• I. 1 Ce este un viciu? 2 Ce înțelegeți prin păcate sau vicii capitale? 3 Câte păcate capitale sunt și care sunt ele?
• II. 1 Ce este mândria? 2 Cum se arată? 3 Care sunt fiicele mândriei? 4 Ce este ambiția? 5 prezumpția? 6 deșarta slavă? 7 Ce păcate naște deșarta slavă? 8 Care este răutatea mândriei? 9 Care sunt leacurile ei?
• III. 1 Ce este avariția? 2 Cum se arată? 3 Care sunt efectele ei? 4 Care este răutatea ei? 5 Care sunt leacurile ei?
• IV. Ce este desfrânarea?
• V. 1 Ce este invidia? 2 Ce deosebire este între invidie și gelozie? 3 Care sunt efectele invidiei? 4 Care este răutatea ei? 5 Care sunt leacurile ei?
• VI. 1 Ce este lăcomia? 2 Care sunt diferitele chipuri de a fi lacom? 3 Care sunt efectele lăcomiei în general, ale bețivăniei și ale alcoolismului? 4 Care este răutatea lăcomiei? 5 Care sunt leacurile ei?
• VII. 1 Ce este mânia? 2 Sunt oare diferite trepte în mânie? 3 Este mânia întotdeauna o greșeală? 4 Care sunt efectele ei? 5 Care este răutatea ei? 6 Care sunt leacurile ei?
• VIII. 1 Ce este lenea? 2 Ce este lenea spirituală? 3 Care sunt efectele lenei? 4 Care este răutatea ei? 5 Care sunt leacurile ei?
• IX. 1 Ce înțelegeți prin viciu sau defect dominant? 2 Care sunt cele mai bune mijloace de a-l combate?

(264) Termeni.

Păcate capitale. 1 În expresia „păcate capitale”, cuvântul păcat are un îndoit înțeles. El înseamnă: – a) viciu, dacă se privesc mândria, avariția, desfrânarea etc. ca deprinderi rele care înclină la păcat; – b) păcat actual, dacă este vorba de un act trecător, pricinuit ori nu de o dispoziție obișnuită. Astfel, se poate săvârși un păcat de mândrie fără a avea viciul mândriei. În această lecție, el este luat în înțelesul de viciu. 2 Capitale (din latinescul „caput”, cap, șef, izvor). După însăși etimologia cuvântului, aceste păcate se numesc astfel: – a) pentru că pot fi păcate foarte grave și socotite vrednice de pedeapsa cu moartea (Sf. Toma); – b) pentru că, în primele veacuri ale Bisericii, erau asemănate cu altele foarte grave, precum idolatria, omorul, adulterul, și supuse penitenței publice; – c) pentru că sunt izvorul mai multor altele, fără ca ele să fie neapărat și întotdeauna păcate de moarte.

DEZVOLTARE

(265) I. Viciul. Cele șapte vicii sau păcate capitale.

1° Viciul. – Viciul este o dispoziție obișnuită care îl împinge pe om la păcat; este o dispoziție, adică o stare, spre deosebire de păcat, care este un act trecător. Viciul este înnăscut ori dobândit, după cum dispoziția spre rău provine din temperament și din ereditate sau este rezultatul deprinderii contractate prin repetarea unui anumit număr de acte rele.

2° Cele șapte vicii sau păcate capitale. – Între numeroasele vicii se deosebesc șapte principale, cărora li se dă numele de vicii sau păcate capitale (Vocabular). Aceste șapte păcate capitale sunt: 1 Mândria, 2 Avaritia, 3 Desfrânarea, 4 Invidia, 5 Lăcomia, 6 Mânia și 7 Lenea. Unele: mândria, avariția, invidia, mânia și lenea, cel puțin când este vorba de lenea spirituală, sunt mai cu seamă păcate ale sufletului. Desfrânarea și lăcomia sunt, dimpotrivă, păcate ale trupului.

(266) II. Mândria.

1° Natura. – Mândria este prețuirea exagerată de sine. Ea se arată în trei chipuri principale: – a) Mândrul se arată trufaș de calitățile pe care le are și nu recunoaște că lui Dumnezeu îi datorează să-i întoarcă slava: „Ce ai, zice Sfântul Pavel, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca și cum nu l-ai fi primit?” (I Cor., IV, 7). – b) Își atribuie calități pe care nu le are. – c) Micșorează calitățile altora; seamănă cu Fariseul care pune în paralel virtuțile sale cu defectele vameșului.

2° Fiicele mândriei. – Mândria naște: ambiția, prezumpția și deșarta slavă.

A. Ambiția este o dorință nemăsurată de slavă, de onoruri, de avere, de putere etc. Ambițiosul caută locurile dintâi și demnitățile. „Ei iubesc locul dintâi la ospețe, scaunele dintâi în sinagogi” (Mat., XXIII, 6), spune Domnul nostru despre Cărturari și Farisei.

B. Prezumpția este o încredere exagerată în sine însuși. Prezumpția și ambiția merg adesea împreună. Prezumpțiosul își exagerează talentele și capacitățile; se crede bun la toate și râvnește demnități și slujbe la care meritele sale nu-l cheamă; temerar, nu ocolește prilejurile primejdioase de păcat și întreprinde lucrări mai presus de puterile sale.

C. Deșarta slavă stă în a se mândri de avantaje mai mult aparente decât reale și a căuta lauda și admirația acolo unde nu este nici un titlu la slavă. Unii se fălesc cu nașterea lor, alții cu hainele lor; aceștia își trag trufie din casa lor, aceia dintr-un frumos echipaj. Ei uită că, dacă este vreo slavă în toate acestea, nu asupra lor trebuie să se răsfrângă. Deșarta slavă poate deveni o vină gravă dacă cineva se fălește cu răul pe care l-a făcut.

Deșarta slavă dă naștere la rândul ei: – a) lăudăroșeniei. Lăudărosul sau fanfaronul adoră lauda; o cerșește de la persoanele pe care le frecventează și, dacă întârzie prea mult, și-o împarte singur. În convorbire nu este loc decât pentru „eu”-l său. Neștiind decât propria persoană și nepăsător față de a altora, își etalează meritele, talentul, virtuțile, milosteniile. Totuși, este îngăduit a vorbi despre sine și despre lucrările sale în cazuri de excepție, de pildă când se voiește a zidi pe aproapele și mai ales când trebuie a se îndreptăți de o mustrare nedreaptă, precum face Sfântul PAUL în Epistola către Galateni. – b) Fățărnicia este o altă fiică a deșartei slave. Lauda pe care lăudărosul și-o acordă prin cuvintele sale, fățarnicul voiește s-o dobândească prin faptele sale și prin virtutea sa aparentă. El uită sfatul Domnului nostru: „Păziți-vă să nu faceți faptele voastre bune înaintea oamenilor, ca să fiți văzuți de ei. Când faceți milostenie, nu trâmbițați înaintea voastră, precum fac fățarnicii în sinagogi și pe ulițe, ca să fie cinstiți de oameni.” (Mat., VI, 1, 2). – c) Fiice ale mândriei încă: încăpățânarea și obstinația (sau îndărătnicia), care fac ca omul să țină la ideile sale, să nu vrea să cedeze nimănui, chiar atunci când greșește. – d) Să amintim, în sfârșit, trufia sau morga, care stă în a trata pe alții cu un aer disprețuitor, cu o aroganță disprețuitoare.

3° Răutatea mândriei. – Nu orice mândrie este de condamnat. Când se mărginește la o oarecare stimă de sine care împinge la muncă și la strădanie pentru a cuceri, în chip onorabil și prin mijloace legitime, situații înalte și demnități, ea este un sentiment lăudabil. Ea devine păcat grav când cineva voiește a se ridica mai presus de Dumnezeu și de superiorii săi: o asemenea independență aruncă dezordine în societate și duce la cele mai rele excese.

4° Leacuri. – Mijloacele de a vindeca mândria sunt: – a) o întoarcere sinceră asupra noastră înșine, asupra slăbiciunilor și greșelilor noastre, asupra nimicniciei lucrurilor din care ne tragem trufie; și – b) contemplarea omenității lui Cristos, care, fiind Dumnezeu, S-a smerit până la a lua asupra Sa omenitatea noastră și a Se supune tuturor umilirilor.

(267) III. Avariția.

1° Natura. – Avariția este o iubire nemăsurată a bogățiilor. Ea se arată sub o îndoită formă: – a) Omul este avar când are prea multă grijă pentru dobândirea bogățiilor, când nu se gândește decât să-și sporească averea și când privește banii ca un scop, iar nu ca un mijloc de a-și acoperi trebuințele sale și ale altora. – b) Este mai ales avar când nu se poate desprinde de comoara sa și când este peste măsură de zgârcit în întrebuințarea bogățiilor sale. Nu trebuie, desigur, a confunda avariția cu economia, care își măsoară cheltuielile după mijloace și care, departe de a fi un defect, este o virtute foarte prețioasă și un îndemn la muncă. Avariția, care se întâlnește atât la săraci cât și la bogați, sporește adesea cu vârsta. „Vârsta întinerește, ca să zicem așa, această jalnică patimă”, spune MASSILLON.

2° Efecte. – Avariția naște: – a) nedreptatea față de aproapele: fraude, înșelătorii, furt; – b) trădarea: Iuda L-a vândut pe Stăpânul său pe treizeci de arginți; – c) împietrirea inimii față de săraci. Avarul rămâne nesimțitor la mizerie: punga lui nu se deschide niciodată pentru a face milostenie; – d) neliniștea minții: avarul se teme întotdeauna să nu-și piardă comoara; – e) uitarea lui Dumnezeu și a veșniciei.

3° Răutatea. – Fără îndoială, bogățiile nu sunt un rău în sine: ele intră, dimpotrivă, în planul dumnezeiesc, care voiește să le întrebuințăm ca mijloace de a face binele. Atâta timp cât le avem fără a ne lăsa stăpâniți de ele, totul este în rânduială. Dar iubirea bunurilor pământești, dacă este împinsă la extrem, devine un păcat grav: – a) împotriva lui Dumnezeu: avarul, într-adevăr, își preferă aurul mai presus de toate; bogățiile sunt idolul său și Dumnezeu nu mai înseamnă nimic pentru el; – b) împotriva aproapelui. Avarul lipsește de la datoria de caritate, care este în anumite cazuri grav obligatorie.

4° Leacuri. – Două leacuri pot vindeca avariția. – a) Cel dintâi este gândul adeseori repetat că totul este deșert pe pământ și că singura bogăție este a-L poseda pe Dumnezeu. – b) Al doilea este pilda lui Isus Cristos, care, de bogat cum era, a voit să se nască, să trăiască și să moară sărac.

(268) IV. Desfrânarea.

Desfrânarea este viciul potrivnic curăției, oprit de Poruncile a 6-a și a 9-a ale lui Dumnezeu (vezi Lecția a VIII-a).

(269) V. Invidia.

1° Natura. – Invidia, care este fiică a mândriei, stă în a se bucura de răul și a se întrista de binele care vine asupra aproapelui, ca și cum acest bine ar micșora al nostru și ar răpi ceva din fericirea noastră. Astfel, invidia are două fețe: înaintea nenorocirii aproapelui se arată prin bucurie; înaintea fericirii, prin întristare. Trăsătura proprie care caracterizează invidia este, așadar, lipsa de caritate. De unde urmează că nu trebuie s-o confundăm: – 1. cu emulația, care este dorința de a egala sau de a întrece pe alții și care este un sentiment nobil când se întrebuințează mijloace cinstite pentru a ajunge la aceasta; – 2. nici cu indignarea pe care o poate simți cineva văzând favoruri acordate unei persoane nevrednice; – 3. nici cu teama legitimă ca altul să nu ocupe locul pe care îl râvnim noi înșine. Gelozia este o soră a invidiei. Ea se deosebește de aceasta prin aceea că nu are, ca invidia, două fețe: nu se bucură de nenorocirea altora, dar are o teamă exagerată de a pierde binele pe care îl posedă și poftește cu exces pe cel al aproapelui. Totuși, cele două expresii sunt adesea întrebuințate una pentru alta.

2° Efecte. – Invidia naște calomnia, vorbirea de rău, pârârea, rivalitățile, neînțelegerile, ura și chiar omuciderea (Abel ucis de Cain; Iosif vândut de frații săi).

3° Răutatea. – Invidia a fost numită pe drept cuvânt „păcat diavolesc”, căci „prin invidia diavolului a intrat moartea în lume”. (Înț., II, 24). Sfântul Pavel o numără între păcatele care împiedică intrarea „în împărăția lui Dumnezeu”. (Gal., V, 21). Este, deci, un păcat grav în sine. Când invidia se ridică împotriva carității pe care o datorăm aproapelui, ea este cu atât mai gravă cu cât ne împinge să-i pricinuim un prejudiciu însemnat.

4° Leacuri. – a) Un prim mijloc de a vindeca invidia este a ne aduce aminte adesea că toți oamenii au aceeași natură și aceeași menire. Nu sunt oare toți creștinii frați în Cristos și nu sunt oare mădulare ale aceleiași societăți, care este Biserica? Trebuie, deci, să ne bucurăm de binele care le vine. – b) Un al doilea mijloc este a considera urmările nefaste pe care invidia le târăște după sine.

(270) VI. Lăcomia.

1° Natura. – Lăcomia este iubirea dezordonată a mâncării și a băuturii.

A. În ce privește mâncarea, lăcomia se arată în două chipuri: – a) prin exces de cantitate. Lăcomul înmulțește mesele; mănâncă fără nevoie și la orice prilej, ori mănâncă prea mult sau prea lacom; – b) printr-o căutare exagerată a calității. Este lăcomie a fi prea pretențios la calitatea bucatelor și chiar a aduce necontenit vorba despre plăcerile mesei.

B. În ce privește băutura, lăcomia se arată sub două forme: este beție când este vorba de un act trecător (păcat); este bețivănie când este vorba de obiceiul de a bea (viciu). I se dă și numele de alcoolism când se voiește a se desemna un fel de stare, o dispoziție obișnuită, care împinge la abuzul băuturilor alcoolice, fără a merge de obicei până la beție.

2° Efecte.

A. Lăcomia în general atrage ca urmări: – a) uitarea îndatoririlor religioase; – b) călcarea legilor postului și ale abstinenței; – c) slăbirea sănătății: „Masa ucide mai mulți oameni decât războiul”, spune un vechi proverb.

B. Bețivănia pricinuiește: – a) necurăția, – b) îndobitocirea, – c) certe, violențe și uneori omor.

C. Alcoolismul are efecte nu mai puțin dezastruoase; el constituie, într-adevăr, ca starea cronică a bețivăniei: – a) La individul care i se dedă, el pricinuiește bolile cele mai grave: tuberculoză, paralizie, tulburări cerebrale, delirium tremens. Puterile intelectuale slăbesc puțin câte puțin și bolnavul cade repede într-o stare permanentă de tâmpire. Din punct de vedere moral, „omoară în suflete simțirea onoarei, pentru a nu lăsa decât instinctele fiarei” (Mgr Julien). b) În familie, el este pricină de dezorganizare. Alcoolicul fuge de căminul său; își părăsește soția și copiii; iar rodul muncii sale, dacă mai muncește încă, nu slujește decât la a-și satisface jalnica patimă. c) Pentru societate, alcoolismul nu este o plagă mai mică. Acolo unde bântuie, „arde vinele unui întreg popor; epuizează neamul mult mai adânc decât măcelul bătăliilor” (idem).

3° Răutatea. – A. Iubirea exagerată a băuturii și a mâncării nu este, prin ea însăși, un păcat grav. Ea devine astfel numai atunci când omul se leagă de ea până într-atât încât disprețuiește și calcă preceptul pocăinței. B. Nu tot așa stau lucrurile cu beția. Dacă ea este accidentală și nevoită, este scuzabilă; dar dacă este voită, este un păcat de moarte. Cât despre păcatele săvârșite în stare de ebrietate, ele sunt imputabile în măsura în care au fost prevăzute: vinovăția nu stă în act, ci în cauză. C. Alcoolismul este cu atât mai vinovat cu cât produce efecte funeste.

4° Leacuri. – Pentru a remedia lăcomiei, trebuie: – a) să evităm tot ceea ce o ațâță, precum bucatele gustoase și prea căutate; – b) să socotim că a bea și a mânca nu este scopul omului și că, dacă trebuie să mâncăm și să bem ca să trăim, nu trebuie să trăim ca să mâncăm și să bem; – c) părinții să insufle copiilor iubirea cumpătării și mai ales să le-o predice prin pildă; – d) mama de familie să facă din casa sa un cămin plăcut, unde soțul și copiii săi iubesc a rămâne.

(271) VII. Mânia.

1° Natura. – Mânia este o mișcare dezordonată a sufletului care face ca omul să se înfurie împotriva a ceea ce îi displace. Ea izvorăște, de cele mai multe ori, din mândria care se socotește jignită și caută să se răzbune. Dar ea este și o patimă care vine din temperament și pe care voința o stăpânește cu greu. Mânia nu are întotdeauna aceeași violență; de aceea poartă diferite nume. Se numește: – a) nerăbdare; – b) ciudă; – c) izbucnire, care se arată prin injurii și strigăte; – d) furie, care se traduce prin accese asemănătoare nebuniei; și – e) răzbunare, care este o dorință statornică de a face rău celui ce v-a nemulțumit. Mânia nu este întotdeauna neîngăduită. Dacă omul i se lasă, când se cuvine, împotriva cui se cuvine și în măsura cerută, ea este o dreaptă indignare. Un tată de familie, mâniat de neascultarea fiului său, îi aplică acestuia o pedeapsă aspră, ca să-l aducă la sine. Un superior de comunitate, pentru a-și împlini sarcina, pedepsește public o încălcare a regulii. Astfel înțeleasă, mânia este o virtute. Sfânta Scriptură ne înfățișează numeroase trăsături ale ei. Moise, la vederea vițelului de aur, se lasă pradă unui adevărat avânt de mânie și sfărâmă tablele Legii. (Ieșire, XXXII, 19). Dumnezeu Se mânie adesea împotriva păcătoșilor. (Ps., CV, 40). Domnul nostru își ia un bici și alungă cu indignare pe vânzătorii din Templu (Mat., XXI, 12). Se mânie împotriva Fariseilor care Îl pândesc să vadă dacă va vindeca, în ziua Sabatului, pe omul cu mâna uscată. (Marcu, III, 5). Acestea sunt mânia sfinte, care își află aprobarea în scopul urmărit, anume a biciui răul și a vindeca pe păcătos.

2° Efecte. – Mânia naște certuri, gâlcevi, strigăte, injurii împotriva aproapelui, ranchiune, omoruri și procese.

3° Răutatea. – Când mânia este un rod al temperamentului, ea nu este decât o greșeală venială, afară numai dacă trece toate hotarele și nu este o mișcare deliberată. Când cuprinde o dorință dezordonată de răzbunare, ea se ridică fie împotriva dreptății, fie împotriva carității: atunci este un păcat grav.

4° Leacuri. – Cele mai bune mijloace de a combate mânia sunt: – a) să înfrânăm îndată primul impuls; – b) să ne aducem aminte de cuvintele Domnului nostru: „Iubiți pe vrăjmașii voștri… faceți bine celor ce vă urăsc.” (Mat., V, 44).

(272) VIII. Lenea.

1° Natura. – Lenea este o iubire dezordonată a odihnei, care face să omitem îndatoririle noastre ori să le împlinim cu nepăsare. Mintea și trupul omului care muncește au nevoie de odihnă; nu trebuie însă ca odihna să fie regula generală și, ca să zicem așa, unica ocupație a vieții. Se deosebesc: – a) lenea spirituală și – b) lenea trupească. Cea dintâi este o anumită scârbă față de rugăciune și de îndatoririle religiei. Cea de-a doua stă în neglijarea îndatoririlor stării noastre. Omul este leneș nu numai când nu face nimic, precum trândavul ori puturosul, ci și când nu face ceea ce trebuie și când face rău ceea ce trebuie făcut bine.

2° Efecte. – Lenea trupească face viața inutilă și deschide sufletul către toate ispitele. „Trândăvia este mama tuturor viciilor”: ea este „școala răului”. (Ecleziasticul, XXXIII, 27). Lenea spirituală primejduiește mântuirea noastră veșnică, fiindcă „fiecare trebuie să-și primească propria răsplată după propria sa osteneală”. (I Cor., III, 8).

3° Răutatea. – Lenea este un păcat grav atunci când merge până la uitarea lui Dumnezeu și a celor mai importante îndatoriri ale noastre.

4° Leac. – Pentru a remedia acestui viciu, trebuie să ne aducem aminte că munca este o lege generală impusă omului de către Creator. Nici bogații nu sunt scutiți mai mult decât ceilalți, căci pentru ei există întotdeauna marea datorie a carității, care le poruncește să lucreze pentru a ajuta pe săraci într-o măsură mai largă.

(272 bis.) IX. Viciul sau păcatul dominant.

1° Noțiune. – De la păcatul strămoșesc, orice om poartă în sine germenul tuturor viciilor capitale. Dar, de obicei, este unul care este mai puternic decât celelalte: nu neapărat că ar fi întotdeauna cel mai vădit, ci este acela care ne înclină cel mai mult spre rău. Se numește, așadar, viciu sau păcat sau defect dominant viciul capital propriu fiecăruia, care vine fie din temperament și din atavism, fie dintr-o educație rea. Viciile dominante cele mai frecvente sunt: mândria, senzualitatea și lenea.

2° Mijloace de a-l combate. – Când, printr-o cercetare atentă a „eu”-lui său și a înclinațiilor sale, omul a descoperit acest defect dominant, este de cea mai mare însemnătate să-și dea osteneala să-l combată. Va reuși cu atât mai bine să-l smulgă cu rădăcina cu cât se va apuca de timpuriu și îl va împiedica să prindă în noi rădăcini adânci. Iar cele mai bune mijloace de a birui defectul dominant sunt: – 1. o voință tare și stăruitoare: a voi înseamnă a putea; – 2. o mare veghere asupra sa; – 3. consultarea unui îndrumător înțelept și prudent; și – 4. pe lângă aceste mijloace naturale, întrebuințarea deasă a mijloacelor supranaturale, precum rugăciunea, spovada și împărtășania.

Concluzie practică.

1 A face toate strădaniile pentru a nu lăsa niciodată ca păcatele capitale să se prefacă în vicii.

2 A le supraveghea cu multă luare-aminte în sufletul nostru; a descoperi mai ales defectul către care arătăm cea mai mare înclinație.

3 Cel mai bun mijloc de a birui păcatele capitale este a le declara războiul cel mai neînduplecat, făcând adesea acte de voință și de tărie, cercetându-ne conștiința asupra progreselor pe care le facem și mai ales rugând pe Dumnezeu să vină în ajutorul nostru.

LECTURI. 

1 Aman (Estera, VII), Nabucodonosor (Daniel, IV), Belșațar etc. (Daniel, V), pedepsiți pentru mândria lor. 2 Bogații răi (Luca, XVI, 19); Iuda. (Mat., XXVI și XXVII). 3 Pedepse ale desfrânării: Potopul, Sodoma și Gomora arse. (Facere, VI, VII, VIII, XIX). 4 Invidia fraților lui Iosif. (Facere, XXXVII). 5 Lăcomia lui Esau. (Facere, XXV). 6 Mânia lui Saul. (I Regi, XXII). 7 Blestemarea smochinului neroditor. (Marcu, XI, 12, 14).

TEME SCRISE. 

 1 Ce deosebire găsiți între un păcat capital și un viciu capital? 2 Ce înseamnă acest cuvânt al lui La Bruyère: „Mintea pe care voim s-o avem strică pe aceea pe care o avem”? 3 Se spune în întâia Epistolă a Sfântului Petru (V, 5) că „Dumnezeu stă împotriva celor mândri și dă har celor smeriți”. Ce credeți despre acest cuvânt? 4 Cum poate un sărac să fie avar? 5 Ce legături sunt între mândrie și invidie, precum și între invidie și mânie?