• I. Cum se păcătuiește împotriva virtuții religiei?
• II. 1 Ce este idolatria? 2 Care sunt speciile ei? 3 Care este malicia ei?
• III. 1 Ce este superstiția? 2 Care sunt speciile ei? 3 Ce numiți observanțe deșarte? 4 Ce anume caracterizează observanța deșartă? 5 Ce este divinația? 6 Ce este invocarea expresă a demonului? 7 Ce este invocarea tacită? 8 Ce este magia? 9 Care sunt speciile ei? 10 Este magia de dată veche? 11 Ce este spiritismul? 12 Ce este hipnotismul? 13 Care este malicia superstiției? 14 Este practica spiritismului totdeauna vinovată? 15 Ce reguli se pot statornici cu privire la practica hipnotismului?
• IV. 1 Ce este sacrilegiul? 2 Care sunt speciile lui? 3 Care este malicia lui? 4 De ce împrejurări atârnă gravitatea greșelii? 5 Ce este necredința? 6 Ce este impietatea? 7 Este impietatea deliberată un păcat grav? 8 Ce este indiferența? 9 Care sunt speciile ei?

(176) Termeni.

Idolatrie (din grecescul „eidôlon”, idol; „latreia”, cult). Cult de adorație dat idolilor, adică oricărui lucru care nu este Dumnezeu, creaturii însuflețite sau neînsuflețite: oameni, eroi, animale, soare, plante ori statui, sau chiar unei persoane închipuite: astfel, de pildă, marea Revoluție franceză a adorat zeița Rațiune.

Superstiție (din latinescul „super”, deasupra, „stare”, a sta; prin urmare, în afară). Aplicat cultului, acest cuvânt înseamnă, după etimologie, că nu se dă cultul cum se cuvine.

Obiecte de superstiție. Lucruri pe care le poartă cineva asupra sa sau nu – de pildă, amuleta, talismanul, fetișul – și cărora li se atribuie puterea tainică de a apăra de boli și nenorociri și de a aduce noroc și fericire. (Vezi Apologetica noastră, nr. 138).

Ocultism (lat. occultus, ascuns). Acest cuvânt slujește uneori să desemneze ansamblul științelor oculte, precum divinația, magia, spiritismul și alte științe a căror cunoaștere este ascunsă mulțimii.

DEZVOLTARE

(177) I. Păcatele împotriva virtuții religiei.

Sunt două chipuri de a păcătui împotriva virtuții religiei, adică împotriva datoriei de cult prescrise de porunca întâi: prin exces sau prin lipsă.

1. Prin exces. – În această întâi categorie de păcate trebuie așezate idolatria și superstiția. Aceste două chipuri greșite de a aduce cultul Dumnezeirii alcătuiesc ceea ce se numește viața păgână.
2. Prin lipsă sau ireligie. – La această a doua categorie aparțin: a) sacrilegiul; b) necredința și impietatea; și c) indiferența.

(178) II. Întâia categorie. Păcate prin exces: Idolatria.

1° Definiție. – Idolatria constă în a da idolilor cultul de adorație care nu se cuvine decât lui Dumnezeu.

2° Specii. – Trebuie deosebite: a) idolatria din neștiință: astfel este cazul necredincioșilor și al păgânilor care cred că idolii sunt adevărata dumnezeire; b) idolatria adevărată sau formală: păcatul acelora care, cunoscând pe adevăratul Dumnezeu, adoră idolii; acest caz este foarte frecvent în istoria iudaică; c) idolatria simulată, când, de frica persecuției, cineva se pleacă în afară înaintea idolilor fără a le da cultul lăuntric: astfel a fost, pe vremea persecuțiilor, păcatul unui număr de creștini care, spre a scăpa de chinuri, au jertfit idolilor și care, pentru aceasta, au fost numiți „lapsi”, după un cuvânt latin ce înseamnă căzuți.

3° Malicie. – Orice idolatrie care nu provine din neștiință este un păcat grav. În Vechiul Testament, ea a fost oprită prin porunca întâi a Decalogului și pedepsită cu pedepse foarte aspre. Sub Legea evanghelică, în primele veacuri ale Bisericii, idolatria a fost socotită drept una dintre cele mai grave greșeli și supusă unei penitențe publice, care ținea până la sfârșitul vieții. „Lapsii” nu dobândeau dezlegarea de greșeala lor decât înainte de moarte, sau în cazul unei noi persecuții.

Se înțelege însă de la sine că idolatria simulată, care provine din frică, este mai puțin gravă decât idolatria adevărată, care își are principiul în răutatea inimii.

(178 bis) III. Păcate prin exces (urmare): Superstiția.

1° Definiție. – Superstiția, luată în general, este un chip fals de a înțelege și de a practica cultul: a nu-l da cum trebuie și cui trebuie.

2° Specii. – Superstiția cuprinde: observanțele deșarte, divinația, magia, și practicile mai moderne ale spiritismului și ale hipnotismului.

A. OBSERVANȚE DEȘARTE. – Prin aceasta trebuie înțelese anumite practici ori observanțe cărora li se atribuie efecte neșovăielnice pe care nu le au prin ele însele și pe care Dumnezeu nu le-a legat de ele. Pentru aceasta se numesc deșarte, adică nefolositoare ori primejdioase. Se întrebuințează, de pildă, leacuri ciudate; se rostesc cuvinte tainice; se recită formule de rugăciuni de un număr hotărât de ori, cu scopul de a dobândi în chip infailibil vindecarea oamenilor ori a dobitoacelor. Se iau anumite lucruri drept semne ori prevestiri ale unor întâmplări fericite sau nefericite: de pildă, se crede că a fi treisprezece la masă, a răsturna o solniță, a călători vinerea (zi nefastă), a întâlni o pasăre socotită de rău augur, aduce nenoroc, pe când trifoiul cu patru foi, funia spânzuratului, talismanele și amuletele aduc noroc și feresc de catastrofe, ca și cum Dumnezeu ar fi legat urmări fericite ori nefericite de lucruri care, prin ele însele, nu au nici o înrâurire, bună sau rea, asupra mersului evenimentelor.

Se întâmplă chiar ca persoane evlavioase să păcătuiască prin superstiție, practicând devoțiuni neaprobate, de pildă, înmulțind ceremoniile (cult superfluu), atribuind unei rugăciuni o eficacitate suverană pe care nici Dumnezeu, nici Biserica nu i-au recunoscut-o. Dar nu trebuie puse între observanțele deșarte practica evlavioasă a novenelor: novene de liturghii ori de rugăciuni, cererea trentenelor gregoriene pentru a dobândi haruri deosebite, purtarea asupra sa, din devoțiune, a unei medalioane a Sfintei Fecioare ori a unei relicve de sfânt.

Ceea ce este superstiție este a crede că mijlocul este infailibil, când Dumnezeu nu a dat niciodată o asemenea asigurare.

B. DIVINAȚIA. – Divinația constă în a voi să se descopere lucrurile tainice ori viitoare prin mijloace care, prin ele însele, sunt neputincioase: ceea ce presupune, deci, întotdeauna recurgerea la demon. Invocarea demonului este: 1. expresă, când se rostesc cuvinte ori se trasează semne care se adresează în chip direct demonului și îi cer un răspuns; 2. tacită, când, fără a-l invoca în chip expres, se întrebuințează mijloace despre care se știe că sunt neapte să dea efectul cerut, fără intervenția lui.

Ar fi prea lung a înșira mijloacele de care divinația s-a slujit spre a cunoaște cele ascunse ori a prevesti viitorul. Grecii consultau oracolul din Delfi; șezând pe un trepied, o preoteasă, mediumul de atunci, vaticina, sau mai bine rostea cuvinte întunecoase, cu înțeles dublu, pe care le tâlcuiau cum puteau. La romani, haruspicii cercetau voia zeilor prin cercetarea măruntaielor victimelor jertfite. Augurii prorociau viitorul după zborul ori cântul păsărilor sau după pofta găinilor sacre. Și iudeii înșiși, atât de înclinați spre idolatrie, au consultat de mai multe ori ghicitorii, în ciuda opririlor Legii lor. Regele Saul s-a dus la pitonița din Endor ca să afle deznodământul războiului pe care îl începuse (I Regi, XXVIII, 7-21), și a avut mulți imitatori sub domniile lui Ahaz și ale lui Manase.

Am avut apoi: astrologii, care citeau viitorul în astre; chiromanții, în liniile mâinii; piromanții, în mișcările flăcării; hidromanții, în culoarea apei; necromanții și spiritiștii, care îi întreabă pe morți în același scop. Au fost, în toate timpurile, tâlcuitorii de vise (oniromanți), și sunt încă, la ora de față, somnambuli și ghicitoare în cărți (cartomanțe) care nu duc lipsă de clientelă.

Se poate întreba până la ce punct este cu putință, printr-unul dintre aceste procedee, a cunoaște viitorul. Este îngăduit a afirma, în general, că în toată această artă a divinației este o foarte mare parte de pus pe seama șarlataniei și a înșelătoriei; dar nu rămâne mai puțin adevărat că, dacă un savant, un astronom ori un filosof pot vesti ceea ce se va întâmpla într-un timp mai mult ori mai puțin depărtat, trăgând numai efectele din cauze, cu atât mai mult poate demonul să ghicească multe lucruri care sunt necunoscute inteligențelor noastre.

C. MAGIA. – Magia diabolică, numită și magie neagră – spre a o deosebi de magia albă, sau prestidigitație, ale cărei trucuri minunate se datoresc numai îndemânării operatorului – este o practică de superstiție prin care se pretinde a se săvârși fenomene extraordinare ce nu pot fi obținute prin mijloace naturale: ceea ce presupune intervenția demonului. Când își propune să facă rău aproapelui, să-i arunce un farmec rău, magia se numește maleficiu (lat. male, rău, facere, a face) sau vrăjitorie. Cei și cele care o practică se numesc vrăjitori și vrăjitoare.

Magia neagră urcă până la epocile cele mai depărtate ale istoriei. În Egipt, pe vremea lui Moise, au fost magi care pretindeau că fac minuni. S-au găsit chiar papirusuri care cuprindeau vestitele formule misterioase, cu ajutorul cărora chemau sufletele morților și duhurile rele, vindecau bolnavi și stăteau de vorbă cu zeii. Magii Caldeii și ai Asiriei nu au fost mai puțin renumiți.

Pe vremea Apostolilor, magia exista încă. Citim, într-adevăr, în Faptele Apostolilor (VIII, 5-13) că, în clipa când apostolul Filip evangheliza o cetate din Samaria și vindeca pe mulți paralitici, se afla acolo un om, numit Simon, care practica magia și uimea poporul.

În evul mediu, și chiar mai târziu, magia neagră a avut o lungă perioadă de prosperitate. Cei ce o practicau se numeau vrăjitori sau alchimiști. Faimă îi învinovățea că aruncă farmece, conjurații, maleficii. Vrăjitorii care aruncau farmece ori maleficii au fost urmăriți de o legislație aspră, poate până la exces. S-a acuzat chiar Biserica în această privință; i s-a reproșat că ar fi întrebuințat represalii împotriva vinovaților și că ar fi rostit condamnări nedrepte. Pentru întâiul cap de acuzare, înainte de a-l aduce Bisericii, ar trebui urcat mai sus și acuzate legile romane, care nu au fost mai puțin aspre și care pronunțau pedeapsa cu moartea împotriva magilor ce se slujeau de puterea lor spre a face rău. Dacă legislația evului mediu a fost atât de rigidă, aceasta este fiindcă adoptase dreptul roman și, prin aceasta, menținuse pedepsele care existau împotriva magilor. Cât despre al doilea cap de acuzare, că au fost nevinovați osândiți la moarte, lucrul este cu putință și vrednic de plâns: este o nenorocire că judecătorii, de cele mai multe ori laici, nu au fost întotdeauna destul de pricepuți spre a deosebi pe adevărații vinovați; dar să nu uităm că din sânul Bisericii s-au ridicat protestările împotriva procedurilor urmate și că un rege, apărător al Bisericii, Ludovic al XIV-lea, a suprimat pedeapsa cu moartea împotriva vrăjitorilor. (V. JAUGEY. Articol: Vrăjitorie.)

În vremea noastră, magia mai există încă la neamurile păgâne; ea a și ajuns, ca să zicem așa, rang de religie la popoarele fetișiste din Africa apuseană și din Australia. În Europa, dimpotrivă, nu se mai crede aproape deloc în magie. Ea a fost înlocuită de două alte practici, cu înfățișare mai științifică: spiritismul și hipnotismul.

D. SPIRITISMUL este știința ocultă care își propune, chemând spiritele (dezîntrupate), să cunoască lucrurile ascunse, de pildă, soarta răposaților și tainele vieții viitoare. Spiritiștii cer răspunsurile lor prin mijlocitori, numiți mediumi. Uneori o masă răspunde bătând un anumit număr de mici lovituri repetate pe podea; ori un creion scrie răspunsul cerut; ori încă se arată o nălucă.

E. HIPNOTISMUL. – Hipnotismul este arta de a provoca, prin diferite procedee, hipnoza sau somnul artificial, în care subiectul hipnotizat poate primi de la hipnotizator sugestii care îi determină senzații ori îl îndeamnă la acte pe care le împlinește îndată, în starea de hipnoză, sau mai târziu, în starea de veghe. Fenomenele hipnotismului pot fi naturale și de ordin patologic. Dar, fiindcă hipnotizatul își pierde libertatea și devine lucrul hipnotizatorului, hipnotismul este totdeauna imoral prin însăși firea lui.

De hipnotism trebuie apropiat magnetismul animal. După experiențele făcute de știință, animalele și oamenii degajă un fluid foarte subtil care se transmite altor corpuri, apte a-l primi, întocmai cum se desprinde din magnet un fluid ce se comunică fierului și îl atrage. Fluidul pornește din trupul magnetizatorului și, prin diferite procedee – atingeri (în sistemul lui Mesmer), cu ajutorul baghetei (sistemul lui Puységur), ori cu ajutorul unui obiect strălucitor așezat înaintea subiectului (sistemul lui Braid) – se comunică trupului magnetizatului și produce starea de somnambulism, în care inteligența și cunoștința pot lua tot felul de dezvoltări.

3° Malicia superstiției. –

a) Observanțele deșarte. – Fiindcă, în general, ele provin mult mai mult dintr-o anumită slăbiciune a minții, din neștiință și din lipsa unei instruiri religioase, decât din răutate și din intenții rele, ele nu au decât un grad foarte atenuat de vinovăție.

b) Divinația. – 1. Când este un pact explicit cu demonul, divinația este un păcat grav. A te adresa, într-adevăr, demonului ca să descoperi lucrurile viitorului pe care numai Dumnezeu le cunoaște, înseamnă a proclama că demonul este tot atât de puternic ca Dumnezeu, înseamnă a-i da un cult dumnezeiesc: este, prin urmare, a aduce lui Dumnezeu o grea jignire. – 2. Chiar când invocarea este tacită, păcatul este grav, fiindcă se face un apel implicit la intervenția demonului. Totuși se poate întâmpla ca neștiința și simplitatea să micșoreze greutatea greșelii.

c) Magia. – Numai magia neagră este oprită, iar gravitatea ei este în proporție cu răul pe care cineva voiește să-l facă aproapelui, făcând să intervină demonul.

d) Spiritismul. – Practica spiritismului este o superstiție cu totul neîngăduită, căci nu este în ordinea dumnezeiască ca Dumnezeu să trimită duhurile bune spre a hrăni curiozitatea omenească. Dacă duhuri răspund cercetărilor spiritiștilor, nu poate fi, deci, vorba decât de demoni, care nu voiesc să intre în legătură cu omul decât ca să-i facă rău și să-l împingă la rău. De aceea Biserica a oprit în mod absolut a se lua parte, în orice chip, la experiențele de spiritism. (Decretele Congregației Sfântului Oficiu din 30 martie 1898 și din 24 aprilie 1917).

Evident, în practicile spiritismului, multe lucruri pot fi puse fie pe seama șarlataniei, fie pe seama unor cauze naturale și nu sunt, atunci, rele: astfel sunt fenomenele meselor rotitoare și chiar ale meselor vorbitoare, ori de câte ori ele dau răspunsuri ce se pot explica în chip natural prin transmiterea unui fluid venit de la mediumi. Tot astfel, toate faptele de clarviziune (puterea de a vedea prin corpuri opace și de a pătrunde gândul), de telepatie (cunoașterea unor lucruri ascunse ori a unor evenimente ce se petrec la o depărtare atât de mare încât nu pot fi cunoscute de subiectul care are vedenia), nu sunt nici ele neapărat rezultatul unei intervenții diabolice. Dar sunt unele fapte care se explică anevoie în afară de intervenția demonilor: de pildă, strămutarea unor obiecte fără cauză văzută, anumite fenomene de levitație (mese ori alte obiecte care se ridică de la sine deasupra pământului), răspunsurile meselor vorbitoare într-o limbă necunoscută celor de față etc. Pentru a judeca cui trebuie atribuite aceste fapte, se cuvine, prin urmare, a se lua în seamă împrejurările în care ele se produc. A se vedea RIBET, La Mystique divine, t. III.

e) Hipnotismul. – Este mai greu de făcut despărțirea între cauzele naturale și cauzele supranaturale în practicile hipnotismului. Totuși este îngăduit a statornici următoarele reguli: – 1. Hipnotismul este aspru oprit când se întrebuințează mijloace rele în sine, precum formulele de incantație, spre a provoca somnul, sau când se urmăresc efecte rele, de pildă, a se da pe față secretele unei a treia persoane. – 2. Hipnotismul este îngăduit, dimpotrivă, când este produs pe căi naturale și are un scop lăudabil. Astfel, doctorii îl pot întrebuința în chip licit spre a trata anumite boli trupești ori morale, de îndată ce hipnotizatul își dă, mai înainte, consimțământul.

(179) IV. A doua categorie. Păcatele prin lipsă.

1° Sacrilegiul. –

A. DEFINIȚIE. – Sacrilegiul este profanarea unei persoane, a unui lucru sau a unui loc sacru. A profana înseamnă a trata ceea ce este sacru ca pe ceea ce este profan, prin urmare, fără cuviinciosul respect. Ca să fie profanare, trebuie deci ca persoana, lucrul ori locul să fi fost consacrate lui Dumnezeu, adică despărțite, printr-o ceremonie specială, de persoanele, lucrurile și locurile profane.

B. SPECII. – Sacrilegiul este personal, real ori local: – a) personal, când se lovește o persoană consacrată lui Dumnezeu sau când se săvârșește cu ea păcatul desfrânării; – b) real, când se profanează lucruri sfinte. Furtul, întrebuințarea vaselor și a veșmintelor sfinte la întrebuințări profane, atentatele împotriva relicvelor sfinților, împotriva bunurilor bisericești, administrarea ori primirea sacramentelor în stare de nevrednicie sunt sacrilegii reale. Aici trebuie adăugată și simonia, care a fost rana evului mediu și care consta în a da episcopii și beneficii celui ce oferea mai mult, în a cumpăra ori a vinde relicve; – c) local, când se profanează un loc sacru (biserică, capelă ori cimitir) prin fapte potrivnice sfințeniei locului: furturi, atentate, fapte necuviincioase etc.

C. MALICIA SACRILEGIULUI. – Că sacrilegiul este un păcat grav prin însăși firea lui, aceasta decurge din faptul că a trata rău un lucru sacru înseamnă a face injurie celui căruia acel lucru este consacrat, adică lui Dumnezeu.

Totuși, gravitatea greșelii atârnă de trei împrejurări: a) de sfințenia persoanei, a lucrului ori a locului pe care îl profanează cineva. Dacă, de pildă, lucrul sacru nu slujește cultului dumnezeiesc decât într-un chip îndepărtat, sacrilegiul este mai puțin grav; – b) de nereverența însăși, după cum este mai mare ori mai mică; – c) de intenția profanatorului. Vinovăția acestuia variază după conștiința pe care o are despre malicia faptei sale.

2° Necredința. – Necredincioșii sunt aceia care nu cred dogmele religioase. Când necredința nu se mărginește a tăgădui dogmele religioase, ci le și combate fie prin scrieri, fie prin cuvânt, ea se numește impietate. Impietatea deliberată este totdeauna un păcat grav.

3° Indiferența. – Necredinciosul, care nu aduce cult unui Dumnezeu în care nu crede, și impiul, care îl combate, sunt ireligioși. Indiferentul însă este areligios. El refuză să cerceteze chestiunea cea mai însemnată dintre toate, aceea a destinului: aceasta este indiferența teoretică. Sau trăiește ca și cum Dumnezeu n-ar exista, Îl uită, nu se îngrijește de El, nu I se roagă, din lene ori din nepăsare; sau, din respect omenesc, îi este rușine să pară creștin, să meargă la Liturghie și să-și împlinească datoriile religioase: aceasta este atunci indiferența practică.

Concluzie practică.

1. Este foarte important să cunoaștem desăvârșit regulile ce trebuie urmate în cultul pe care îl datorăm lui Dumnezeu, spre a nu cădea niciodată în superstiții ridicole, care ar atrage asupra noastră batjocura oamenilor lumești și le-ar da prilej de scandal și de atacuri împotriva Bisericii.
2. Să ne facem o regulă de a nu lua parte la ședințe de spiritism și chiar de hipnotism, fiindcă nu este totdeauna ușor de știut dacă procedeele întrebuințate sunt naturale ori nu.
3. Să avem un foarte mare respect pentru toate lucrurile și persoanele consacrate lui Dumnezeu.

LECTURI. 

 1. Sfântul Pavel propovăduiește înaintea Areopagului. (Fapte, XVII, 16-31.) 2. Superstiția iudeilor. (Ioan, XVIII, 28.) 3. Baltazar pedepsit pentru sacrilegiul său. (Daniel, V.) 4. Superstiție. – „Mi-am pierdut procesul, zicea un prost, fiindcă a fost judecat într-o vineri.” „Atunci, îi răspunde un șiret, nu poate fi aceeași zi în care l-a câștigat potrivnicul tău.”

TEME SCRISE. 

1 Ce înseamnă cuvântul acesta al lui Bossuet despre păgânism: „Totul era Dumnezeu, afară de Dumnezeu Însuși”? 2 Mahomedanii sunt idolatri? 3 Ar fi un păcat tot atât de mare a adora pe Sfânta Fecioară ca a adora idolii? 4 Este superstiția un păcat tot atât de grav ca idolatria? 5 Este sacrilegiu a profana un mormânt? 6 Ar fi sacrilegiu a întrebuința la uzuri profane covoarele Bisericii, sfeșnicele etc.? Sunt aceste lucruri lucruri sfinte?