RELIGIOASE. – Ordinele religioase sunt asociații de bărbați sau de femei în care cineva se angajează, prin voturi solemne, să practice cele trei Sfaturi evanghelice și să ducă un fel de viață determinat de o regulă specială aprobată de Biserică.
Două condiții sunt, deci, cerute pentru a constitui un Ordin religios: – 1. voturile solemne, care obligă pe viață și de care numai Papa poate dispensa; și – 2. o regulă specială, aprobată de Papă, care fixează sensul și întinderea voturilor și determină felul de viață și de apostolat propriu fiecărui Ordin. Această regulă specială îngăduie împărțirea Ordinelor religioase în trei categorii: 1) Ordine contemplative, precum Cartușienii, Carmelitele, care închină o mare parte din timp meditației, rugăciunii și exercițiilor ascetice; 2) Ordine active, precum Frații Sfântului Ioan de Dumnezeu, care se dăruiesc operelor de caritate (îngrijirea bolnavilor, vizitarea săracilor, instruirea tineretului); 3) Ordine mixte, precum Franciscanii, Dominicanii, care duc o viață deopotrivă contemplativă și activă.

b) CONGREGAȚII RELIGIOASE. – Congregațiile religioase sunt asociații în care nu se fac decât voturi simple, fie perpetue, fie temporare (can. 488, 211).

C. DREPTUL LOR LA EXISTENȚĂ. – Că Biserica are dreptul de a crea Comunități religioase, lucrul pare incontestabil, atât din punctul de vedere al dreptului natural, cât și din punctul de vedere al dreptului divin. – a) Din punctul de vedere al dreptului natural. „Libertatea de asociere, spune Mons. Gibier, este un drept natural. Ori de câte ori o asociație nu are nimic potrivnic ordinii sociale, ea are dreptul să existe și nimeni nu o poate împiedica… Oamenii se adună cu un scop științific, comercial, financiar. De ce nu s-ar putea aduna pentru a practica împreună perfecțiunea?” – b) Din punctul de vedere al dreptului divin. Biserica îl reprezintă pe Domnul nostru pe pământ. Ea are, așadar, misiunea de a favoriza tot ceea ce poate dezvolta caritatea. Or, acesta este cazul Ordinelor religioase, unde fiecare, prin rugăciune, prin mortificare și prin practica Sfaturilor evanghelice, lucrează cu râvnă la sfințirea sa individuală.

D. UTILITATEA LOR. – Lumea contestă utilitatea Ordinelor religioase; cel puțin face o distincție între Ordinele active, care se consacră instruirii tineretului și îngrijirii bolnavilor, și Ordinele contemplative, îndeletnicite mai ales cu rugăciunea și cu exercițiile ascetice. Dacă se învoiește să nu le condamne pe cele dintâi, proclamă inutilitatea absolută a celor din urmă.

Această părere nedreaptă izvorăște din necunoașterea rolului pe care Ordinele contemplative îl joacă în lume. Călugării care se dăruiesc în chip exclusiv rugăciunii, meditației și operelor de penitență și de ispășire, îl adoră pe Dumnezeu pentru societate, precum și pentru ei înșiși, și satisfac dreptății dumnezeiești pentru greșelile omenirii vinovate. Viața lor, cu totul de renunțare și de jertfă, pe lângă faptul că are o valoare deosebit de meritorie înaintea lui Dumnezeu, poate fi pentru lume o lecție de cea mai mare utilitate și de cea mai mântuitoare influență.

(311) V. Celelalte Mijloace de Perfecțiune.

În afară de Sfaturile evanghelice, care se adresează mai cu seamă Ordinelor religioase, mai sunt încă și alte mijloace de perfecțiune; și se poate chiar spune că fiecare stare de viață le are pe ale sale.

Totuși, dacă se face abstracție de deosebirile de stare și de condiție, este îngăduit a se arăta, ca mijloace principale de perfecțiune, proprii oricărei vieți creștine: – a) folosirea deasă a rugăciunii și a Sacramentelor: virtutea și perfecțiunea sunt, într-adevăr, mult mai mult lucrarea lui Dumnezeu decât a omului; – b) practica rugăciunii mintale: este bine să medităm adesea asupra adevărurilor Credinței, asupra celor de pe urmă ale noastre, asupra iubirii lui Dumnezeu și asupra mijloacelor de a o spori în sufletul nostru; – c) sfințirea zilei prin oferirea către Dumnezeu a tuturor faptelor noastre: muncă, mese, destinderi; prin supunerea voinței noastre voinței dumnezeiești, primind cu o resemnare curajoasă durerile și încercările trimise sau îngăduite de Providență și știind chiar a merge în întâmpinarea lipsurilor și a jertfelor; – d) examenul de conștiință, care trece în revistă greșelile și reînnoiește adesea hotărârea de a evita păcatul și de a înainta în virtute.

(312) VI. Cele opt Fericiri evanghelice.

Se dă numele de Fericiri celor opt mijloace pe care Domnul nostru le-a enumerat în Cuvântarea Sa de pe Munte și care trebuie să îngăduie omului să ajungă la fericire. Iată-le, așa cum ni le istorisește sfântul Matei.

1. „Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăția cerurilor. 2. Fericiți cei blânzi, căci ei vor stăpâni pământul. – 3. Fericiți cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați. – 4. Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, căci ei se vor sătura. – 5. Fericiți cei milostivi, căci ei vor dobândi milă. – 6. Fericiți cei curați cu inima, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu. – 7. Fericiți făcătorii de pace, căci ei se vor chema fii ai lui Dumnezeu. – 8. Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, căci a lor este împărăția cerurilor.” (Mat., V, 3-11).

Astfel Domnul nostru propune mijlocul de a dobândi răsplata, în același timp în care arată natura acestei răsplăți: – 1. Celor săraci cu duhul, celor ce își dezlipesc inima de bogății, le făgăduie ceea ce oamenii lacomi poftesc cu atâta ardoare: adevărata bogăție, împărăția cerurilor. – 2. Celor blânzi le făgăduie ceea ce ambițioșii năzuiesc să dobândească prin violență și prin forță brutală: stăpânirea pământului prin cucerirea sufletelor. – 3. Celor întristați, celor ce știu să rămână mari în fața suferinței și a nenorocirii, le va aparține ceea după care suspină voluptuoșii: singura și adevărata fericire, adică mângâierea dumnezeiască. – 4. Cei drepți, cei ce împlinesc cu credință legea evanghelică, vor fi săturați cu prisosul bunurilor adevărate: harul în lumea aceasta și slava în cealaltă. – 5. Cei milostivi, care știu să compătimească mizeria altuia, vor afla un Dumnezeu care le va fi milostiv în aceeași măsură în care ei au fost milostivi către alții. – 6. Inimilor curate, celor ce nu au sufletul întinat de patimi și de viciu, li se va dărui fericirea de a-l vedea pe Dumnezeu față către față: vederea fericită. – 7. Făcătorii de pace, care își tratează semenii ca pe frați și niciodată ca pe dușmani, vor fi ridicați la demnitatea de „fii ai lui Dumnezeu”; ei vor fi fiii Dumnezeului Păcii. – 8. Cei prigoniți, care vor fi suferit chinuri pentru apărarea Credinței, a dreptății și a Bisericii, vor dobândi împărăția cerurilor ca răsplată și ca despăgubire. A opta fericire propune, așadar, aceeași răsplată ca și cea dintâi: împărăția cerurilor. Acesta este, într-adevăr, fericirea supremă a omului și țelul către care trebuie să se orienteze toată viața sa.

Celor săraci? De ce ar fi oprit să renunțe la dreptul de a se căsători, pentru a se putea consacra mai bine slujirii lui Dumnezeu și a aproapelui? Trebuie oare să fie egoismul preferat devotamentului și carității? Dar mai ales votul ascultării este acela pe care adversarii religiei nu-l înțeleg, pentru bunul motiv că își fac, de obicei, o idee falsă despre el. Ei își închipuie că ascultarea constă în abdicarea totală a voinței și în supunerea unui individ față de capriciile altuia. Ei uită că Superiorii sunt ei înșiși legați de Regulă și că, dacă poruncesc, o fac potrivit acestei Reguli și întotdeauna după principiile legii divine și ale legii morale.

Concluzie practică.

Oricare ar fi starea de viață la care Dumnezeu ne-a chemat, trebuie să ne aducem aminte întotdeauna că termenul activității noastre trebuie să fie viața veșnică. Fără îndoială, fiecare condiție atrage obligațiile sale particulare, și îndatoririle de stare nu sunt aceleași pentru tatăl de familie ca pentru celibatar, pentru patron ca pentru muncitor, pentru religios ca pentru laic; dar nu este mai puțin adevărat că, în orice stare de viață, cu condiția să fie cinstită, mântuirea este posibilă. Istoria Bisericii nu ne mărturisește oare că au fost sfinți în toate condițiile: între bogați și săraci, între învățați și neștiutori, pe tronuri ca și în colibe, în veacurile cele mai stricate ca și în timpurile cele mai virtuase? Punctul care importă este, așadar, ca „fiecare să rămână în chemarea sau în starea în care a fost chemat”, – stăpân sau rob, în starea de feciorie sau în aceea a căsătoriei, – și să „stăruiască în Dumnezeu”. (I Cor., VII, 20, 24).

LECTURI.

1 Sfaturile Domnului nostru pentru a ajunge la perfecțiune.

A. Veghe asupra sa însuși. (Mat., XXIV, 42, 44; XXV, 13; XXVI, 41; Marcu XIII, 33, 35; XIV, 38).

B. Lepădarea de sine și de înclinațiile sale. (Mat., X, 38, 39; XVI, 24, 27; Marcu, VIII, 34, 39; Luc, XIV, 27). Lepădarea de toate bunurile vremelnice (Mat., XIX, 21, 27; VIII, 20, 22; Marcu X, 28; Luc, IX, 57, 62).

2 Sfaturile apostolului sfânt Paul. Mortificarea înclinațiilor care se împotrivesc domniei lui Isus Cristos. (Rom., VI, VIII, XII; Gal., V; Col., III; II Cor., IV; Tit., II, 12). Viața de unire statornică cu Isus Cristos, luat drept regulă a gândurilor noastre, a afecțiunilor noastre și a faptelor noastre (Col., III, 3, 17; I Cor., X, 31; Gal., VI, 14) și însuflețind toată viața noastră de iubirea Sa și de iubirea aproapelui. (Rom., VIII, 35; XI; I Cor., XII).

TEME SCRISE. 

1 Domnul nostru a zis: „Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit.” (Mat., V, 48.) Trebuie să vedem în aceste cuvinte o poruncă sau o simplă invitație la perfecțiune? 2 Este perfecțiunea cu putință în afara sfaturilor evanghelice? 3 Perfecțiunea constă oare în asprimile și penitențele trupești sau în împlinirea scrupuloasă a exercițiilor de pietate și a regulilor la care suntem îndatorați? 4 Dacă acestea nu sunt decât mijloace, spuneți în ce constă perfecțiunea creștină.